ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2831/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1574 din 30 mai 2003, pronunțată de Judecătoria Buftea, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C.L.C.V. cu sediul în comuna Vidra, județul Ilfov și pârâta SC A. SRL cu sediul în comuna Vărăști, județul Giurgiu, în favoarea Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea că obiectul contractului de închiriere este destinat desfășurării activității comerciale a pârâtei, situație în care, potrivit art. 4 C. com., litigiul are natură comercială.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 15080, pronunțată în ședința publică de la 26 noiembrie 2003, a admis cererea formulată de reclamantul C.L.C.V., în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și a dispus rezilierea contractului de închiriere din 29 decembrie 2000, luându-se act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul din 29 decembrie 2000, reclamanta a închiriat pârâtei B.G.V., pe o durată de 3 ani și stabilindu-se prețul locațiunii în cuantum de 4.050.000 lei pe hectar, anual. Pârâta nu și-a mai îndeplinit obligația de plată a chiriei, iar ulterior pe calea unei hotărâri judecătorești a fost obligat la plata sumei de 27.000.000 lei, cu titlu de preț al chiriei neachitate.

Deși pârâta a invocat pentru exonerarea sa de răspundere un caz de forță majoră în condițiile art. IX din contract, nu a făcut dovada existenței acesteia și a notificării prealabile a reclamantei, împrejurări care potrivit art. 8 pct. 3 din contract, respectiv neplata în termen a chiriei, îndreptățește pe locator la rezilierea contractului. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 232 din 25 mai 2004, a respins apelul formulat de apelanta SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 15080 din 26 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu C.L.C.V. Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că motivele de apel vizând încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate, deoarece instanța de fond a acordat termene succesive pentru a permite pârâtei să-și administreze probele, în special să producă dovada cu privire la notificarea forței majore.

Astfel, conform încheierii din ședința publică de la 17 septembrie 2003 a fost acordat termen pentru lipsă de apărare la solicitarea pârâtei, la termenul din 22 octombrie 2003 pârâta a lipsit, iar instanța a acordat termen pentru a fi depuse actele despre care s-a făcut mențiune în întâmpinare și la termenul din 26 noiembrie 2003, tot în lipsa pârâtei, a fost soluționată cauza pe fond. Cu privire la posibilitatea demonstrării netemeiniciei pretențiilor intimatei nu au fost produse dovezi concludente și pertinente pentru convingerea instanței. Pentru eventualele încălcări a unor obligații de către intimată, apelanta a avut posibilitatea de a o acționa în judecată, dar acest aspect nu a îndreptățit-o să nu achite chiria lunară.

Sumele achitate în cursul anului 2001 însumează 20.000.000 lei și prin hotărâre judecătorească apelanta a fost obligată la plata sumei de 27.000.000 lei tot pentru anul 2001, în condițiile în care probele relevă demersurile reclamantei pentru plata chiriei lunare, dar fără rezultat.

Împotriva deciziei comerciale nr. 232 din 25 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a promovat recurs pârâta SC A. SRL, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectele că recurenta a fost de bună credință dar nu a reușit plata chiriei datorită neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către reclamantă (asigurarea liniștită a folosinței bunului) și a unui caz de forță majoră (seceta prelungită), instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și nu a făcut nici o referire la înscrisurile depuse precum și lipsa motivării pentru respingerea motivului doi de apel referitor la încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Intimatul reclamant C.L.C.V. a depus întâmpinare, motivată în fapt și în drept, prin care a solicitat respingerea recursului. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta SC A. SRL, pentru următoarele considerente. Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanțele judecătorești anterioare, au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, în cadrul contractului de închiriere, încheiat la data de 29 decembrie 2000, întinderea drepturilor și obligațiilor asumate reciproc, termenul, sublocația și cesiunea contractului, încetarea și modificarea, forța majoră și posibilitățile de soluționare a unor eventuale diferende.

Nu poate fi primită critica privitoare la împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv că nu este motivată în nici un fel respingerea fundamentată pe încălcarea art. 129 C. proc. civ., deoarece contrar celor expuse anterior, instanța de apel, amplu argumentat a abordat sub toate aspectele aceste reglementări. Este de necontestat că în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., se prevede ca judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Evocând atribuțiile instanței în procesul civil, nu poate fi făcută abstracție de drepturile și îndatoririle procesuale ale părților, în sensul că părțile sunt obligate, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, părțile înseși își conduc judecata, potrivit cu propriile lor interese, iar alegerea faptelor și arătarea motivelor de drept incumbă tot părților. Cea mai importantă prerogativă, care revine părților, este sarcina probațiunii, actori incubit probatio, iar pârâtul, s-a limitat numai la o simplă enumerare a probelor cerute în întâmpinare, respectiv acte, interogatoriu și expertiză, iar ulterior, la trei termene consecutive, conform încheierilor de ședință de la 17 septembrie 2003, 22 octombrie 2003 și 26 noiembrie 2003, nu s-a mai prezentat pentru a proba cele susținute (dosar nr. 10828/2003 Tribunalul București, secția a VI-a comercială).

O abordare corectă a fost dată și clauzei contractuale cuprinsă în art. 19 Capitolul IX intitulat forța majoră, fiind asigurată o interpretare în litera și spiritul contractului, în conformitate cu care, forța majoră exonerează de răspundere partea care o invocă, cu cerința notificării scrise prealabile în termen de 3 zile de la data apariției cazului de forță majoră. Fără a face dovada condițiile care sunt impuse de art. 19 al contractului, întreaga documentație depusă de pârâtă, care constă în corespondența cu P.C.V., facturi și avize de însoțire a mărfurilor, protocoale de exploatare pentru acumulările de apă, raportul de expertiză tehnică extrajudiciară din 27 mai 2003, planșe fotografice și articole de presă nu prezintă relevanță juridică, nefăcând dovada forței majore.

Cadrul juridic și argumentele expuse anterior, determină ca toate criticile formulate în cererea de recurs de pârâta SC A. SRL să fie înlăturate ca neîntemeiate, urmând a respinge ca nefondat recursul, nefiind îndeplinite nici una din dispozițiile art. 304 C. proc. civ., menținând ca legală și temeinică decizia comercială nr. 232 din 25 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL Vărăști, împotriva deciziei nr. 232 din 25 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 13 mai 2005.