ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2147/2005

Asupra contestațiilor în anulare de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 408 din 24 aprilie 2001, Judecătoria Petroșani a dispus, printre altele, condamnarea inculpaților A.I. și G.E. la câte un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42, art. 74 – art. 76 lit. c) C. pen. A interzis inculpaților exercițiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 din același cod. Hotărând astfel, prima instanță a reținut în esență, că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la data de 28 octombrie 1999 și 12 ianuarie 2000, pe timp de noapte, cei doi inculpați au sustras din magazinul SC R. SRL Craiova, amenajat în incinta stației de benzină S. Petroșani, bunuri în valoare de 11.770.435 lei.

Tribunalul Hunedoara, prin decizia penală nr. 1038 din 10 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de procuror și de inculpați, a înlăturat dispozițiile art. 74 și art. 76 C. pen. și a majorat pedepsele la câte 3 ani închisoare. Totodată, în baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepselor pe durata termenului de încercare de câte 5 ani. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală menționată, a admis recursurile declarate de inculpați, a casat hotărârile anterioare și rejudecând cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestora pentru infracțiunile deduse judecății. Instanța de control judiciar a motivat în esență soluția de achitare a inculpaților prin aceea că din ansamblul probelor administrate în cauză nu se poate reține vinovăția inculpaților în comiterea faptelor de furt calificat.

Împotriva deciziei instanței de recurs a declarat recurs în anulare procurorul general, în temeiul art. 409 și art. 410 alin. (1), partea I pct. 8 C. proc. pen., criticând-o pentru grava eroare de fapt comisă de instanță prin achitarea inculpaților. S-a susținut în motivele de recurs în anulare că printr-o selecție inadecvată, instanța de recurs a înlăturat majoritatea probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești reținând pentru fundamentarea soluției de achitare numai declarațiile inculpaților, pretinse neregularități ale urmăririi penale și faptul că au fost pierdute casetele video conținând înregistrarea săvârșirii faptelor.

Prin decizia penală nr. 827 din 11 februarie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr. 106 din 5 martie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat această decizie și a menținut decizia penală nr. 1038 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului Hunedoara. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a constatat că în mod greșit instanța de recurs a înlăturat declarațiile martorilor audiați, atâta timp cât credibilitatea acestor martori nu poate fi pusă la îndoială, nefiind probe care să le infirme susținerile și în condițiile în care inculpații erau persoane complet necunoscute martorilor, neexistând un interes din partea acestora din urmă în a-i încrimina, instanța de recurs nu trebuia să înlăture aceste probe, ignorându-le.

S-a reținut totodată, că aprecierea aceleiași instanțe de recurs, în sensul că procesul verbal de vizionare a casetelor video întocmit de organele de cercetare penală nu constituie o probă pertinentă, este, de asemenea, eronată ca și susținerea potrivit căreia casetele video nu au putut fi vizionate, fiind pierdute în cursul urmăririi penale. Contrar acestor aprecieri, procesul verbal respectiv consemnează în amănunt modalitatea concretă de săvârșire a faptelor de către cei doi inculpați, iar adresele nr. 1023/P/2000 din 1 septembrie 2000 și respectiv, 13 mai 2002 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroșani și încheierea instanței de fond din 20 februarie 2001 confirmă existența casetelor video.

De altfel, acestea au fost menționate și în registrul de corpuri delicte al Judecătoriei Petroșani, la poziția nr. 8/2000 și reportate la pag. 1/2002 și au însoțit dosarul cauzei inclusiv în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din mențiunea existentă la dosar. S-a arătat că dacă ar fi apreciat corect fiecare probă administrată în cauză, instanța de recurs și-ar fi putut forma convingerea că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor, concluzie la care de altfel în mod corect au ajuns și primele instanțe care au dispus condamnarea acestora la pedepse a căror individualizare a fost făcută în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Ulterior, la data de 11 mai 2004, condamnații A.I. și G.E. au formulat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței supreme, motivul invocat fiind dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. S-a motivat în scris de către contestatori că la data judecării cauzei erau plecați la muncă în Franța, nu au avut cunoștință de acest proces, nu au fost încunoștințați și nici nu au avut posibilitatea să încunoștințeze instanța, rudele din țară angajându-le avocați, fiind în imposibilitate de a-i anunța, întrucât o lungă perioadă de timp condamnații au fost internați în spital. Oral, prin concluziile apărătorului lor ales, condamnații contestatori au solicitat admiterea contestațiilor în anulare, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea recursului în anulare, inculpații urmând a fi citați prin afișare la ușa instanței, în condițiile art. 178 alin. (2 1 ) C. proc.

