ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2732/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 3 decembrie 2019, petenta A. a solicitat recuzarea dl. judecător B., învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curții de Apel București.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de recuzare a domnului judecător B., ca nefondată.

Împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recursuri petenta A. și recurentele C. și D..

În motivare se susține că instanța a statuat în mod eronat că toate măsurile administrative luate de dl. judecător B., precum și adoptarea unor opinii și aprecieri ale acestuia ar reprezenta o consecință a îndeplinirii obligațiilor judecătorului, stabilite în sarcina sa prin C. proc. civ.

În mod eronat a considerat instanța că judecătorul nu a putut da curs solicitării tribunalului de a returna dosarul înainte de termenul din 16.10.2019. Judecătorul avea obligația de a cunoște și de a aplica prevederile art. 471 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, dl. judecător și-a exprimat părerea față de cererea de lămurire formulată de petentă atunci când a dispus că înaintarea dosarului la tribunal se va face abia după soluționarea apelurilor, respingând cererea E. de amânare/suspendare a cauzei până la soluționarea cererii de lămurire a obiectului pricinii.

Dl judecător B. a dus în eroare părțile prin înșelăciune, susținând în mod mincinos că nu avea cunoștință de cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile pronunțate de Tribunalul București.

În mod nelegal s-a reținut prin încheierea atacată că instanța nu este îndrituită să cenzureze legalitatea sau temeinicia măsurilor luate de judecătorul recuzat. Or, dacă măsurile luate de judecătorul recuzat indică în mod indubitabil faptul că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa, atunci orice instanță este îndrituită să constate incompatibilitatea magistratului recuzat.

Este greșită reținerea instanței în sensul că măsurile luate de judecătorul recuzat relevă transparență și chiar asigurarea exercitării drepturilor procesuale ale părților.

Statuările instanței cu referire la fila x și fila x, precum și presupusele consemnări ale grefierului tribunalului în sensul că nu s-a putut constitui dosar asociat sau că procesul-verbal de la fila x nu are legătură cu fila x sunt străine de obiectul cauzei reprezentat de cererea de recuzare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, excepțiile invocate prin întâmpinare de intimata Federația Română de Tenis, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția prematurității cererii de recurs declarată de petenta A. la data de 17 decembrie 2019:

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Posibilitatea atacării soluției de respingere a recuzării, odată cu hotărârea prin care a fost soluționată cauza ori în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive are drept scop garantarea desfășurării normale și imparțiale a judecății, urmărind însă evitarea tergiversării soluționării cauzelor prin exercitarea unor asemenea căi de atac în cursul judecății.

În speță, recurenta A. supune căii extraordinare de atac a recursului o încheiere prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de recuzare formulată în cadrul dosarului nr. x/2019, având ca obiect apelul declarat împotriva încheierilor din 18.07.2019 și 23.07.2019, precum și sentinței civile nr. 24/FED/24.07.2019 și nr. 14PJ/09.12.2019 pronunțate de Tribunalul București - cale de atac soluționată prin decizia civilă nr. 435 din 11 iunie 2020 - hotărâre definitivă.

Textul legal anterior redat instituie condiții speciale cu privire la momentul procesual în care poate fi promovată calea de atac împotriva încheierii de respingere a recuzării, aceasta putând fi atacată doar în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive de soluționare a apelului.

Din verificările efectuate în cauză se constată că la data declarării căii extraordinare de atac a recursului, și anume 17 decembrie 2019, cauza nu era încă soluționată.

Drept urmare, cum în speță calea de atac a fost promovată anterior soluționării apelului în cadrul căreia a fost formulată cererea de recuzare, față de dispozițiile art. 53 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca prematur formulată, cererea de recurs declarată de petenta A. la data de 17 decembrie 2019.

În ceea ce privește excepția tardivității cererii de recurs declarată de petenta A. la data de 29 iunie 2020:

Potrivit art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive de soluționare a cauzei.

În speță, decizia civilă nr. 435 din 11 iunie 2020 a fost comunicată petentei A. la 24 iunie 2020, astfel cum reiese din mențiunea de primire a copiilor legalizate de pe decizia 435/2020 inserată pe cererea aflată la dosar tribunal, aceasta formulând recurs la data de 29 iunie 2020, cu respectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 53 C. proc. civ., calculat în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Solicitarea de studiere și xerocopiere a dosarului formulată la 22 iunie 2020 în fața Tribunalului București nu face dovada luării la cunoștință de conținutul hotărârii, nefiind menționat în cuprinsul actului că această cerere ar fi fost aprobată și că decizia 495/11.06.2020 i-ar fi fost eliberată petentei la acea dată.

Așadar, văzând că la dosar nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 184 alin. (2) C. proc. civ., în sensul existenței la dosar a dovezii de primire sub semnătură a copiei de pe hotărâre la o anumită dată, în conformitate și cu dispozițiile art. 485 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen, Înalta Curte va respinge excepția tardivității, ca nefondată.

