ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3307/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea atacată cu

recurs, încheierea nr. 141/CA, pronunțată la data de 30 septembrie 2003, în

dosarul nr. 1410/CA/2003, Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis cererea formulată de reclamanta SC D.R. SRL

Constanța, în contradictoriu cu A.R.R. și a dispus suspendarea măsurii de

anulare a licențelor de execuție pentru traseul de autobuze Constanța - Mamaia -

Năvodari, până la soluționarea acțiunii.

Pentru a pronunța această

soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că A.R.R., prin decizia

comunicată reclamantei, cu adresa nr. 4105 din 4 septembrie 2003, a dispus

anularea licențelor de execuție pentru traseu-transport rutier de persoane prin

servicii regulate, pentru traseul de autobuze Constanța – Mamaia - Năvodari,

începând cu 6 septembrie 2003.

A mai reținut instanța de

fond, că, în motivarea cererii de suspendare a executării deciziei de anulare a

licenței, societatea comercială a arătat că are ca singur obiect de activitate,

transportul de persoane, astfel că anularea licenței atrage încetarea

activității, falimentarea unității și disponibilizarea tuturor salariaților.

Autoritatea pârâtă a

formulat întâmpinare și a invocat excepția prematurității cererii care a fost

depusă la instanță, la data de 22 septembrie 2003, în aceeași zi când a fost

formulată și plângerea prealabilă, potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În considerentele hotărârii

de admitere a cererii de suspendare, instanța de fond a motivat că sunt

îndeplinite cerințele art. 9 din Legea nr. 29/1990, pe rolul instanței fiind

înregistrată și o acțiune în anularea actului administrativ a cărui suspendare

a cerut-o, iar punerea în executare a acestuia ar produce un prejudiciu

iminent, cu consecințe grave pentru societatea comercială reclamantă.

Împotriva acestei soluții a

formulat recurs, A.R.R., susținând, în esență, că instanța de fond a dat o

hotărâre greșită, apreciind greșit că cererea reclamantei îndeplinește

cerințele art. 9 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.

Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, potrivit art. 9

din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data

declanșării litigiului, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni

producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanței să dispună

suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea acțiunii.

Or, din considerentele

hotărârii și din actele dosarului, nu rezultă îndeplinirea celor două condiții

cumulative.

De altfel, prin sentința

civilă nr. 168/CA din 6 noiembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția

comercială și de contencios administrativ, a respins, ca prematură, acțiunea în

anulare a actului administrativ a cărui suspendare s-a dispus prin încheierea

recurată în cauza de față, hotărâre irevocabilă prin decizia nr. 3314 din 26

mai 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În concluzie, recursul va fi

admis, încheierea atacată va fi casată și, rejudecând, cererea de suspendare va

fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

A.R.R. împotriva încheierii nr. 141/CA din 30 septembrie 2003 a Curții de Apel

Constanța, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 1410/CA/2003.

Casează încheierea atacată

și pe fond, respinge cererea de suspendare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 mai 2005.