ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1465/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de față,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă la data de 31 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., D. S.R.L. și E., a solicitat instanței să dispună:

- constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părți și menționate mai jos, având ca efect ulterior transferul acestora către D. S.R.L.;

- repunerea părților în situația anterioară, respectiv revenirea în patrimoniul S.C. A. S.R.L. a imobilelor ce au făcut obiectul contratelor de vânzare încheiate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235 și următoarele și art. 1775 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 108 din data de 18 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VII-a Civile a Tribunalului București.

Pe rolul secției a VII-a Civile a Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 1629 din data de 28 martie 2017, pronunțată dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției a VII-a Civile a Tribunalului București, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competentă și s-a dispus înaintarea cauzei în vederea soluționării conflictului negativ de competență către Curtea de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 75 din data de 12 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Dosarul a fost restituit Tribunalului București, secția a VI-a civilă, fiind înregistrat sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 257/2018 din data de 17 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (în insolvență), prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., ca lipsită de interes.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta E.(în insolvență), prin lichidator judiciar CLI. F., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fară calitate procesuală pasivă.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 119A din 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a intimatei-pârâte E.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 257 din data de 17 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E., ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoana lipsită de capacitate de folosință.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar CLI "G." împotriva sentinței civile nr. 257 din data de 31 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.R.L. și D. S.R.L., prin administrator judiciar H., ca nefondat.

La data de 18 martie 2019, reclamanta S.C A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 martie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând, sub un prim aspect, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., prin neanalizarea explicitării motivelor invocate prin acțiunea de fond, producându-se, astfel, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate (art. 175 din C. proc. civ.).

Recurenta-reclamantă a precizat că nu a schimbat, prin formularea cererii de apel, obiectul sau cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ci a arătat, în concret, care sunt prevederile legale imperative eludate, a detaliat argumentația din cererea introductivă și a completat probatoriul cu privire la cauza ilicită și caracterul simulat al contractelor în cauză, arătând în ce constă fraudarea legii, invocată în raport cu dispozițiile art. 1237 din C. civ., în cuprinsul paginilor 4-5 din cererea de chemare în judecată,

A mai arătat că, potrivit deciziei nr. 28/2015 pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care decizia recurată nu face absolut nici o referire, instanța supremă a stabilit că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță".

Decizia anterior menționată mai arată că precizările aduse pretențiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absența pronunțării primei instanțe asupra respectivelor pretenții, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum (paragraful 52 din considerentele deciziei nr. 28/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Așadar, a considerat că instanța de apel nu a analizat probatoriile administrate și nu s-a pronunțat cu privire la caracterul vădit nelicit al operațiunii frauduloase probate în apel, din patrimoniul recurentei-reclamante fiind scoase 12 imobile, fără plata vreunui preț, de către afiliata dobânditoare C. S.R.L. și, totodată, a fost retrasă suma de 5.400.000 de RON, sub pretextul facturii de avans nr. x/30.10.2012, emisă în absența vreunei justificări contractuale sau a existentei vreunei prestații care să justifice plata.

A precizat că, în acest mod, au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 2 din Legea nr. 85/2006, prevederile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 ale art. 6 alin. (1) și (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea 82/2000, prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 09.12.2015, respectiv Lit. (A) pct. 1 la 26, dar și dispozițiile art. 241 din C. pen. referitoare la bancruta frauduloasă și ale art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.

A mai arătat că solicitările cuprinse în cererea de chemare în judecată s-au întemeiat pe dispozițiile art. 1235, art. 1237 si art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În esență, după ce a realizat o trecere în revistă a situației de fapt incidente, recurenta-reclamantă a precizat că, în speță, cauza actelor juridice a căror anulare o solicită este:

(i) ilicită, fiind contrară legii și ordinii publice (art. 1236 alin. (2) C. civ.), cu încălcarea prevederilor art. 2324 alin. (1) C. civ. (dreptul de gaj general al creditorilor), respectiv a prevederilor art. 2 din Legea 85/2006 referitoare la interesul ocrotit de această lege, care este unul colectiv/obștesc, aspectul arătat atrăgând incidența sancțiunii nulității absolute;

(ii) ilicită, în sensul art. 1237 C. civ. - întrucât se eludează dispoziții legale imperative (art. 2 din Legea nr. 85/2006, prevederile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea 82/1991 a contabilității, ale art. 6 alin. (1) și (2), art. 10 alin. (1) și (3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea 82/2000, prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 09.12.2015, respectiv Lit. (A) pct. 1 la 26 și dispozițiile art. 1470 C. civ.);

(iii) simulată/ocultată (art. 1289 C. civ.), sub pretextul unor contracte de vânzare-cumpărare aparent licite ascunzându-se o liberalitate în beneficiul unei societăți afiliate (C. S.R.L), fiind scoase, fără plată, din patrimoniul recurentei-reclamante, cele 12 imobile, în detrimentul intereselor legitime ale creditorilor recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă a invocat, în susținerea cererii de recurs, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente de către instanța de apel, prin neanalizarea, în mod real, pe fond, a susținerilor și probatoriilor administrate în apel.