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de petenta A. la data de 29 iunie 2020:

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Federația Română de Tenis a invocat excepția nulității din dublă perspectivă: pe de-o parte față de nemotivarea recursului declarat la 17 decembrie 2019 și, pe de altă parte, față de neîncadrarea criticilor din recursul declarat la 29 iunie 2020 în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum în privința recursului declarat de petentă la 17 decembrie 2019 a fost admisă excepția prematurității, excepția nulității urmează a fi analizată doar din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la recursul declarat de A. la data de 29 iunie 2020.

Astfel, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Având în vedere că prin motivele de recurs recurenta petentă A. a invocat faptul că încheierea atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., reținându-se în mod greșit că judecătorul recuzat nu s-ar fi antepronunțat și nici nu ar fi dat dovadă de imparțialitate în soluționarea cauzei, se impune respingerea excepției nulității, criticile invocate putând din analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum nulitatea recursului nu poate opera doar parțial, această cale de atac având caracter unitar, este neîntemeiată excepția invocată de intimata Federația Română de Tenis prin întâmpinare.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes în exercitarea recursurilor declarate de recurentele C. și D.:

Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți...".

Prin parte care poate exercita calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare se înțelege partea care a formulat o atare cerere, iar nu alte parți, din moment ce acestea sunt decăzute din dreptul de a mai invoca incompatibilitatea, în ipoteza în care acestea aveau cunoștință de motivele de incompatibilitate și nu au formulat de îndată cererea de recuzare.

Potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane."

Una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile în vederea protecției dreptului subiectiv este și aceea ca titularul ei să justifice, printre altele, un interes actual, determinat legitim și personal, condiție ce subzistă și în cazul exercitării căilor de atac.

Întrucât recursurile declarate în cauză vizează nemulțumirea unor entități ce nu au avut calitate de petenți, nefiind titulari ai cererii de recuzare ce a făcut obiectul analizei instanței care a pronunțat încheierea din 5 decembrie 2019, atacată în prezenta cauză, și care nu figurează în calitate de părți în menționata încheiere, Înalta Curte constată că recurentele C. și D. nu pot justifica un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în exercitarea prezentei căii extraordinare de atac.

Față de acestea, Înalta Curte urmează a respinge, ca lipsite de interes, recursurile declarate de recurentele C. și D. împotriva încheierii din 5 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În ceea ce privește fondul recursului declarat de petenta A.:

Examinând încheierea recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte reține că fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41-44 C. proc. civ. referitoare la incompatibilitate, abținere și recuzare este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Imparțialitatea implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților.

În cauza dedusă judecății, recurenta A. a formulat cerere de recuzare a dl. judecător B., învestit cu cu soluționarea dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curții de Apel București.

Prin încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă cererea de recuzare, ca nefondată.

În motivarea încheierii, completul investit cu soluționarea cererii de recuzare a reținut că aspectele invocate de petentă în cererea de recuzare nu sunt de natură să releve o situație de natură a compromite imparțialitatea judecătorului a cărei recuzare se solicită.

Curtea de apel a reținut că măsurile administrative luate de domnul judecător, de stabilire a primului termen de judecată la 16.10.2019, de comunicare către Tribunalul București a faptului că înaintarea dosarului solicitat se va face după judecarea apelului, de adoptare a unei anumite opinii asupra unor cereri de amânare, precum și de acordare a unui termen scurt după ședința din 16.10.2019, la 23.10.2019, reprezintă consecința îndeplinirii obligațiilor ce i-au fost stabilite în sarcină de C. proc. civ.

A apreciat că măsurile invocate de către petentă nu conturează incidența niciunuia dintre cazurile de recuzare prevăzute la art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Totodată, a reținut că respingerea cererii de amânare a cauzei pentru imposbilitatea de prezentare a petentei la termenul din 16.10.2019 a fost motivată pe larg de judecătorul recuzat, iar solicitarea adresată dl. avocat F. de a indica fila la care se află cererea de lămurire nu echivalează cu o antepronunțare asupra obiectului cauzei, așa cum se susține.

În fine, a mai reținut că susținerile petentei în sensul existenței unei înțelegeri între judecătorul B. și judecătorul de la tribunal, care a pronunțat hotărârea atacată, nu au fost în niciun fel dovedite.

Împotriva încheierii de respingere a recuzării a formulat recurs petenta A., în motivare susținând că instanța a statuat în mod eronat că toate măsurile administrative luate de domnul judecător B., precum și adoptarea unor opinii și aprecieri ale acestuia ar reprezenta o consecință a îndeplinirii obligațiilor acestuia, stabilite în sarcina sa prin C. proc. civ.

