ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1489/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții B. S.A. și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.-IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate încetarea calității sale de fideiusor în contractul de credit facilitate de credit pe descoperit de cont (overdraft) nr. 520/2011 și actele adiționale nr. x/2012, y/2012, z/2013, w/2013, t/2013, în contractul de credit imobiliar nr. 521/2011 și în contractul de credit capital nr. 686/2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2318 C. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a societății C. S.A. și a numitului D., în calitate de pârâți.

Prin sentința civilă nr. 1745 din 6 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.-IFN, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de același pârât și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.-IFN, C. S.A. și D..

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și, în urma evocării fondului, admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 2325/A din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esență, că instanța de apel i-a solicitat, la termenul de judecată din 20 noiembrie 2018, să precizeze dacă a formulat o acțiune în realizare sau în constatare.

După ce a evocat dispozițiile art. 14 C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților incidența art. 35 din același act normativ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

În concret, aceeași parte a subliniat că, din moment ce prevederile art. 35 C. proc. civ. nu au fost invocate de părți și nici puse în discuția acestora de către instanța de apel, iar prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru alte motive, rezultă că decizia atacată cuprinde motive de străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, pentru a reține alte considerente și alte dispoziții legale în privința inadmisibilității acțiunii, instanța de apel ar fi trebuit să admită apelul și să motiveze hotărârea în baza dispozițiilor legale pe care și-a fundamentat soluția. Or, instanța de apel, deși a respins apelul, a reținut un alt temei decât cel reținut de prima instanță în privința inadmisibilității acțiunii.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că normele de drept procesual civil permit calea unei acțiuni de drept comun pentru constatarea încetării calității de fideiusor.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că nu era obligată de nicio normă procedurală să formuleze o contestație la executare pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 2318 C. civ.

După ce a evocat dispozițiile art. 723 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că titlul executoriu putea fi atacat fie pe calea contestației la executare, fie pe calea dreptului comun.

Titulara recursului a arătat că instanța de apel, invocând în mod greșit prevederile art. 713 C. proc. civ., a reținut că această parte nu mai poate formula contestație la executare și nici acțiune în constatarea încetării calității de fideiusor.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a subliniat că invocarea pe calea contestației la executare a aspectelor ce țin de fondul dreptului cuprins în titlul executoriu reprezintă o opțiune a contestatorului.

Astfel, aceeași parte a arătat că art. 713 C. proc. civ. nu este o normă imperativă care să atragă incidența unor sancțiuni în privința exercitării dreptului de opțiune al contestatorului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu i-a fost încălcat dreptul de acces la justiție. În acest sens, autoarea recursului a susținut că nu era obligatorie atacarea pe calea contestației la executare a fondului dreptului cuprins în titlul executoriu.

După ce a evocat dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 10 C. civ., recurenta-reclamantă a conchis că era îndreptățită să solicite examinarea pe fond a acțiunii sale, întrucât art. 2318 C. civ. nu prevede nicio limitare în timp.

Recurenta-reclamantă a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți la 13 și 14 martie 2019 .

Intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii a depus întâmpinare la 12 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 15 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei-reclamante la 23 aprilie 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din 20.05.2020, cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen de judecată la data de 28.07.2020.

Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea în constatare introdusă pe rolul Tribunalului București, recurenta a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate încetarea calității de fidejusor a acesteia, din contractul de credit facilitate de credit pe descoperire de cont (overdraft) nr. 520/2011 și actele adiționale aferente, respectiv nr. 1/2012, nr. 2/2012, nr. 3/2013, nr. 4/2013, nr. 5/2013, din contractul de credit imobiliar nr. 521/2011, precum și din contractul de credit capital nr. 686/2012, raportat la lipsa de diligență a creditorului în urmărirea debitorului principal.

În drept, acțiunea fost întemeiată pe dispozițiile art. 2318 C. civ., în sensul că "fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în care creditorul a introdus acțiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență și a continuat-o cu diligență. Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligației principale. În acest caz, fideiusorul este ținut doar dacă acțiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadență".

Ambele instanțe de fond au reținut, împrejurare necontestată în cauză, că demersul reclamantei a fost justificat de procedura de executare silită ce se desfășoară împotriva acesteia în dosarul de executare nr. 909/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc E..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., întrucât, deși la termenul de judecată din 20.11.2018, instanța de judecată a solicitat indicarea faptului dacă acțiunea formulată este o acțiune în constatare sau în realizare, nu a pus în discuție incidența prevederilor art. 35 C. proc. civ.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil, instanța de judecată trebuind să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură. În alți termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a le acorda părților dreptul de a se apăra, principiul contradictorialității fiind astfel într-o legătură indisolubilă cu principiul dreptului la apărare.

Contrar susținerilor recurentei, instanța supremă constată că această critică este nefondată, întrucât, așa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, la termenul din 20.11.2018, în cadrul dezbaterilor asupra apelului, instanța a pus în discuție calificarea cererii de chemare în judecată, ca fiind cerere în constatare sau în realizare, iar reclamanta, prin avocat, a precizat că a formulat o cerere în constatarea calității de fideiusor.

