ÎCCJ, Decizia nr. 85/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

7 iunie 2001, reclamantul S.I. a chemat în judecată SNTFR C.F.R. Călărași SA și

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, solicitând ca,

prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se constate că, în calitate de pensionar

din sistemul pârâtei II, are un drept recunoscut de lege, privitor la primirea

de permise gratuite de călătorie pe calea ferată și să se dispună obligarea pârâților

la eliberarea acestora, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, în cuantum

de 1.000.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a fost pensionat la data de 1 noiembrie 2000, având o vechime în

muncă de 28 ani la SC A.C.F.R.G. SA București, fostă I.M.M.R.G.R. și că a

beneficiat de permise de călătorie gratuită pe calea ferată, până la data de 31

decembrie 2000.

Acesta a mai arătat că unitatea

menționată s-a desprins din S.N.C.F.R. și că, în raport de dispozițiile art. 12

din H.G. nr. 235/1991, preluate de O.G. nr. 112/1999 prin art. 5, salariații

unității de material rulant au câștigat dreptul de vechime în unități de cale

ferată, situație în care își păstrează dreptul la permisele de călătorie

gratuită pe calea ferată.

Prin sentința nr. 944 din 27 iunie

2001, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, a respins

acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că reclamantul nu îndeplinește condiția de

vechime prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 112/1999, pentru acordarea permiselor

de călătorie gratuită pe calea ferată.

Curtea Supremă de Justiție, secția

contencios administrativ, prin decizia nr. 351 din 30 ianuarie 2003, a respins

recursul declarat de reclamant, împotriva hotărârii primei instanțe, ca

nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că reclamantul nu îndeplinește condițiile prevăzute

de lege, iar, în raport de dispozițiile O.G. nr. 112/1999, actele normative și

adresele invocate de reclamant sunt lipsite de relevanță în cauză.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că, în raport de

dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 112/1999, distincțiile făcute prin art. 1-4

din același act normativ și art. 43 din O.G. nr. 12/1998, cu referire la

materialul probator administrat în cauză, din care rezultă îndeplinirea

condiției de vechime, hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

totodată, acestea fiind și vădit netemeinice.

Astfel, prin dispozițiile art. 5 din

O.G. nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în

interes personal pe căile ferate române, s-a stabilit condiția de vechime, pe

care salariații care se pensionează din cadrul unităților de cale ferată

trebuie să o îndeplinească, pentru a beneficia de călătorii gratuite pe căile

ferate, pe bază de permise individuale.

În acest sens, primul alineat al

articolului menționat prevede că vechimea necesară „este de cel puțin 25 ani

bărbații și 20 de ani femeile, dacă se pensionează din alte unități”.

Al doilea alineat al aceluiași text,

stabilește că, pentru salariații care se pensionează din cadrul SNTFC C.F.R.C.

SA, C.N.C.F. C.F.R. SA, SNTFM C.F.R.M. SA, S.A.A.F, SA, S.M.F. SA, din cadrul acestora,

din cadrul A.F.E.R. și din cadrul Ministerului Transporturilor, este necesară o

vechime minimă de 10 ani, pentru a beneficia de dreptul de călătorii gratuite

pe căile ferate.

Din analiza acestor dispoziții

legale, se constată că legiuitorul a stabilit două limite de vechime, distincte,

în raport de unitatea de la care se pensiona salariatul.

Astfel, textul invocat face referire

mai întâi „la alte unități”, iar apoi la societățile și companiile care au

rezultat din divizarea S.N.C.F.R., conform art. 43 din O.U.G. nr. 12/1998,

privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R.

Această distincție este făcută și de

art. 1-4 din O.G. nr. 112/1999, care reglementează dreptul la permise de

călătorie gratuită al salariaților încadrați la societățile rezultate din

divizarea S.N.C.F.R. și în aparatul central al Ministerului Transporturilor, pe

de o parte și a celor încadrați la unitățile desprinse din S.N.C.F.R., pe de

altă parte.

Aceste din urmă unități s-au

reorganizat. în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 570/1991, privind modificarea H.G.

nr. 235/1991 și reorganizarea activității transporturilor feroviare.

Deși a existat această reorganizare

și desprindere, prin dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 77/1992, privind

înființarea unor societăți comerciale, ca urmare a reorganizării activității

transporturilor feroviare, s-a stabilit că, în continuare, personalul

societății comerciale de reparat material rulant să beneficieze de drepturile

specifice salariaților S.N.C.F.R., între care și cel de călătorii gratuite.