Astfel, într-un prim motiv de recurs, recurenta-petentă își manifestă nemulțumirea față de faptul că instanța ce a pronunțat încheierea atacată a apreciat că dispozițiile judecătorului recuzat în sensul de a respinge cererile de amânare/de suspendare a judecării apelului, precum și refuzul înaintării dosarului la tribunal în vederea judecării cu prioritate a cererii de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 24/FED/24.07.2019, reprezintă prerogative stabilite în sarcina judecătorul prin lege.

Se susține de către recurenta-petentă că judecătorul recuzat avea obligația de a cunoaște și de a aplica prevederile art. 471 alin. (4) C. proc. civ., în sensul de a trimite dosarul tribunalului în vederea soluționării cererii de lămurire, anterior termenului din 16.10.2019.

Dispoziția magistratului recuzat de a inainta dosarul după soluționarea apelului reprezintă o antepronunțare asupra cauzei, respingerea cererii de amânare/suspendare formulată de D. reprezentând, în fapt, o exprimare a opiniei judecătorului asupra cererii de lămurire a sentinței instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că aspectele invocate nu echivalează cu o antepronunțare asupra cererii de lămurire, cu atât mai mult cu cât tribunalul a fost cel învestit cu soluționarea unei atare cereri, iar nu judecătorul din apel.

Magistratul recuzat nu și-a exprimat nicio părere cu privire la conținutul ori temeinicia cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 24/FED/24.07.2019, ci a apreciat doar asupra unor aspecte ce țin de modul în care au fost soluționate o serie de cereri ale petentei, anume cererile de amânare ori de suspendare a judecății, de trimitere a dosarului de fond la tribunal.

Rezolvarea anumitor cereri în condițiile prevăzute de C. proc. civ. nu poate reprezenta motiv de a crede în mod rezonabil că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa la final cauza.

Prin urmare, nu se poate reține că, în speță, dl. judecător B. și-ar fi spus părerea cu privire la cauza ce se judecă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Și motivul de recurs prin care se susține imparțialitatea judecătorului recuzat justificat de faptul că acesta ar fi susținut în mod voit eronat că nu avea cunoștință de existența cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile pronunțate de Tribunalul București, este nefondat.

Astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință din 16.10.2019 a Curții de Apel București, judecătorul recuzat a pus în vedere reprezentantului E., care a formulat cererea de acordare a unui nou termen în cauză pentru ca prima instanță să soluționeze cererea de lămurire, să indice fila la care se regăsește această cerere.

După consultarea dosarului chiar apărătorul E. a arătat că nu a reușit să identifice respectiva cerere, renunțând astfel la cererea de amânare.

La termenul ulterior, din 23.10.2019, cererea de amânare a fost reiterată de recurenta-petentă din prezentul dosar, aceasta fiind admisă de curtea de apel, care a dispus înaintarea dosarului către Tribunalul București în vederea soluționării cererii de lămurire a sentinței apelate, cu mențiunea de a fi restituit cu cel puțin 5 zile înaintea termenului din 11.12.2019 acordat în cauză.

Astfel, nu se relevă niciun element care să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat, dimpotrivă, acesta dând curs solicitării părții atunci când a identificat cererea de lămurire la dosar, după demersurile efectuate de parte în acest sens. Faptul că ulterior, judecătorul de la tribunal ar fi refuzat soluționarea cererii de lămurire anterior trimiterii dosarului înapoi la curtea de apel nu are legătură cu atitudinea judecătorului recuzat.

Așadar, nu poate fi reținută incidența în speță nici a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Cât privește motivele de recurs referitoare la soluția pronunțată prin decizia nr. 435A/11.10.2020 de curtea de apel, la amânarea pronunțării asupra cauzei pentru doar 24 ore, precum și cele referitoare la nepunerea în discuție a tuturor cererilor de apel înregistrate de părți împotriva sentinței civile nr. 14/PJ/09.12.2019 prin care s-a respins cererea de lămurire formulată de petentă, acestea privesc împrejurări ulterioare formulării cererii de recuzare, ce excedează analizei în prezenta cale de atac ce verifică legalitatea încheierii de respingere a cererii de cererii de recuzare.

Față de argumentele anterior expuse, se constată că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate prin cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a normelor legale incidente în cauză.

În ceea ce privește cererea de amendare a recurentei, formulată de intimata Federația Română de Tenis, Înalta Curte apreciază că nu se impune luarea unei atare măsuri, nefiind îndeplinite cerințele art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.. În cauză nu a existat exercitare cu rea-credință a căii de atac, dispozițiile art. 53 prevăzând posibilitatea părții de a ataca cu recurs încheierea prin care s-a respins recuzarea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca prematur formulată, cererea de recurs declarată de petenta A. la data de 17 decembrie 2019.

Respinge excepția tardivității recursului declarat de petenta A. la data de 29 iunie 2020.

Respinge excepția nulității recursului declarat de petenta A. la data de 29 iunie 2020.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A. împotriva încheierii de ședință din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2019.

Respinge, ca lipsite de interes, recursurile declarate de recurenții C. și D. împotriva aceleiași încheieri.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 decembrie 2020.