În plus, a considerat că în speță sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat ca nelegală invocarea de către instanța de fond a prevederilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a formulat apel în cauză, iar aspectul nu a fost invocat din oficiu de către instanță, ca motiv de ordine publică.

A precizat că, în raport cu dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerentele sentinței cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare a nulității actelor ce fac obiectul prezentei cauze, promovate de către administratorul/lichidatorul judiciar al recurentei-reclamante pe calea dreptului comun, cu referire la cauza nelicită și caracterul simulat, au intrat in puterea lucrului judecat, sub acest aspect hotărârea apelată rămânând definitivă.

A susținut că nu poate fi absolutizată prevalența căii de atac prevăzute de reglementarea specială a art. 79 din Legea nr. 85/2006, în detrimentul exercitării accesului la justiție, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, aceste remedii putând, în realitate, să coexiste.

Din această perspectivă, a considerat vădit incorecte și nelegale considerentele prin care se evită analizarea pe fond a cauzei nelicite a contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare se cere, sub pretextul unei pretinse invocări de către reclamantă a propriei turpitudini, atunci când se dovedește caracterul fictiv al contractelor și neachitarea prețului, fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 25 lit. b), c) și e) din Legea nr. 85/2006, ignorându-se împrejurarea că lichidatorul judiciar acționează, în cazul acestui tip de cerere de chemare în judecată, în numele și în interesul creditorilor recunoscuți în procedura de insolvență/faliment.

A mai considerat nelegale și considerentele de la pag. 14, alin. (4)-(6) din hotărârea recurată, pe de o parte, întrucât prin acestea se încearcă o justificare a neanalizării pe fond a susținerilor și probatoriilor administrate, din care rezultă cauza ilicită a contractelor de vânzare cumpărare în litigiu (aspect ce se încadrează în motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, întrucât sunt încălcate dispozițiile imperative ale art. 2 alin. (1) din Legea contabilității, art. 6 alin. (1) și (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 82/1991, dar și prevederile imperative ale Ordinului nr. 2634 din 9 decembrie 2015, respectiv lit. (A) pct. 1 - 26, care condiționează emiterea valabilă a unei facturii fiscale de existența documentelor justificative care să ateste existența, realitatea și efectivitatea prestațiilor în cauză.

În acest sens, a menționat că instanța de apel nu a analizat susținerile și dovezile din care rezultă că intimata-pârâtă C. S.R.L nu avea resursele financiare și de personal care să justifice executarea unor lucrări/prestații și, implicit, emiterea facturii de avans în cuantum de 5,4 milioane de RON, iar intimata-pârâtă menționată, prin întâmpinarea depusă în apel, nu a contestat și nu a administrat nici o contraprobă prin care să infirme susținerile recurentei-reclamante referitoare la inexistența unei justificări economice pentru emiterea unei așa-zise facturi de avans, recunoscând, implicit, temeinicia susținerilor recurentei.

Din punctul de vedere al dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a textului art. 1289 alin. (2) C. civ.:

"Cu toate acestea contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond pentru încheierea sa valabilă.".

A precizat că un astfel de contract secret/simulat de donație fraudează dispozițiile legale care instituie dreptul de gaj general al creditorilor, încalcă principiul specialității capacității de folosință a recurentei-reclamante, contravine obiectului său de activitate, eludează dispozițiile fiscale imperative aplicabile și încalcă condițiile obligatorii pentru manifestarea de voință a asociaților în cadrul AGA, fiind nesocotite dispozițiile actelor constitutive.

