ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 304/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului V București la 27 ianuarie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. SRL, C. SRL și C. SRL, prin administrator judiciar D. I.P.U.R.L., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de declarație de îndeplinire a obligației C. de achitare integrală a prețului vânzării, decurgând din contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 de B.N.P. E.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1073 - 1077 din C. civ. de la 1864 și ale art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă nr. 6.491 din 26 septembrie 2014, Judecătoria sectorului V București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin Sentința civilă nr. 2.926 din 27 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins cererea introdusă de reclamanta A. SRL ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanta A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2.926 din 27 mai 2015, dată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. SRL a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Concretizând, a arătat că instanțele de fond au reținut în mod eronat că nu are calitate procesuală activă, subliniind că aceasta derivă din cea de succesor cu titlu particular atât al B. cât și al C., decurgând din contractul de transfer de afacere, autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, încheiat între B. și C., astfel că, față de cele două subiecte de drept, a dobândit calitatea de având-cauză.

A conchis astfel că, fiind succesoare cu titlu particular a pârâtelor menționate, este având-cauză, ceea ce-i conferă calitate procesuală activă în formularea prezentei acțiuni.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că respingerea acțiunii sale cu motivarea că nu are deschisă o cale procesuală prin care să obțină pronunțarea unei hotărâri în baza căreia să poată radia privilegiul vânzătorului în momentul de față nejustificat și cu rea-credință echivalează cu împiedicarea sa de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile dobândite în mod legal prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, ora 21:30.

Prin prisma acestui motiv, a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de apel că invocarea art. 1788 din C. civ. de la 1864 prin răspunsul la întâmpinare depus în etapa apelului contravine prevederilor art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În concret, a susținut că nu este o cerere nouă invocată pentru prima data în fața instanței de apel, prin răspunsul la întâmpinare, ci este doar o indicare a unui temei de drept aplicabil în speță, care rezultă din modul în care a fost formulată acțiunea.

Astfel, a conchis că în cauză există o problemă de calificare juridică și nu de invocare a unui alt temei de drept decât cel arătat în cererea de chemare în judecată, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

În continuare, referitor la abrogarea implicită a dispozițiilor art. 1788 C. civ. din 1864 prin dispozițiile Legii nr. 7/1996, autoarea a arătat că aceleași dispoziții se regăsesc în prezent în art. 33 din Legea nr. 7/1996, în sensul că radierea din cartea funciara poate fi efectuată doar prin declarația autentică a titularului tabular sau prin hotărâre judecătorească.

A mai susținut că a invocat acest text de lege pentru a întări punctul său de vedere exprimat, în sensul că instanța de judecată are posibilitatea să suplinească consimțământul unei părți, care, cu rea-credință, refuză să dea declarația autentică, act care reprezintă singurul document pe baza căruia se poate radia privilegiul vânzătorului în speța de față.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea a dezvoltat următoarele critici:

Sub acest aspect, a criticat menținerea soluției date în primă instanță, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active pe considerentul că reclamanta nu este parte a contractului de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, act juridic ce constituie izvorul pretențiilor afirmate în cauză.

De asemenea, autoarea recursului a subliniat că argumentele reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate relevă interpretarea și aplicarea greșită a principiilor forței obligatorii a contractelor și relativității efectelor actului juridic, consacrate de art. 969 și de art. 973 C. civ. din 1864, aplicabil în speță raportat la data încheierii convenției, respectiv a contractului de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010.

Recurenta a mai arătat că în cauză se regăsește o ipoteză specială, respectiv aceea a refuzului unui subiect de drept de a radia din cartea funciară privilegiul vânzătorului instituit în favoarea sa, în contextul în care reclamanta figurează ca proprietar tabular și în condițiile în care nu are nici o obligație patrimonială față de subiectul de drept care, cu rea-credință și în mod nejustificat, refuză radierea privilegiul vânzătorului din cartea funciară.

A precizat în continuare că faptul juridic constând în radierea din cartea funciară a privilegiului vânzătorului poate fi solicitat și obținut și de alte persoane care justifică un interes în inițierea acestui demers, chiar dacă nu au luat parte la încheierea actului juridic intervenit între părțile contractante.

Indiferent de modalitatea în care au fost transferate drepturile și obligațiile dintre părțile contractului de transfer de afaceri autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 încheiat între intimatele-pârâte - cu titlu universal sau cu titlu particular -, prin această convenție, susține recurenta-reclamantă, a dobândit calitatea de succesor cu titlu particular pentru bunurile ce au făcut obiectul convenției.

