Decizia nr. 3307/2005 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea atacată cu recurs, încheierea nr. 141/CA, pronunțată la data de 30 septembrie 2003, în dosarul nr. 1410/CA/2003, Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea formulată de reclamanta SC D.R. SRL Constanța, în contradictoriu cu A.R.R. și a dispus suspendarea măsurii de anulare a licențelor de execuție pentru traseul de autobuze Constanța - Mamaia - Năvodari, până la soluționarea acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că A.R.R., prin decizia comunicată reclamantei, cu adresa nr. 4105 din 4 septembrie 2003, a dispus anularea licențelor de execuție pentru traseu-transport rutier de persoane prin servicii regulate, pentru traseul de autobuze Constanța – Mamaia - Năvodari, începând cu 6 septembrie 2003. A mai reținut instanța de fond, că, în motivarea cererii de suspendare a executării deciziei de anulare a licenței, societatea comercială a arătat că are ca singur obiect de activitate, transportul de persoane, astfel că anularea licenței atrage încetarea activității, falimentarea unității și disponibilizarea tuturor salariaților. Autoritatea pârâtă a formulat întâmpinare și a invocat excepția prematurității cererii care a fost depusă la instanță, la data de 22 septembrie 2003, în aceeași zi când a fost formulată și plângerea prealabilă, potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În considerentele hotărârii de admitere a cererii de suspendare, instanța de fond a motivat că sunt îndeplinite cerințele art. 9 din Legea nr. 29/1990, pe rolul instanței fiind înregistrată și o acțiune în anularea actului administrativ a cărui suspendare a cerut-o, iar punerea în executare a acestuia ar produce un prejudiciu iminent, cu consecințe grave pentru societatea comercială reclamantă. Împotriva acestei soluții a formulat recurs, A.R.R., susținând, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre greșită, apreciind greșit că cererea reclamantei îndeplinește cerințele art. 9 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ. Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, potrivit art. 9 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data declanșării litigiului, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea acțiunii. Or, din considerentele hotărârii și din actele dosarului, nu rezultă îndeplinirea celor două condiții cumulative. De altfel, prin sentința civilă nr. 168/CA din 6 noiembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca prematură, acțiunea în anulare a actului administrativ a cărui suspendare s-a dispus prin încheierea recurată în cauza de față, hotărâre irevocabilă prin decizia nr. 3314 din 26 mai 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, recursul va fi admis, încheierea atacată va fi casată și, rejudecând, cererea de suspendare va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de A.R.R. împotriva încheierii nr. 141/CA din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 1410/CA/2003. Casează încheierea atacată și pe fond, respinge cererea de suspendare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2005.