Neindicarea expresă a prevederilor art. 35 din C. proc. civ. în cuprinsul sentinței primei instanțe și nici în cursul judecării apelului nu poate fi exploatată în sensul urmărit de recurentă, întrucât caracterul subsidiar al acțiunii în constatare de drept comun a făcut obiectul dezbaterii contradictorii.

Astfel, prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatare formulate, argumentând că reclamanta putea să își valorifice drepturile, mai exact să conteste existența obligației sale de fideiusor, pe calea contestației la executare, în condițiile în care procedura executării silite fusese începută.

Acest argument, întemeiat în drept de prima instanță pe dispozițiile art. 713 C. proc. civ., reprezintă în esență o aplicare la situația dedusă judecății a regulii generale prevăzute de art. 35 teza a II-a C. proc. civ.. Lipsa unei trimiteri exprese la acest din urmă text legal nu înseamnă că a fost încălcat principiul contradictorialității, cât timp chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatare formulate a fost analizată de prima instanță și a fost apoi dedusă judecății prin cererea de apel.

Pe de altă parte, Curtea de apel a soluționat apelul pe fond, iar nu în temeiul unei excepții, chiar dacă a analizat condițiile acțiunii în constatare. În acest context, referirea instanței de apel, în considerentele deciziei atacate, la art. 35 C. proc. civ., se circumscrie raționamentului logico-juridic al instanței, raportat la temeiul de drept procesual al acțiunii și la caracterul cererii de chemare în judecată, ambele indicate de reclamantă ca fiind specifice acțiunii în constatare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că decizia instanței de apel este întemeiată pe motive străine de natura pricinii, deoarece părțile nu au invocat dispozițiile art. 35 C. proc. civ., iar instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, însă din alte considerente.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că decizia atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând motive străine de natura pricinii ori contradicții în cuprinsul considerentelor.

Pentru a respinge cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii pendinte, deoarece aspectele invocate în prezentul litigiu trebuiau valorificate (sub sancțiunea decăderii), în cadrul contestației la executare. Totodată, s-a reținut că, potrivit recunoașterilor reclamantei din ședința publică din 06.06.2018, aceasta a formulat, anterior, contestație la executare, care a fost anulată ca netimbrată.

Înalta Curte constată că, menținând soluția pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de apel a valorificat considerentele instanței de fond, reținând ca și corectă statuarea primei instanțe cu privire faptul că, după începerea executării silite, reclamanta avea la îndemână doar calea contestației la executare, nu și o acțiune în constatare de drept comun.

Totodată, în raport de criticile reclamantei, invocate prin motivele de apel, în sensul că nu există temei de drept care să îi interzică formularea unei cereri în constatarea încetării calității de fidejusor întemeiate pe dispozițiile art. 2318 C. civ. și de răspunsul la interpelarea instanței de apel cu privire la natura cererii de chemare în judecată, instanța de apel a completat motivarea primei instanțe, făcând referire la incidența dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. pentru a demonstra faptul că sancțiunea inadmisibilității este prevăzută expres de lege, iar instanța de fond nu a aplicat-o prin analogie.

Astfel, instanța supremă constată că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor devoluțiunii în apel, iar decizia atacată nu conține motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă, sub un prim aspect, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., subliniind că a invocat acest text legal pentru a demonstra că neexercitarea contestației la executare nu împiedică desființarea titlului executoriu pe cale separată, iar aceste prevederi permit formularea unei acțiuni de drept comun.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurenta invocă aplicarea greșită a unor norme de procedură civilă, astfel încât se impune încadrarea acestor critici în motivul în casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia".

Din dispozițiile textului enunțat rezultă că două sunt situațiile în care se poate dispune întoarcerea executării silite: desființarea titlului executoriu și desființarea executării însăși.

Instanța supremă reține, aspect de altfel necontestat în cauză, că recurenta a învestit instanța cu o acțiune în constatare privind încetarea calității de fidejusor, implicit a dreptului corelativ al creditorului, motivată pe lipsa de diligență a creditorului în urmărirea debitorului principal.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă invocă faptul că argumentele bazate pe art. 723 C. proc. civ. au fost învederate instanței de apel pentru a demonstra admisibilitatea acțiunii de drept comun formulate.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât reclamanta nu a formulat o acțiune în realizare în desființarea titlurilor executorii, ci a solicitat doar constatarea inexistenței unui drept.

Într-adevăr, prevederile art. 723 C. proc. civ. permit întoarcerea executării și în cazul desființării titlului executoriu printr-o acțiune de drept comun, însă în mod corect a reținut instanța de apel că argumentele recurentei întemeiate pe incidența art. 723 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză, întrucât cererea recurentei-reclamante nu are ca obiect desființarea titlurilor executorii în baza cărora de desfășoară executarea silită.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 723 C. proc. civ.

O altă critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o reprezintă greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 713 C. proc. civ., în sensul că instanța a considerat că prevederile acestui articol sunt imperative, iar nu facultative.