Prin urmare, a considerat întemeiată cererea de constatare a nulității absolute a actului public/aparent și de repunere în situația anterioară, ca urmare a ineficienței juridice a actului simulat,

În concluzie, recurenta - reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și constatarea nulității/ineficienței transferului patrimonial al imobilelor, prin repunerea părților în situația anterioară și revenirea imobilelor în patrimoniul recurentei-reclamante.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil, iar susținerile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 20 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția președintelui completului de judecată din data de 13 mai 2020, a fost fixat termen în ședință publică la data de 10 iulie 2020, în vederea repunerii pe rol a cauzei, reluării judecății și soluționării recursului.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă a avut ca obiect, în principal, cererea reclamantei, formulată prin administrator judiciar, de constatare a nulității absolute a transferului de proprietate asupra unor bunuri imobile din patrimoniul reclamantei, către alte societăți din grupul reclamantei, și, ulterior, a transferului proprietății imobilelor de la acestea din urmă, către o societate terță, invocându-se cauza ilicită a actelor de vânzare-cumpărare, prin fraudarea legii.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1235 C. civ., 1237 și 1238 alin. (2) C. civ., în raport cu prevederile Legii nr. 85/2006.

În subsidiar, a solicitat constatarea caracterului simulat al contractelor prin care s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor reclamantei către alte societăți din grupul reclamantei și, totodată, constatarea nulității absolute a contractelor prin care acestea au transferat, mai departe, proprietatea imobilelor către o societate terță, susținând reclamanta că operațiunea de vânzare s-a realizat cu scopul de a frauda creditorii A. S.R.L.

Sub un prim aspect, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, prin administrator judiciar, a susținut că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., prin neanalizarea precizărilor aduse motivelor invocate prin acțiunea de fond, producându-i-se, astfel, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate (art. 175 din C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază nefondat acest motiv de recurs.

Nu se poate susține că, prin apelul declarat, recurenta-reclamantă s-ar fi limitat la a aduce simple precizări obiectului inițial al acțiunii, întemeiate, așa cum s-a arătat, pe dispozițiile art. 1235 C. civ., 1237 și 1238 alin. (2) C. civ., în raport cu prevederile Legii nr. 85/2006.

În realitate, astfel cum corect a observat instanța de apel, limitele judecății la fond au fost clar arătate, iar extinderea acestora, de la argumentul cu caracter general, al fraudării dispozițiilor Legii nr. 85/2006, prin sustragerea bunurilor de la masa credală, la cel al fraudării prevederilor imperative ale Legii nr. 82/1991 a contabilității, prin presupusul caracter fictiv al unor operațiuni contabile dintre recurenta-reclamantă și C. S.R.L., pe de o parte, și dintre recurentă și E., pe de altă parte, reprezintă o veritabilă modificare a obiectului acțiunii în apel și o adăugare a unor temeiuri juridice neprecizate inițial, cu consecința încălcării prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante, în sensul că, în cauză și-ar găsi incidența dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și decizia nr. 28/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece judecata fondului a avut în vedere temeiurile indicate în cererea introductivă, neexistând posibilitatea de a analiza speța în raport cu normele legale indicate pentru prima dată în apel, ce constituie o veritabilă modificare a cauzei acțiunii, întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte nu poate primi nici criticile întemeiate de recurenta-reclamantă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 din C. proc. civ., întrucât în mod corect a decis instanța de apel că nu poate proceda la examenul incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 6 alin. (1) și (2), art. 10 alin. (1)-(3), art. 21, art. 22 și art. 25 din Legea nr. 82/1991 sau a prevederilor Ordinului nr. 2634 din 9 decembrie 2015, neanalizarea acestor noi temeiuri de drept, prin prisma probelor administrate în apel, fiind justificată de limitele efectului devolutiv al apelului, în raport cu ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Înalta Curte apreciază ca nefondate și criticile formulate de recurenta-reclamantă privind nelegala invocare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința intrării în puterea lucrului judecat a considerentelor sentinței referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatare promovate de către administratorul/lichidatorul judiciar al recurentei-reclamante pe calea dreptului comun

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant.

Cu toate acestea, continuarea textului de lege evocat permite instanței de apel să procedeze, în rejudecarea fondului, la reanalizarea soluțiilor care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Or, în cuprinsul cererii de apel, însăși recurenta-reclamantă se prevalează de nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare privind cele 12 imobile, criticând soluția primei instanțe pentru o presupusă nelegală motivare, referitoare la "inexistența unei dispoziții imperative a Legii nr. 85/2006 care să interzică debitorului insolvent vânzarea bunurilor sale anterior deschiderii procedurii".