În cazul succesorului cu titlu particular, recurenta a susținut că poziția sa de având-cauză se apreciază nu prin raportare la actul juridic prin care a dobândit un anumit drept subiectiv și nici în raport cu alte acte juridice încheiate de autorul său cu alte persoane, acte care nu au nicio legătură cu dreptul subiectiv, ci numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la același drept sau bun, încheiate cu alte persoane.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, raportat la contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 și la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, cât și la îndeplinirea cerințelor privitoare la forma actului juridic și opozabilitatea față de terți, autoarea a conchis că sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru a fi considerată succesor cu titlu particular, calitate în care a dobândit toate drepturile și obligațiile.

Din această perspectivă, a susținut că efectele refuzului emiterii declarației în baza căreia să se facă radierea sarcinii respective se produc doar în ceea ce o privește, paralizându-i exercitarea drepturilor decurgând din calitatea sa de proprietar tabular, în lipsa oricărui temei.

În continuare, recurenta a notat că art. 911 alin. (1) C. civ. este incident în speță, deși actul juridic a fost încheiat în anul 2010, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., deoarece, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (6) din acest Cod, "dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor."

Din această perspectivă, autoarea căii de atac a arătat că ambele instanțe anterioare au procedat la o analiză eronată a probelor administrate, ignorând că acestea relevă în mod indubitabil calitatea sa procesual activă în a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de declarație de îndeplinire a obligației intimate-pârâte C. SRL, de achitare integrală a prețului vânzării, rezultată din contractul de transfer de afacere, autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, de B.N.P. E.

În continuare, concretizând, a notat că niciuna dintre instanțele de fond nu a dat eficiență paragrafului nr. 2 din declarația autentificată sub nr. x din 13 septembrie 2010, prin care intimata-pârâtă B. - a arătat că nu mai are nicio pretenție materială sau de altă natură față de C. - în legătură cu prețul din contractul de transfer de afacere. Astfel, a subliniat că din actul evocat rezultă fără dubiu că creanța în sumă de 500.000 euro, reprezentând prețul din contractul de transfer de afacere pentru care a fost instituit privilegiul a fost stinsă, ne mai subzistând niciun temei pentru menținerea sarcinii.

Cu toate acestea, recurenta a subliniat că, în lipsa unei declarații din partea vânzătorului pentru radierea privilegiului din cărțile funciare în care apare ca proprietar tabular al imobilelor situate în București, se găsește în imposibilitatea radierii acestei sarcini, întrucât, potrivit art. 33 din Legea nr. 7/1996, "înscrierile și radierile efectuate în cărțile funciare nu pot fi rectificate decât în baza hotărârii instanței judecătorești definitive și irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declarații date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de titular, în baza unei documentații cadastrale."

Pentru argumentele anterior expuse, recurenta a conchis că în speță privilegiul vânzătorului nu poate fi radiat decât prin declarația titularului sau prin hotărâre judecătorească, ceea ce îi conferă calitate procesuală activă în cauză.

Sub acest aspect, a arătat că voința părților care au încheiat contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:00 a fost aceea de a transfera bunuri, drepturi și obligații individual determinate și nu o masă patrimonială.

În acest sens, recurenta a menționat formularea inserată în contractul de transfer de afacere, atât în preambul, cât și la cap. I Obiectul contractului. Achiziționarea sectorului de activitate imobiliară, potrivit căreia obiectul acestuia îl reprezintă "Activele comerciale", așa cum sunt ele detaliate în Anexa nr. 3 la contract.

De asemenea, a precizat că bunurile care au făcut obiectul celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, respectiv cel autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, se regăsesc în totalitate la capitolul III - Mod de dobândire din acest contract, cât și printre bunurile enumerate în Anexa nr. 3 de la primul contract.

Prin urmare, având în vedere că cele două contracte menționate sunt acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, recurenta a conchis că în contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:00 intimata-pârâtă B. SRL are calitatea de autor, iar intimata-pârâtă C. SRL este succesor cu titlu particular.

A mai precizat că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, C. SRL are calitatea de autor pentru o parte din bunurile care au făcut obiectul contractului de transfer de afacere, iar A. SRL are calitatea de succesor cu titlu particular pentru aceste bunuri.

De aceea, recurenta-reclamantă a susținut că în această dublă înstrăinare succesivă are calitatea de succesor cu titlu particular pentru bunurile care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, atât față de C. SRL, cât și față de B. SRL, de la care C. SRL a dobândit bunurile transferate reclamantei.

Pe de altă parte, a menționat că B. SRL are calitatea de autor atât față de C. SRL, căreia i-a transferat bunurile care au făcut obiectul contractului de transfer de afacere, cât și și față de A. SRL, pentru bunurile care au aparținut inițial B. SRL și care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre C. SRL, în calitate de vânzător și A. SRL, în calitate de cumpărător.

În consecință, a susținut că este evident că intimata-pârâtă A. SRL are calitatea de succesor cu titlu particular față de B. SRL, aceasta din urmă având față de recurenta-reclamantă obligațiile de garanție pe care orice vânzător le are față de toți succesorii cu titlu particular, care au dobândit un drept de proprietate asupra bunului vândut inițial.

