ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3459/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 9862 din 27 noiembrie 2003, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva pârâtei SC U. SA, astfel cum a fost modificată, a constatat încetat contractul de închiriere nr. 1852 din 30 octombrie 1996, încheiat între părți, a dispus evacuarea pârâtei din spațiul cu altă destinație, situat în Timișoara, și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 25.722.142 lei, cu titlu de chirie, penalități de întârziere și despăgubiri pentru folosința spațiului, aferente perioadei 1 septembrie 2001 - 28 februarie 2003. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că pârâta nu și-a respectat obligația de plată a chiriei începând cu 1 septembrie 2001, așa cum s-a obligat prin clauza instituită la art. V și VII din contract, iar pe de altă parte, la data de 31 martie 2003 contractul de închiriere a încetat, tacita relocațiune fiind interzisă prin stipulație expresă.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții cât și pârâta au declarat apel, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Timișoara, investită cu soluționarea căii de atac, a pus în discuția părților, ex officio, în ședința publică din 5 mai 2004, excepția de ordine publică a necompetenței materiale a primei instanțe de a soluționa cererea cu care a fost investită, iar prin decizia civilă nr. 133, pronunțată la aceeași dată, a admis apelurile declarate de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâta SC U. SA a anulat hotărârea primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei, pentru soluționare în primă instanță la Tribunalul Timiș.

În considerentele deciziei, Curtea a reținut că acțiunea introductivă de instanță, prin care se solicită constatarea încetării efectelor contractului de închiriere convenit și evacuarea pârâtei are o natură comercială, raportat la dispozițiile art. 3 C. com., potrivit cărora închirierea spațiului folosit ca magazin de desfacere reprezintă un act obiectiv de comerț. Ca atare, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la data soluționării cauzei în primă instanță, conform cărora procesele și cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani, se judecă în primă instanță de tribunale, Curtea de apel a apreciat că prima instanță, Judecătoria Timișoara, în mod greșit s-a considerat competența material să soluționeze cauza.

În contra acestei decizii, au declarat recurs în termen legal, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând modificarea deciziei recurate și pe fond admiterea acțiunii în totalitate. Prin motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții critică hotărârea atacată sub aspectul calificării acțiunii introductive ca acțiune comercială, susținând în esență că potrivit art. 8 C. com., statul, județul și comuna nu pot avea calitatea de comercianți și nu pot înfăptui acte de comerț. Prin urmare, susțin recurenții, contractul de închiriere încheiat cu intimata pârâtă este supus legii civile, art. 1420 C. civ., ceea ce atrage competența instanței civile să soluționeze litigiul decurgând din nerespectarea acestui contract.

Recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Litigiul dedus judecății este supus jurisdicției comerciale, deoarece închirierea spațiului cu destinația de magazin de desfacere a produselor lactate, de către intimată, societate comercială, constituie un act de comerț subiectiv potrivit art. 4 C. com., care instituie o prezumție de comercializate, pentru toate obligațiile comerciantului. Întrucât prezumția de comercialitate nu a fost răsturnată de recurentă, în sensul că nu s-a făcut dovada faptului că operațiunea este străină comerciantului datorită scopului urmărit de acesta, ci dimpotrivă, închirierea a vizat un spațiu cu destinație comercială, în mod corect instanța de apel a reținut natura comercială a litigiului.

Potrivit art. 56 C. com., actul juridic care este comercial numai pentru una din părți, este supus legii comerciale, afară de dispozițiile referitoare la persoane chiar a comercianților, prin urmare operează principiul potrivit căruia faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială, deoarece un raport juridic unic trebuie supus unei reglementări unice. Faptul că recurentele nu pot avea calitatea de comercianți, potrivit art. 8 C. com., nu impietează asupra naturii comerciale a litigiului, în raport de considerentele mai sus evocate. De altfel, doctrina românească s-a pronunțat prevalent în sensul că statul și unitățile sale administrativ teritoriale deși nu pot să dobândească calitatea de comerciant, pot să facă acte de comerț fiind supus legii comerciale, câtă vreme nici o dispoziție legală nu interzice săvârșirea operațiunii comerciale respective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei nr. 133 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2004.