Din interpretarea coordonată a

tuturor dispozițiilor legale invocate, rezultă că și anterior intrării în

vigoare a O.G. nr. 112/1999, legiuitorul a făcut distincție între salariații

încadrați în unitățile desprinse din fosta S.N.C.F.R. și cele rezultate din

reorganizarea S.N.C.F.R., fără, însă, să existe diferențe cu privire la dreptul

la permise gratuite de călătorie.

Așadar, se poate afirma, cu

certitudine, că expresia „alte unități” din art. 5 alin. (1) al O.G. nr. 112/1999

se referă la unitățile desprinse din fosta S.N.C.F.R., în baza H.G. nr. 570/1991,

între care se află și SC A.C.F.R.G. SA București, fostă I.M.M.R.G.R. București.

A da o altă interpretare și a

considera că textul se referă la unități care nu au ieșit din structura căilor

ferate, astfel cum au reținut instanțele, ar însemna se lipsească de efecte

juridice al doilea alineat art. 5 din O.G. nr. 112/1999, care are în vedere

asemenea societăți.

De altfel, chiar legiuitorul a

precizat expres, prin pct. 6 din Legea nr. 210/2002, de aprobare a O.G. nr. 112/1999,

că noțiunea alte unități include între altele și „unitățile desprinse din

cadrul fostei S.N.C.F.R., potrivit H.G. nr. 570/1991”.

Din materialul probator administrat

în cauză, rezultă că reclamantul s-a angajat la data de 1 decembrie 1971 la I.M.M.R.G.R.,

de unde s-a pensionat la 1 noiembrie 2000.

Așadar, reclamantul avea o vechime

de 27 ani și 11 luni, în unitățile prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 112/1999.

Din cele prezentate, se constată că reclamantul

îndeplinea condiția de vechime de 25 ani cerută de lege, pentru a beneficia de

permise de călătorie gratuite pe căile ferate române.

Prin urmare, instanțele de judecată

au respins acțiunea, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 5 din O.G.

nr. 112/1999 și o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe

fond, admiterea acțiunii formulată de S.I. și obligarea pârâților la eliberarea

permiselor gratuite de călătorie pe calea ferată.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul s-a pensionat, începând

cu data de 1 noiembrie 2000, dintr-o unitate exterioară căii ferate. Acestuia i

s-a refuzat cererea, privitoare la eliberarea de permise de călătorie gratuite

pe calea ferată, motivat de neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 5 din O.G.

nr. 112/1999, referitoare la vechimea minimă în muncă realizată în unități de

cale ferată.

Titularul recursului în anulare

consideră că reclamantului i-a fost încălcat un drept subiectiv ocrotit de

lege. În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general propune o altă

interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 112/1999, privitoare la sintagma „alte

unități”, în raport de care condiția minimă de vechime în muncă realizată în

unități de cale ferată ar fi îndeplinită.

Or, din economia dispozițiilor art. 330

pct. 2 C. proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată,

atât pentru nelegalitate, cât și pentru netemeinicie.

Cale extraordinară de atac, fiind,

recursul în anulare, declarat în baza art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., nu

poate provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile și desființarea

acesteia, motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ ci,

acesta este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale

imperative, care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Ca atare, admisibilitatea recursului

în anulare, pe acest temei, este condiționată de precizarea de către titularul

acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate și de

dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunțarea unei hotărâri

judecătorești greșite pe fond.

Or, în cauză, nu s-a invocat eroarea

de judecată, consecință a încălcării esențiale a legii, care are alte valențe

decât o posibilă altă interpretare a legii propusă prin recursul în anulare,

așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330

pct. 2 teza I C. proc. civ.

Pe de altă parte, casarea hotărârii

irevocabile pentru vădită netemeinicie, impune condiția arătării probelor, care

sunt în contradicție vădită cu soluția adoptată sau care sunt considerentele în

sprijinul soluției adoptate, nesusținute de probe aflate la dosar.

În cauză, nu se contestă că

stabilirea dreptului la pensie al reclamantului a avut loc ulterior intrării în

vigoare a O.G. nr. 112/1999 și că pensionarea a avut loc din cadrul unei

unități exterioare, desprinsă din calea ferată în 1991. Ca atare, nu se poate

susține că situația de fapt ar fi fost eronat stabilită și hotărârile a căror

casare se cere ar fi vădit netemeinice, în oricare din modalitățile arătate,

așa încât acestea nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct.

2 teza II C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, împotriva sentinței nr. 944 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 351 din 30

ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.