Prin urmare, recurenta a conchis că este greșită interpretarea instanței de apel, în sensul că între intimatele-pârâte A. SRL și B. SRL nu există raporturi juridice și niciun fel de obligații ale acesteia din urmă față de reclamantă, întrucât în raporturile dintre B. SRL și A. SRL reclamanta nu are calitatea de terț, ci pe aceea de succesor cu titlu particular, respectiv de având-cauză.

În final, a susținut că invocarea mecanică a principiului relativității efectelor actului juridic civil în speța de față nu poate fi acceptată.

Față de relațiile de totală interdependență dintre toate părțile semnatare ale celor două contracte, precum și raportat la scopul pentru care acestea au fost încheiate, acela de a separa și clarifica raporturile comerciale și financiare dintre părțile implicate, recurenta a susținut că cele două contracte trebuie privite ca un tot unitar, urmând a i se da posibilitatea de a obține o hotărâre care să țină loc de declarație, în sensul că B. SRL nu mai are nici o pretenție patrimonială față de C. SRL, hotărâre pe baza căreia să poată radia privilegiul vânzătorului din cele patru cărți funciare.

Prin cererea de recurs, autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta A. SRL nu are anexate exemplare ale cererii de recurs pentru comunicare, înscrisurile invocate în susținerea căii de atac, împuternicirea avocațială a semnatarului cererii de recurs, avocat F. și nici dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 13.127,50 RON, stabilită conform art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În aceste condiții, prin adresa comunicată recurentei la 17 martie 2017 i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia s-a conformat la 23 martie 2017, depunând 3 exemplare ale memoriului de recurs și împuternicirea avocațială dată domnului avocat F.

La 23 martie 2017, recurenta a formulat cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, cerere ce i-a fost respinsă prin încheierea din 23 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, potrivit încheierii din 20 septembrie 2017, dată în Dosarul nr. x/2014.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. SRL și C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. SPRL și I. I.P.U.R.L., la 30 martie 2017, potrivit dovezilor de la filele x.

Intimata-pârâtă C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. SPRL și I. I.P.U.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar la 28 aprilie 2017, cu respectarea termenului legal a invocat excepția tardivității recursului.

În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a arătat că recursul a fost depus cu depășirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 485 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată societății reclamante la 2 februarie 2017, iar recursul a fost înregistrat la instanța de apel la 7 martie 2017, în condițiile în care ultima zi pentru depunerea recursului a fost 6 martie 2017.

Pe fondul căii extraordinare de atac, C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cum greșit a susținut recurenta-reclamantă, iar criticile acesteia nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare, dar la 29 martie 2018 a transmis la dosar cerere de renunțare la calea de atac.

La 4 octombrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului, soluția preconizată fiind în principal de anulare a recursului în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 486 alin. (3) și (2) din același Cod și la art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, față de împrejurarea că recurenta A. S.A. nu a făcut dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 13.127,50 RON, stabilită în sarcina sa.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2018, completul de filtru a dispus, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La 6 decembrie 2018, intimata-pârâtă C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. S.P.R.L. și I. I.P.U.R.L. a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a achiesat la concluziile magistratului-asistent raportor și a solicitat în principal anularea recursului ca netimbrat, iar în subsidiar, în măsura în care recurenta-reclamantă ar achita taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, a cerut instanței să ia act de cererea recurentei de renunțare la judecata căii extraordinare de atac.

La 8 februarie 2019, petenta A. S.A. a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată din 26 martie 2019, stabilit în cauză la o dată anterioară acestuia, precizând că nu înțelege să achite taxa judiciară judiciară de timbru stabilită în vederea soluționării recursului. De asemenea, în susținere a depus la dosar declarația notarială prin care a renunțat la judecata evocatei căi de atac.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, instanța supremă a admis cererea recurentei și a preschimbat termenul de judecată la aceeași dată, cauza soluționându-se în complet de filtru fără citarea părților.

Astfel, la termenul din 19 februarie 2018, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate chestiunea a timbrajului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții.

Recursul va fi anulat ca netimbrat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice și se achită anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Art. 197 din C. proc. civ. statuează că, "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii."

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii ...".

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

În speță, se constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 13.127,50 RON, stabilită în sarcina sa conform art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, cum i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 17 martie 2017, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare din dosarul de recurs.

Totodată, se constată că prin Încheierea din 23 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea formulată de recurentă la 23 martie 2017 privind acordarea de facilități la plata taxei judiciare de timbru, soluția fiind menținută prin respingerea cererii de reexaminare, conform încheierii din 20 septembrie 2017, dată în Dosarul nr. x/2014.

Este de subliniat și că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligația achitării taxei judiciare de timbru, iar pentru toate aceste considerente reținute în precedent Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1), raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 32, cu art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED