ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1335/2018

HOTĂRÂRE

19.04.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1335/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Școala Centrală, prin director, și Inspectoratul Școlar al Municipiului București, prin inspectorul școlar, pe cale de ordonanță președințială, anularea actelor nr. x/18.07.2017 și nr. y/07.08.2017 emise de pârâte și obligarea pârâtei Școala Centrală la începerea/declanșarea procedurii legale de cercetare disciplinară a învățătoarei B.

Prin încheierea din 5 august 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale și a transpus cauza, spre competentă soluționare, la secția civilă din cadrul Tribunalului București.

În motivarea acestei soluții, au fost reținute următoarele considerente:

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, apreciind că se află în prezența refuzului nejustificat definit de art. 2 alin. (1) lit. h) din această lege.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin nesoluționarea în termen a unei cereri se înțelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă, prin lege, nu se prevede alt termen - lit. h), iar, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere, se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane - lit. i).

Din aceste dispoziții legale rezultă că un refuz de rezolvare a unei cereri, supus cenzurii instanței de contencios administrativ, presupune ca, între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea, să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic.

Or, în speță, raportul juridic dedus judecății - existent între pârâta Școala Generală și cadrul didactic B. nu este un raport de drept public, administrativ, supus controlului instanței de contencios administrativ, ci un raport juridic de muncă, circumscris legislației privind conflictele de drepturi, în competența de soluționare a instanței civile - complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, legalitatea refuzului demarării cercetării disciplinare a cadrului didactic urmând a fi analizată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 1/2011, în cazul în care se constată încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor prevăzute în contractul de muncă sau în alte legi speciale.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1722 din 10 noiembrie 2017, a soluționat acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de ordonanță președințială.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, reținând, în motivarea acestei soluții, că, de vreme ce, prin hotărârea de declinare a competenței, pronunțată de prima instanță, s-a stabilit că dosarul trebuie judecat de un complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, hotărârea Tribunalului fiind pronunțată de un astfel de complet, și calea de atac declarată împotriva acestei hotărâri trebuie judecată de secția corespunzătoare a Curții de Apel București.

Prin încheierea din 6 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și, constatând ivit conflictul negativ de competență funcțională, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

În motivarea hotărârii sale, instanța a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 304/2004:

"(1) Completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari. Dispozițiile art. 11 și ale art. 52 alin. (1) se aplică în mod corespunzător. (2) Asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează."

Instanța a constatat că sentința apelată a fost pronunțată de secția a III-a civilă, din cadrul Tribunalului București, în complet din care nu au făcut parte asistenți judiciari. De altfel, nu există complete specializate în soluționarea litigiilor de muncă în cadrul secției a III-a civile, din cadrul Tribunalului București; potrivit schemei de organizare a instanței de fond, toate cauzele având ca obiect litigii de muncă se soluționează de către secția a VIII-a din cadrul Tribunalului București, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de față.

Împrejurarea că, prin hotărârea de declinare a competenței de către instanța de fond (cea pronunțată de secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București), s-a stabilit că dosarul urmează să fie judecat de un complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, însă, pricina a fost judecată de un complet civil, reprezintă, în fapt, argumente în sensul necompetenței materiale a instanței de fond, care a pronunțat Sentința civilă nr. 1722 din 10 noiembrie 2017, și nu cauză de necompetență funcțională a secției civile învestite cu soluționarea cererii de apel.

De altfel, prin invocarea de către instanța de apel a necompetenței sale funcționale pentru aceste motive, se eludează dispozițiile procedurale (art. 130 alin. (2) C. proc. civ.) care impun analiza competenței instanței de fond exclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței de fond.

În concluzie, sentința apelată a fost pronunțată de o instanță civilă, iar calea de atac a fost înaintată spre soluționare tot unei secții civile din cadrul instanței de control judiciar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 martie 2018, fiind fixat termen pentru soluționare la 19 aprilie 2018.

Astfel învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină, la rândul său, competența în favoarea uneia dintre instanțele care, anterior, s-au declarat necompetente. Conform art. 136 alin. (1) din același cod, aceste dispoziții se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Existența unui conflict negativ de competență, inclusiv în ceea ce privește competența funcțională, presupune ca fiecare dintre instanțele sau secțiile aceleiași instanțe aflate în conflict să-și verifice propria competență în soluționarea cauzei, iar nu să procedeze la declinare în baza unor argumente colaterale unei asemenea verificări.

În speță, instanța de apel mai întâi învestită nu și-a verificat propria competență în soluționarea cauzei, ci a motivat hotărârea de declinare în baza hotărârii de declinare a primei instanțe.

Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la rândul său, s-a comportat ca o instanță de control judiciar în ceea ce privește încheierea de declinare în baza căreia a fost învestită de secția a IV-a civilă a aceleiași instanțe cu judecarea apelului, argumentându-și soluția de declinare pe pretinse greșeli procedurale și de interpretare a normelor de organizare judecătorească din Legea nr. 304/2004, săvârșite de secția civilă care i-a trimis dosarul.

Or, în condițiile în care, secțiile aflate în conflict nu și-au verificat competența în raport de dispozițiile adecvate din C. proc. civ., crearea unui conflict negativ de competență între acestea este pur artificială, Înalta Curte urmând să respingă sesizarea, nefiind îndeplinite condițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.

Neexistând un conflict negativ de competență între cele două secții, pentru a se depăși acest impediment procedural în judecarea cauzei, dosarul urmează a fi trimis, pe cale administrativă, secției corespunzătoare din cadrul instanței de control judiciar celei care a pronunțat, în primă instanță, soluția de respingere a cererii de ordonanță președințială, ca inadmisibilă, respectiv Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.