ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3459/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9862 din 27

noiembrie 2003, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, împotriva pârâtei SC U. SA, astfel cum a fost

modificată, a constatat încetat contractul de închiriere nr. 1852 din 30

octombrie 1996, încheiat între părți, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul cu

altă destinație, situat în Timișoara, și a obligat pârâta să plătească

reclamanților suma de 25.722.142 lei, cu titlu de chirie, penalități de

întârziere și despăgubiri pentru folosința spațiului, aferente perioadei 1

septembrie 2001 - 28 februarie 2003.

Pentru a hotărî astfel, instanța

fondului a reținut că pârâta nu și-a respectat obligația de plată a chiriei

începând cu 1 septembrie 2001, așa cum s-a obligat prin clauza instituită la art.

V și VII din contract, iar pe de altă parte, la data de 31 martie 2003

contractul de închiriere a încetat, tacita relocațiune fiind interzisă prin

stipulație expresă.

Împotriva acestei sentințe, atât

reclamanții cât și pârâta au declarat apel, invocând motive de nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, investită

cu soluționarea căii de atac, a pus în discuția părților, ex officio, în

ședința publică din 5 mai 2004, excepția de ordine publică a necompetenței

materiale a primei instanțe de a soluționa cererea cu care a fost investită,

iar prin decizia civilă nr. 133, pronunțată la aceeași dată, a admis apelurile

declarate de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și pârâta SC U. SA a anulat hotărârea primei instanțe și

a dispus trimiterea cauzei, pentru soluționare în primă instanță la Tribunalul

Timiș.

În considerentele deciziei, Curtea a

reținut că acțiunea introductivă de instanță, prin care se solicită constatarea

încetării efectelor contractului de închiriere convenit și evacuarea pârâtei

are o natură comercială, raportat la dispozițiile art. 3 C. com., potrivit

cărora închirierea spațiului folosit ca magazin de desfacere reprezintă un act

obiectiv de comerț.

Ca atare, în raport de prevederile art.

2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la data soluționării cauzei

în primă instanță, conform cărora procesele și cererile în materie comercială

al căror obiect este neevaluabil în bani, se judecă în primă instanță de

tribunale, Curtea de apel a apreciat că prima instanță, Judecătoria Timișoara,

în mod greșit s-a considerat competența material să soluționeze cauza.

În contra acestei decizii, au

declarat recurs în termen legal, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând modificarea deciziei

recurate și pe fond admiterea acțiunii în totalitate.

Prin motivele de recurs, întemeiate

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții critică

hotărârea atacată sub aspectul calificării acțiunii introductive ca acțiune

comercială, susținând în esență că potrivit art. 8 C. com., statul, județul și

comuna nu pot avea calitatea de comercianți și nu pot înfăptui acte de comerț.

Prin urmare, susțin recurenții,

contractul de închiriere încheiat cu intimata pârâtă este supus legii civile, art.

1420 C. civ., ceea ce atrage competența instanței civile să soluționeze

litigiul decurgând din nerespectarea acestui contract.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele care urmează:

Litigiul dedus judecății este supus

jurisdicției comerciale, deoarece închirierea spațiului cu destinația de

magazin de desfacere a produselor lactate, de către intimată, societate comercială,

constituie un act de comerț subiectiv potrivit art. 4 C. com., care instituie o

prezumție de comercializate, pentru toate obligațiile comerciantului.

Întrucât prezumția de comercialitate

nu a fost răsturnată de recurentă, în sensul că nu s-a făcut dovada faptului că

operațiunea este străină comerciantului datorită scopului urmărit de acesta, ci

dimpotrivă, închirierea a vizat un spațiu cu destinație comercială, în mod

corect instanța de apel a reținut natura comercială a litigiului.

Potrivit art. 56 C. com., actul

juridic care este comercial numai pentru una din părți, este supus legii

comerciale, afară de dispozițiile referitoare la persoane chiar a

comercianților, prin urmare operează principiul potrivit căruia faptele de

comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială, deoarece un

raport juridic unic trebuie supus unei reglementări unice.

Faptul că recurentele nu pot avea

calitatea de comercianți, potrivit art. 8 C. com., nu impietează asupra naturii

comerciale a litigiului, în raport de considerentele mai sus evocate.

De altfel, doctrina românească s-a

pronunțat prevalent în sensul că statul și unitățile sale administrativ

teritoriale deși nu pot să dobândească calitatea de comerciant, pot să facă

acte de comerț fiind supus legii comerciale, câtă vreme nici o dispoziție

legală nu interzice săvârșirea operațiunii comerciale respective.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, împotriva deciziei nr. 133 din 5 mai 2004 a Curții de Apel

Timișoara, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2004.