ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2147/2005

Asupra contestațiilor în

anulare de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 408

din 24 aprilie 2001, Judecătoria Petroșani a dispus, printre altele,

condamnarea inculpaților A.I. și G.E. la câte un an și 6 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin.

(1) și art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g), cu aplicarea art. 41 alin. (2),

art. 42, art. 74 – art. 76 lit. c) C. pen.

A interzis inculpaților

exercițiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 C. pen., în condițiile și pe

durata prevăzută de art. 71 din același cod.

Hotărând astfel, prima

instanță a reținut în esență, că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, la

data de 28 octombrie 1999 și 12 ianuarie 2000, pe timp de noapte, cei doi

inculpați au sustras din magazinul SC R. SRL Craiova, amenajat în incinta

stației de benzină S. Petroșani, bunuri în valoare de 11.770.435 lei.

Tribunalul Hunedoara, prin

decizia penală nr. 1038 din 10 decembrie 2001, a admis apelurile declarate de

procuror și de inculpați, a înlăturat dispozițiile art. 74 și art. 76 C. pen.

și a majorat pedepsele la câte 3 ani închisoare.

Totodată, în baza art. 81 C.

pen., a suspendat condiționat executarea pedepselor pe durata termenului de

încercare de câte 5 ani.

Curtea de Apel Alba Iulia,

prin decizia penală menționată, a admis recursurile declarate de inculpați, a

casat hotărârile anterioare și rejudecând cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea

acestora pentru infracțiunile deduse judecății.

Instanța de control judiciar

a motivat în esență soluția de achitare a inculpaților prin aceea că din

ansamblul probelor administrate în cauză nu se poate reține vinovăția

inculpaților în comiterea faptelor de furt calificat.

Împotriva deciziei instanței

de recurs a declarat recurs în anulare procurorul general, în temeiul art. 409

și art. 410 alin. (1), partea I pct. 8 C. proc. pen., criticând-o pentru grava

eroare de fapt comisă de instanță prin achitarea inculpaților.

S-a susținut în motivele de

recurs în anulare că printr-o selecție inadecvată, instanța de recurs a

înlăturat majoritatea probelor administrate în cursul urmăririi penale și al

cercetării judecătorești reținând pentru fundamentarea soluției de achitare

numai declarațiile inculpaților, pretinse neregularități ale urmăririi penale și

faptul că au fost pierdute casetele video conținând înregistrarea săvârșirii

faptelor.

Prin decizia penală nr. 827

din 11 februarie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale nr. 106 din 5 martie

2002 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat această decizie și a menținut decizia

penală nr. 1038 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului Hunedoara.

În motivarea acestei

soluții, instanța supremă a constatat că în mod greșit instanța de recurs a

înlăturat declarațiile martorilor audiați, atâta timp cât credibilitatea

acestor martori nu poate fi pusă la îndoială, nefiind probe care să le infirme

susținerile și în condițiile în care inculpații erau persoane complet

necunoscute martorilor, neexistând un interes din partea acestora din urmă în

a-i încrimina, instanța de recurs nu trebuia să înlăture aceste probe,

ignorându-le.

S-a reținut totodată, că

aprecierea aceleiași instanțe de recurs, în sensul că procesul verbal de

vizionare a casetelor video întocmit de organele de cercetare penală nu

constituie o probă pertinentă, este, de asemenea, eronată ca și susținerea

potrivit căreia casetele video nu au putut fi vizionate, fiind pierdute în

cursul urmăririi penale.

Contrar acestor aprecieri,

procesul verbal respectiv consemnează în amănunt modalitatea concretă de

săvârșire a faptelor de către cei doi inculpați, iar adresele nr. 1023/P/2000

din 1 septembrie 2000 și respectiv, 13 mai 2002 ale Parchetului de pe lângă

Judecătoria Petroșani și încheierea instanței de fond din 20 februarie 2001

confirmă existența casetelor video.

De altfel, acestea au fost

menționate și în registrul de corpuri delicte al Judecătoriei Petroșani, la

poziția nr. 8/2000 și reportate la pag. 1/2002 și au însoțit dosarul cauzei

inclusiv în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din

mențiunea existentă la dosar.

S-a arătat că dacă ar fi

apreciat corect fiecare probă administrată în cauză, instanța de recurs și-ar

fi putut forma convingerea că inculpații se fac vinovați de săvârșirea

infracțiunilor reținute în sarcina lor, concluzie la care de altfel în mod

corect au ajuns și primele instanțe care au dispus condamnarea acestora la pedepse

a căror individualizare a fost făcută în raport de criteriile prevăzute de art.

