ÎCCJ, Decizia nr. 11/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997, Judecătoria Aiud a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S.D. și a obligat pe pârâta T.R. să plătească reclamantei, suma de 19.440.000 lei cu titlu de pretenții și 1.941.540 lei, cheltuieli de judecată, anulând, totodată, ca netimbrată, acțiunea reconvențională formulată de pârâta T.R. S-a reținut că, la data de 16 februarie 1995, a intervenit o convenție, prin care reclamanta S.D. a împrumutat pe pârâta T.R., cu suma de 8.900 mărci germane, menționându-se în actul încheiat, că în cazul nerestituirii sumei, un imobil al pârâtei va trece în proprietatea reclamantei, cu posibilitatea de a fi răscumpărat prin plata sumei datorate.

După ce termenul stipulat în convenție a fost prelungit până la 20 octombrie 1995, pârâta a restituit reclamantei, prin K.E., 4.100 mărci germane din suma datorată. Deși a fost notificată și pusă în întârziere, pârâta nu a restituit diferența de 4.800 mărci germane, astfel că s-a impus obligarea acesteia, în temeiul art. 969 C. civ., să plătească reclamantei, suma de 19.440.000 lei, reprezentând contravaloarea diferenței respective. Împotriva sentinței, pârâta T.R. a declarat apel, acesta fiind anulat, ca netimbrat, prin decizia civilă nr. 293/A din 18 februarie 1998 a Tribunalului Alba. Prin aceeași decizie a fost respinsă și cererea de intervenție, în interesul pârâtei, formulată de P.A. Această decizie a rămas definitivă, părțile nedeclarând recurs.

La data de 27 aprilie 1998, T.R. a chemat în judecată pe pârâta S.D., solicitând, prin acțiune, să se constate nulitatea actului încheiat la data de 16 februarie 2005, intitulat „act de vânzare-cumpărare”. A susținut că acest act, în care s-a menționat că ar fi primit cu titlu de împrumut suma de 8.900 mărci, în loc de 4.500 mărci, cât i s-au dat în realitate, l-a semnat numai datorită faptului că a fost indusă în eroare de contabilul K.W., de la firma unde lucra, care i l-a prezentat împreună cu mai multe documente. Judecătoria Aiud, prin sentința civilă nr. 1353 din 28 octombrie 1999, a respins acțiunea, obligând-o pe T.R. să plătească pârâtei S.D., suma de 400.000 lei, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 842 din 11 mai 2000, Tribunalul Alba a respins apelul declarat de reclamanta T.R. împotriva sentinței, iar prin decizia civilă nr. 2964 din 6 decembrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost respins, ca netimbrat, recursul declarat de aceeași reclamantă împotriva deciziei pronunțate în apel. Ulterior, la data de 28 octombrie 2002, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, o plângere formulată de P.A. și T.R. împotriva judecătorului C.I. din cadrul Curții de Apel Alba Iulia, prin care i-au imputat săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen.

Reclamantele au susținut că judecătorul C.I. a săvârșit infracțiunile menționate, în calitate de membru al completului de judecată care a pronunțat sentința civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, prin aceea că ar fi adoptat o soluție nelegală și netemeinică. Prin rezoluția din 21 februarie 2003, procurorul desemnat să soluționeze plângerea, examinând actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 543/P/2002 al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul C.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 289 C. pen. S-a motivat că din verificările efectuate, a rezultat că judecătorul C.I.

nu a săvârșit nici o faptă penală, iar cu privire la soluția pronunțată de acesta au fost exercitate căile legale de atac. Soluția a fost comunicată la data de 26 februarie 2003, împotriva acestei soluții fiind formulată plângere, de către ambele petiționare. Prin rezoluția din 7 martie 2003, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică a dispus respingerea plângerii, ca neîntemeiată. La data de 28 noiembrie 2003, în urma unei noi verificări, efectuate la plângerea petiționarelor, s-a comunicat acestora, tot de către Procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că în cauză a survenit și prescripția faptelor penale sesizate, astfel că, în raport cu prevederile art. 10 lit. g) C. proc.

pen., acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petiționara P.A. a formulat plângere la Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale față de judecătorul C.I. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 236 din 20 octombrie 2004, a respins plângerea, ca inadmisibilă, obligând pe petiționara P.A. să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare. S-a motivat că, nefiind parte în procesul soluționat prin sentința civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, petiționara P.A. nu se poate considera vătămată în interesele sale legitime de către judecătorii care au pronunțat această sentință sau de procurorul care a emis rezoluția din 21 februarie 2003, în dosarul nr. 543/P/2002, iar ca urmare, nici nu este îndreptățită să formuleze, împotriva lor, plângere în nume propriu.

Împotriva sentinței, petiționara P.A. a declarat recurs, solicitând să se constate că împlinirea termenului de prescripție, la care s-a făcut referire prin ultima comunicare ce i s-a trimis de procuror, se datorează întârzierii cu care a fost examinată și soluționată plângerea pe care a formulat-o împotriva judecătorului C.I. Totodată, a cerut înlăturarea dispoziției prin care a fost obligată să plătească cheltuieli judiciare. statului. Recursul nu este fondat. Așa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinței, petiționara nu poate pretinde că i s-a vătămat vreun interes legitim prin sentința civilă nr. 704 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei Aiud, cât timp nu a fost parte în procesul soluționat prin această sentință, iar soluția pronunțată nu o privește.

Pe de altă parte, este de observat că, față de specificul hotărârilor judecătorești, a căror îndreptare se realizează prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, nu se justifică recurgerea, de către petiționara P.A., la plângere penală împotriva unuia dintre judecătorii din completul ce a soluționat procesul privind pe pârâta T.R., fără să fi fost parte în acel proces, doar pe motiv că ea consideră că soluția pronunțată ar fi nedreptățit-o pe aceasta. Mai mult, din examinarea actelor premergătoare avute în vedere de procurorul care a dispus, prin rezoluția din 21 februarie 2003, neînceperea urmăririi penale față de judecătorul C.I., se constată că nu au existat temeiuri pentru a se ajunge la o soluție contrară.

Totodată, în raport cu dispozițiile art. 349, cu referire la art. 189 și urm. C. proc. pen., se constată că obligarea petiționarei-recurente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, pentru soluționarea plângerii sale de către instanță, este corectă. În consecință, urmează ca recursul declarat de petiționara P.A. să fie respins ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat, în această cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara P.A. împotriva sentinței nr. 236 din 20 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4477/2004. Obligă pe petiționară, să plătească statului, suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.