ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2676/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2676/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta G.E.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea

judecătorească ce se va pronunța să se dispună următoarele:

- să se procedeze cu

prioritate la analizarea dosarului înregistrat la Comisie cu nr. 43910/CC în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire

în natură, fiind un caz special, conform dispozițiilor art. 3 din Decizia

internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborate cu dispozițiile art.

15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005;

- să se desemneze un

evaluator și să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare

pentru imobilul situat în str. Sf. Apostoli, sector 5, București, în termen de

30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

- să se emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul mai sus menționat, în termen

de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

- să fie obligată

pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut, în esență că, dosarul său administrativ a fost

înregistrat la autoritatea publică pârâtă sub nr. 4390/CC, fiind parcursă etapa

transmiterii și înregistrării dosarelor, că de aproape 10 ani așteaptă

soluționarea dosarului său; timp în care starea sa de sănătate s-a agravat;

fiind în vârstă de 83 de ani, și că, în mod nejustificat Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor prelungește procedura de restituire și

acordarea despăgubirilor cuvenite, fiind cu mult depășit termenul rezonabil de

soluționare a unei astfel de cereri, procedura administrativă durând

nejustificat de mult.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 1, 7, 8, 18 și 24 din Legea nr. 554/2004, Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, Decizia Comisiei nr. 2815/2008.

Autoritatea publică

pârâtă a formulat întâmpinare (fila 17 dosar) prin care a confirmat faptul că

dosarul aferent Dispoziției nr. 8429 din 09 iulie 2007 emisă de Primăria

Municipiului București a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă numărul corect de

dosar este 43331/CC iar nu nr. 43910/CC, cum în mod greșit a arătat reclamanta;

că dosarul a parcurs etapa transmiterii și înregistrării, situație în care s-a

solicitat să se constate că primul capăt de cerere a rămas fără obiect. A mai

arătat că dosarul a fost analizat în privința legalității, fiind desemnat și un

evaluator, conform tabelului anexă depus la fila 23 dosar și că emiterea

deciziei nu se poate face decât cu respectarea parcurgerii tuturor etapelor din

procedura prevăzută de lege.

Prin sentința civilă nr.

2973 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.E.C., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

sensul că, a obligat autoritatea publică pârâtă să finalizeze procedura

administrativă prevăzută de lege și să emită titlul de despăgubire, în termen

de 60 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de

față.

A constatat că primul

capăt al acțiunii a rămas fără obiect.

A obligat autoritatea

publică pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să plătească

reclamantei cheltuielile de judecată reduse la suma de 2.000 lei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- Reclamanta, în baza

Legii nr. 10/2001, a depus notificare înregistrată sub nr. 503/2001, prin care

a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr.

16 situat la etaj 5 din imobilul din București, str. Sfinții Apostoli, sector

5, iar prin Dispoziția nr. 8429 din 09 iulie 2007, Primarul general al

Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea reală pentru

apartamentul în discuție, vândut în baza Legii nr. 112/1995, fiind imposibil de

restituit persoanelor îndreptățite și că, dosarul aferent acestei dispoziții fiind

înregistrat pe rolul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr.

43331/CC, în prezent fiind desemnat un evaluator pentru întocmirea raportului

de evaluare (fila 24 dosar).

Astfel fiind, a

constatat prima instanță că, în raport de capătul 1 al acțiunii - analizarea

dosarului sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire - și

faptul că această etapă a fost parcursă de autoritatea publică pârâtă, acest

prim capăt al acțiunii a rămas fără obiect.

- Referitor la

celelalte capete ale acțiunii, care vizează finalizarea însăși a procedurii

administrative declanșate încă din anul 2001, Curtea de apel a reținut următoarele:

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind

emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 1035/2005, și nici în Decizia nr. 2815/16

septembrie 2008 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument

pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la aprecierea arbitrară a

autorității competente.

Astfel, unul din

principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației

publice, este principiul operativității care obligă orice structură

administrativă ca, în scopul interesului general, dar și a drepturilor și

intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze, în mod prompt,

eficace și eficient.