De asemenea, recurenta, în argumentarea eludării, prin înstrăinarea imobilelor, a unor norme juridice imperative, face referire la interesul colectiv ocrotit de normele imperative ale Legii nr. 85/2006, precum și la împrejurarea că urmărirea și încasarea creanțelor bugetare prin mecanismul juridic instituit de legea menționată relevă un interes public general care, "în completarea precizărilor de mai sus privind impactul colectiv al modului de aplicare a procedurii insolvenței, atrage incidența sancțiunii nulității absolute".

Înalta Curte subliniază, totodată, prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care impun o determinare a limitelor efectului devolutiv al apelului, prin prisma a ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, dar și în raport cu motivele, mijloacelor de apărare și dovezile arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Se reține, astfel, că intimata C. S.R.L., în replică față de temeiurile de fapt și de drept ale cererii introductive (eludarea dispozițiilor legii nr. 85/2006 și diminuarea șanselor de recuperare a sumelor datorate de către creditorii înscriși la masa credală), s-a apărat invocând în întâmpinarea la apel, că instanța de fond a reținut, în mod corect, că administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L. avea deschisă calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 79 și următoarele din Legea nr. 85/2006, în speță fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

În lumina celor evocate, Înalta Curte respinge critica recurentei-reclamante (ce va fi circumscrisă tot motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se susține, ca și în cadrul primului motiv de recurs, depășirea limitelor judecății în apel), deoarece, în contextul relevat, întinderea examenului realizat de instanța de apel a avut în vedere nu doar criticile formulate în apel și aspectele dependente de acestea, dar și apărările opuse de intimată, cu atât mai mult cu cât nu se putea analiza apelul recurentei-reclamante fără a se recurge la temeiurile juridice oferite chiar de către aceasta, în cererea introductivă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 79 din Legea nr. 85/2006, considerând că nu poate fi absolutizată prevalența căii de atac prevăzute de această reglementare specială, în detrimentul exercitării accesului la justiție.

În raport cu motivele de fapt și de drept invocate în cuprinsul cererii introductive, Înalta Curte respinge argumentul recurentei, în sensul că ar putea să coexiste dreptul de a recurge la exercitarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, deopotrivă cu dreptul de a recurge la acțiunea prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Această concluzie este îndreptățită de faptul că, așa cum corect a constatat instanța de apel, pe de o parte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea prevederilor imperative din cuprinsul Legii nr. 85/2006 referitoare la situația actelor încheiate de debitoare în perioada anterioară deschiderii procedurii, precum și situația actelor încheiate de aceasta cu societăți care fac parte din același grup.

Acest tip de acțiune judiciară este rezervată administratorului judiciar sau comitetului creditorilor debitoarei intrată în procedura insolvenței și trebuia introdusă într-o perioadă de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b) din lege, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii, astfel cum impune textul art. 81 din Legea 85/2006.

Prin urmare, în măsura în care susținerile privind fraudarea legii se încadrează în motivele de anulare a actelor frauduloase încheiate de debitor, menționate de dispozițiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, lege cu caracter special, argumentele prezentate de recurentă nu puteau fi valorificate pe calea unei acțiuni de drept comun.

În cadrul acțiunii deduse judecății, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ambele instanțe de fond au apreciat că nu s-a invocat și dovedit încălcarea unor prevederi imperative, de natura să conducă la reținerea fraudării legii, drept cauză de nulitate a actelor juridice indicate, numai împrejurarea încheierii contractelor între firme din cadrul aceluiași grup de societăți, aflate sub control comun, neputând conduce la constatarea nulității.

În cadrul recursului nu pot fi analizate criticile recurentei privind presupusa ignorare a dovezilor din care rezultă că intimata-pârâtă C. S.R.L nu avea resursele financiare și de personal care să justifice executarea unor lucrări/prestații, inexistența unei justificări economice pentru emiterea unei facturi în avans, neplata prețului prevăzut în contracte, toate acestea subsumate de recurentă doar formal unei greșite interpretări și aplicări a textului art. 1289 alin. (2) C. civ.

Este relevant, în acest sens, faptul că, în cadrul acestor din urmă critici, recurenta-reclamantă se referă la modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecății, în raport cu probele administrate în cauză.

Or, așa cum s-a arătat, aprecierea instanței de apel sub aceste aspecte, întemeiată pe probele administrate în cauză, privește în mod evident situația de fapt și temeinicia cererii deduse judecății, astfel că nu poate fi repusă în discuție în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalității, permis de art. 488 din C. proc. civ.

În baza considerentelor anterior expuse și constatând că prin criticile recurentei nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează ca, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR C.I.I. "G." împotriva deciziei civile nr. 119A din 28 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.