Astfel, recurenta susține că textul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. oferă posibilitatea contestatorului să invoce în calea contestației la executare aspecte de nelegalitate ce țin de fondul titlului executoriu, însă invocarea pe calea contestației la executare a aspectelor ce țin de fondul titlului executoriu este o opțiune a contestatorului și nu o normă imperativă care să atragă sancțiuni în ceea ce privește exercitarea sau nu a acestei posibilități de către titularul dreptului.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurenta invocă aplicarea greșită a unor norme de procedură civilă, astfel încât se impune încadrarea acestor critici în motivul în casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reiterează faptul că, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată și din susținerile recurentei-reclamante, aceasta nu a formulat o acțiune în realizare prin care se urmărește desființarea unui act juridic, respectiv a titlurilor executorii, ci a invocat, pe calea acțiunii în constatare, o modalitate specifică de stingere a obligațiilor fidejusorului în temeiul art. 2318 C. civ., rezultând din lipsa de diligență a creditorului în urmărirea debitorului principal în termenul prevăzut de lege, având ca premisă executarea silită pornită împotriva acesteia în cadrul dosarului de executare nr. 909/2016 al BEJ E..

Potrivit art. 713 alin. (2) C. proc. civ. (forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată), "în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui".

Contestația la executare reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia părțile implicate în procedura de executare, precum și terțele persoane interesate pot obține desființarea măsurilor ilegale de urmărire silită, or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, acțiunea introdusă de recurenta-reclamantă are ca finalitate constatarea stingerii obligației de plată a garantului fidejusor și, nemijlocit, inexistența dreptului creditorului de a-și asigura realizarea creanței de la garant, prin intermediul executării silite.

Plecând de la susținerea că invocarea pe calea contestației la executare a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar este o opțiune a contestatorului și nu reprezintă o normă imperativă, recurenta omite distincția dintre acțiunea în realizare și acțiunea în constatare. Într-adevăr, recurenta avea posibilitatea să opteze pentru formularea unei acțiuni în realizare de drept comun care să tindă la desființarea titlului executoriu, însă nu are aceeași posibilitate de opțiune între contestația la executare și acțiunea în constatare, întrucât se opun dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., care reglementează caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare.

Înalta Curte reamintește că, în aprecierea caraterului subsidiar, trebuie avut în vedere că art. 35 teza a II-a C. proc. civ. se referă la orice altă cale prevăzută de lege pentru realizarea dreptului, inclusiv la contestația la executare, iar nu numai la acțiunea de drept comun.

O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiție, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările sale în cadrul contestației la executare, adoptarea unei asemenea prevederi nefăcând, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea acelorași apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești și al eludării unor termene procesuale.

Întrucât accesul liber la justiție, ca de altfel orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor, în egală măsură ocrotite, ale celorlalte subiecte de drept, stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele proprii unui atare drept.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că recurentei-reclamante i-a fost respectat dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 CEDO și art. 21 din Constituția României, pentru a invoca stingerea obligației sale de garanție, în condițiile art. 2318 C. civ., aceasta având la îndemână calea constestației la executare, prin care putea invoca aspectele deduse judecății în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 140 din 12.03.2020, a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 35 teza a II-a din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 9 iunie 2020, s-a reținut că "acțiunea în constatare are ca finalitate pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri prin care aceasta să statueze, cu caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, cu privire la existența în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistența unui drept al pârâtului împotriva reclamantului. Textul de lege criticat instituie o cauză de inadmisibilitate a acțiunii în constatare. Astfel, în ipoteza în care sunt prevăzute la nivel legal mijloace procedurale prin care reclamantul poate să își realizeze în mod efectiv dreptul pe calea unei acțiuni judiciare, prevederile legale supuse controlului de constituționalitate impun utilizarea acestora, în detrimentul unei simple acțiuni în constatare".

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a analizat soluția legislativă similară art. 35 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, care se regăsea în cuprinsul art. 111 din C. proc. civ. din 1865. Prin Decizia nr. 662 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 iunie 2010, și Decizia nr. 754 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 7 iulie 2010, Curtea Constituțională a observat că textul menționat consacră acțiunea în constatare, numită și în recunoașterea dreptului sau în confirmare, pentru exercitarea căreia este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

"partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească contestarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Curtea a arătat că o particularitate importantă a acțiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic. Dispozițiile textului de lege statornicesc, de asemenea, principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului. (...) Curtea subliniază că aprecierea cu privire la existența căii legale de realizare a dreptului aparține exclusiv instanțelor sesizate cu soluționarea acțiunilor în constatare, urmând să fie analizată, așa cum s-a arătat mai sus, de la caz la caz, în funcție de împrejurările specifice cauzei".

Astfel, fiind deja începută executarea silită împotriva recurentei-reclamante, acțiunea în constatare formulată de recurenta-reclamantă și-a pierdut caracterul preventiv, prin urmare, în mod corect, curtea de apel a confirmat statuarea primei instanțe privind faptul că, după începerea executării silite, recurenta avea la îndemână doar calea contestației la executare, nu și o acțiune în constatarea încetării calității de fidejusor.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2325/A din 20 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.