În acest sens, a

menționat prima instanță, Recomandarea CM (2007)7 privind buna administrație,

prin care Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei cere guvernelor statelor

membre, prin art. 7 din Codul bunei administrații, ca administrațiile publice

să acționeze și să-și exercite obligațiile într-un termen rezonabil, în raport

cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că, în lipsa unui termen prevăzut de lege, autoritățile

administrative competente erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil,

pentru soluționarea cererii reclamantei, iar acest termen a început să curgă la

data declanșării procedurii administrative, în speță anul 2002, când reclamanta

a depus notificarea conform prevederilor legale, iar nu de la data

înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei.

Astfel fiind,

instanța de fond a reținut că autoritatea publică pârâtă a depășit în mod

nejustificat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei, încălcând

astfel dreptul său la o bună administrare, recunoscut în favoarea oricărui

particular, iar ca o consecință a acestui fapt, și existența unui refuz

nejustificat din partea administrației publice de soluționare a cererii.

Referitor la cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., ținând cont de soluția adoptată și de documentele

justificative depuse la dosarul cauzei prima instanță a admis în parte cererea,

reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

se impune micșorarea onorariului cerut la suma de 2.000 lei, având în vedere

complexitatea medie a cauzei și volumul redus al activităților desfășurate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 punctul 9 și ale 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă prin

motivele de recurs formulate, susține, în esență, că instanța de fond în mod

greșit a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind

respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, deoarece procedura

administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune

parcurgerea mai multor etape, printre acestea fiind și etapa evaluării, etapă

condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a

stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de pârâtă.

Mai precizează

recurenta-pârâtă că procedura administrativă stabilită de Legea nr. 247/2005

pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și

care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă care cuprinde mai

multe etape distincte în care sunt implicate mai multe entități, astfel încât,

în mod obiectiv, astfel de cauze nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art.

2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie

contenciosului administrativ, nefiind posibilă executarea acestei obligații

într-un termen de 30 de zile.

O altă critică

vizează greșita obligare a autorității la plata cheltuielilor de judecată, în

favoarea reclamanților, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare în raport

de munca depusă de avocat, având în vedere că pentru soluționarea procesului a

fost necesar doar un termen de judecată, iar avocatul C.L. a depus pe rolul Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, un număr

de 80 de dosar cu același obiect ca al prezentei cauze.

Recursul este

nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate și de prevederile 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este  nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia

să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea

că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să

procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel atingere drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Pentru respectarea

termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa

fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării,

iar Dispoziția Primarului Municipiului București datează din 09 iulie 2007 și

nici până în prezent nu s-a propus dosarul pentru a se trece la etapa

evaluării.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat recurenta-pârâtă să procedeze la finalizarea

procedurii administrative prevăzute de lege și să emită titlul de despăgubire,

în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a

hotărârii de față.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al

legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu

a fost contestat.

Soluția instanței de

fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și

implicit neparcurgerea etapei evaluării într-un interval destul de mare, în

raport de data înregistrării dosarului la Comisie (în anul 2008), este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin fără putință de tăgadă obligații în

acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților administrative.

Prin urmare, sentința

recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea

nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu pot fi reținute

criticile aduse în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la

acordarea cheltuielilor de judecată către reclamant, Înalta Curte constată că

aceasta este vădit nefondată, în contextul în care, recurenta-pârâtă a susținut

în permanență netemeinicia acțiunii formulate de reclamanți, aceasta nu poate

pretinde că a achiesat la pretențiile formulate, în sensul art. 275 C. proc.

civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a recursului împotriva

sentinței. Faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului

Finanțelor Publice și reprezintă Statul Român nu reprezintă nicio piedică în

obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, deoarece

aceasta are buget propriu, din care se pot achita cheltuielile de judecată.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că sunt

îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea recurentă

căzând în petenții, față de soluția de respingere a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de C.C.S.D., împotriva Sentinței civile nr. 2973 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă G.E.C.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 30 mai 2012.