72 C. pen.

Ulterior, la data de 11 mai

2004, condamnații

A.I. și G.E. au formulat contestație în anulare împotriva hotărârii

instanței supreme, motivul invocat fiind dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc.

pen.

S-a motivat în scris de

către contestatori că la data judecării cauzei erau plecați la muncă în Franța,

nu au avut cunoștință de acest proces, nu au fost încunoștințați și nici nu au

avut posibilitatea să încunoștințeze instanța, rudele din țară angajându-le

avocați, fiind în imposibilitate de a-i anunța, întrucât o lungă perioadă de

timp condamnații au fost internați în spital.

Oral, prin concluziile

apărătorului lor ales, condamnații contestatori au solicitat admiterea contestațiilor

în anulare, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea

recursului în anulare, inculpații urmând a fi citați prin afișare la ușa

instanței, în condițiile art. 178 alin. (2

1

) C. proc. pen.,

susținând că inculpații au statut de apatrizi în Franța și nu li se eliberează

pașapoarte pentru a se putea prezenta în fața instanței.

Contestațiile în anulare

formulate de condamnați sunt nefondate.

Potrivit art. 386 C. proc.

pen., „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare, în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;”

Analizând contestațiile în

anulare în raport de actele și lucrările de la dosarul cauzei și în raport de

dispozițiile art. 386 C. proc. pen., mai sus indicate, se constată că pentru

termenul din 11 februarie 2004, când au avut loc în fața instanței supreme

dezbaterile asupra recursului în anulare, contestatorii au fost legal citați la

adresele lor de domiciliu și anume, A.I., în Sibiu, iar G.E., în Sibiu, str.

Aleea Taberei, județul Sibiu, procedura de citare fiind îndeplinită prin

afișare, deoarece nici o persoană nu a fost găsită la locuința destinatarilor.

Se mai reține că, începând

cu termenul de judecată din 26 februarie 2003, citarea intimaților inculpați

A.I. și G.E. s-a îndeplinit la adresele menționate, dovezile de îndeplinire

fiind restituite pentru fiecare termen, succesiv, inclusiv pentru termenul de

judecată din 11 februarie 2004, nefiind făcută vreo mențiune în sensul că

destinatarii s-ar fi mutat de la aceste adrese și fără ca apărătorul lor ales,

avocat N.D. (cu împuternicirea avocațială nr. 352670 din 25 februarie 2003),

prezent în instanță, să fi indicat alte adrese sau să facă vreo referire cu

privire la statutul lor de apatrizi în Franța, după cum se susține în

contestațiile în anulare.

Se constată așadar, că

instanța supremă a soluționat recursul în anulare în condițiile în care

procedura de citare a fost legal îndeplinită cu intimații inculpați, astfel că

solicitarea acestora din contestațiile în anulare de a se casa decizia atacată

și a se dispune trimiterea cauzei pentru rejudecarea recursului în anulare,

inculpații urmând a fi citați, dat fiind statutul lor de apatrizi, conform art.

178 alin. (2

1

) C. proc. pen., prin afișare la ușa instanței, este

lipsită de orice fundament.

Motivele invocate în

contestația în anulare nu se încadrează nici în dispozițiile art. 386 lit. b)

C. proc. pen., care vizează imposibilitatea părții de a se prezenta la termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și a încunoștința

instanța despre această împiedicare, contestatorii neproducând dovezi, în

sensul că ar fi fost internați în spital o lungă perioadă de timp, după cum

susțin în contestațiile formulate și deci, că ar fi fost împiedicați să se

prezinte în instanță la data de 11 februarie 2004, când s-a judecat recursul în

anulare și cu atât mai puțin, dovezi că, în situația concretă în care s-au

aflat contestatorii ar fi fost împiedicați să încunoștințeze, prin mijloacele

uzuale de comunicare: poștale, telefonice ș.a., instanța, asupra acestei

absențe.

Or, cerințele art. 386 alin.

(1) lit. b) C. proc. pen., sunt cumulative, astfel că, pentru admiterea

contestației în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilității de

prezentare, ci contestatorul trebuie să dovedească pe lângă aceasta și

imposibilitatea de a încunoștința instanța despre împiedicarea de a se

prezenta, ceea ce, în cauză nu s-a probat.

În raport de cele reținute,

urmează a respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate.

Urmează a obliga condamnații

contestatori la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

contestațiile în anulare formulate de condamnații A.I. și G.E. împotriva

deciziei penale nr. 827 din 11 februarie 2004 a secției penale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Obligă pe condamnații contestatori la

plata sumei de câte 600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 martie 2005.