ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2676/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta G.E.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună următoarele: - să se procedeze cu prioritate la analizarea dosarului înregistrat la Comisie cu nr. 43910/CC în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, fiind un caz special, conform dispozițiilor art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborate cu dispozițiile art. 15 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005; - să se desemneze un evaluator și să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în str. Sf.

Apostoli, sector 5, București, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; - să se emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul mai sus menționat, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; - să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut, în esență că, dosarul său administrativ a fost înregistrat la autoritatea publică pârâtă sub nr. 4390/CC, fiind parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, că de aproape 10 ani așteaptă soluționarea dosarului său; timp în care starea sa de sănătate s-a agravat; fiind în vârstă de 83 de ani, și că, în mod nejustificat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prelungește procedura de restituire și acordarea despăgubirilor cuvenite, fiind cu mult depășit termenul rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, procedura administrativă durând nejustificat de mult.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1, 7, 8, 18 și 24 din Legea nr. 554/2004, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Decizia Comisiei nr. 2815/2008. Autoritatea publică pârâtă a formulat întâmpinare (fila 17 dosar) prin care a confirmat faptul că dosarul aferent Dispoziției nr. 8429 din 09 iulie 2007 emisă de Primăria Municipiului București a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă numărul corect de dosar este 43331/CC iar nu nr. 43910/CC, cum în mod greșit a arătat reclamanta; că dosarul a parcurs etapa transmiterii și înregistrării, situație în care s-a solicitat să se constate că primul capăt de cerere a rămas fără obiect. A mai arătat că dosarul a fost analizat în privința legalității, fiind desemnat și un evaluator, conform tabelului anexă depus la fila 23 dosar și că emiterea deciziei nu se poate face decât cu respectarea parcurgerii tuturor etapelor din procedura prevăzută de lege.

Prin sentința civilă nr. 2973 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta G.E.C., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că, a obligat autoritatea publică pârâtă să finalizeze procedura administrativă prevăzută de lege și să emită titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de față. A constatat că primul capăt al acțiunii a rămas fără obiect. A obligat autoritatea publică pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să plătească reclamantei cheltuielile de judecată reduse la suma de 2.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - Reclamanta, în baza Legii nr. 10/2001, a depus notificare înregistrată sub nr. 503/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 16 situat la etaj 5 din imobilul din București, str. Sfinții Apostoli, sector 5, iar prin Dispoziția nr. 8429 din 09 iulie 2007, Primarul general al Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea reală pentru apartamentul în discuție, vândut în baza Legii nr. 112/1995, fiind imposibil de restituit persoanelor îndreptățite și că, dosarul aferent acestei dispoziții fiind înregistrat pe rolul Comisiei Centrale Pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 43331/CC, în prezent fiind desemnat un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare (fila 24 dosar).

Astfel fiind, a constatat prima instanță că, în raport de capătul 1 al acțiunii - analizarea dosarului sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire - și faptul că această etapă a fost parcursă de autoritatea publică pârâtă, acest prim capăt al acțiunii a rămas fără obiect. - Referitor la celelalte capete ale acțiunii, care vizează finalizarea însăși a procedurii administrative declanșate încă din anul 2001, Curtea de apel a reținut următoarele: Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1035/2005, și nici în Decizia nr. 2815/16 septembrie 2008 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la aprecierea arbitrară a autorității competente. Astfel, unul din principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității care obligă orice structură administrativă ca, în scopul interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze, în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens, a menționat prima instanță, Recomandarea CM (2007)7 privind buna administrație, prin care Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrații, ca administrațiile publice să acționeze și să-și exercite obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă. Prin urmare, curtea de apel a constatat că, în lipsa unui termen prevăzut de lege, autoritățile administrative competente erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil, pentru soluționarea cererii reclamantei, iar acest termen a început să curgă la data declanșării procedurii administrative, în speță anul 2002, când reclamanta a depus notificarea conform prevederilor legale, iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei.

Astfel fiind, instanța de fond a reținut că autoritatea publică pârâtă a depășit în mod nejustificat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei, încălcând astfel dreptul său la o bună administrare, recunoscut în favoarea oricărui particular, iar ca o consecință a acestui fapt, și existența unui refuz nejustificat din partea administrației publice de soluționare a cererii. Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ținând cont de soluția adoptată și de documentele justificative depuse la dosarul cauzei prima instanță a admis în parte cererea, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. se impune micșorarea onorariului cerut la suma de 2.000 lei, având în vedere complexitatea medie a cauzei și volumul redus al activităților desfășurate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 punctul 9 și ale 304 1 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă prin motivele de recurs formulate, susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, deoarece procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape, printre acestea fiind și etapa evaluării, etapă condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de pârâtă.

Mai precizează recurenta-pârâtă că procedura administrativă stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă care cuprinde mai multe etape distincte în care sunt implicate mai multe entități, astfel încât, în mod obiectiv, astfel de cauze nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie contenciosului administrativ, nefiind posibilă executarea acestei obligații într-un termen de 30 de zile. O altă critică vizează greșita obligare a autorității la plata cheltuielilor de judecată, în favoarea reclamanților, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare în raport de munca depusă de avocat, având în vedere că pentru soluționarea procesului a fost necesar doar un termen de judecată, iar avocatul C.L.

a depus pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, un număr de 80 de dosar cu același obiect ca al prezentei cauze. Recursul este nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate și de prevederile 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării, iar Dispoziția Primarului Municipiului București datează din 09 iulie 2007 și nici până în prezent nu s-a propus dosarul pentru a se trece la etapa evaluării. În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat recurenta-pârâtă să procedeze la finalizarea procedurii administrative prevăzute de lege și să emită titlul de despăgubire, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de față.

Criticile care vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat. Soluția instanței de fond se impune și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei evaluării într-un interval destul de mare, în raport de data înregistrării dosarului la Comisie (în anul 2008), este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Pârâtei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Prin urmare, sentința recurată este legală, atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu pot fi reținute criticile aduse în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este vădit nefondată, în contextul în care, recurenta-pârâtă a susținut în permanență netemeinicia acțiunii formulate de reclamanți, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretențiile formulate, în sensul art. 275 C. proc.

civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a recursului împotriva sentinței. Faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice și reprezintă Statul Român nu reprezintă nicio piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta are buget propriu, din care se pot achita cheltuielile de judecată. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., autoritatea recurentă căzând în petenții, față de soluția de respingere a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de C.C.S.D., împotriva Sentinței civile nr. 2973 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă G.E.C. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.