pen., susținând că inculpații au statut de apatrizi în Franța și nu li se eliberează pașapoarte pentru a se putea prezenta în fața instanței. Contestațiile în anulare formulate de condamnați sunt nefondate. Potrivit art. 386 C. proc. pen., „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare;” Analizând contestațiile în anulare în raport de actele și lucrările de la dosarul cauzei și în raport de dispozițiile art. 386 C. proc.

pen., mai sus indicate, se constată că pentru termenul din 11 februarie 2004, când au avut loc în fața instanței supreme dezbaterile asupra recursului în anulare, contestatorii au fost legal citați la adresele lor de domiciliu și anume, A.I., în Sibiu, iar G.E., în Sibiu, str. Aleea Taberei, județul Sibiu, procedura de citare fiind îndeplinită prin afișare, deoarece nici o persoană nu a fost găsită la locuința destinatarilor. Se mai reține că, începând cu termenul de judecată din 26 februarie 2003, citarea intimaților inculpați A.I. și G.E. s-a îndeplinit la adresele menționate, dovezile de îndeplinire fiind restituite pentru fiecare termen, succesiv, inclusiv pentru termenul de judecată din 11 februarie 2004, nefiind făcută vreo mențiune în sensul că destinatarii s-ar fi mutat de la aceste adrese și fără ca apărătorul lor ales, avocat N.D.

(cu împuternicirea avocațială nr. 352670 din 25 februarie 2003), prezent în instanță, să fi indicat alte adrese sau să facă vreo referire cu privire la statutul lor de apatrizi în Franța, după cum se susține în contestațiile în anulare. Se constată așadar, că instanța supremă a soluționat recursul în anulare în condițiile în care procedura de citare a fost legal îndeplinită cu intimații inculpați, astfel că solicitarea acestora din contestațiile în anulare de a se casa decizia atacată și a se dispune trimiterea cauzei pentru rejudecarea recursului în anulare, inculpații urmând a fi citați, dat fiind statutul lor de apatrizi, conform art. 178 alin. (2 1 ) C. proc. pen., prin afișare la ușa instanței, este lipsită de orice fundament.

Motivele invocate în contestația în anulare nu se încadrează nici în dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., care vizează imposibilitatea părții de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și a încunoștința instanța despre această împiedicare, contestatorii neproducând dovezi, în sensul că ar fi fost internați în spital o lungă perioadă de timp, după cum susțin în contestațiile formulate și deci, că ar fi fost împiedicați să se prezinte în instanță la data de 11 februarie 2004, când s-a judecat recursul în anulare și cu atât mai puțin, dovezi că, în situația concretă în care s-au aflat contestatorii ar fi fost împiedicați să încunoștințeze, prin mijloacele uzuale de comunicare: poștale, telefonice ș.a., instanța, asupra acestei absențe.

Or, cerințele art. 386 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., sunt cumulative, astfel că, pentru admiterea contestației în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilității de prezentare, ci contestatorul trebuie să dovedească pe lângă aceasta și imposibilitatea de a încunoștința instanța despre împiedicarea de a se prezenta, ceea ce, în cauză nu s-a probat. În raport de cele reținute, urmează a respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate. Urmează a obliga condamnații contestatori la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de condamnații A.I. și G.E. împotriva deciziei penale nr. 827 din 11 februarie 2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă pe condamnații contestatori la plata sumei de câte 600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 martie 2005.