ÎCCJ, Decizia nr. 85/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2001, reclamantul S.I. a chemat în judecată SNTFR C.F.R. Călărași SA și Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se constate că, în calitate de pensionar din sistemul pârâtei II, are un drept recunoscut de lege, privitor la primirea de permise gratuite de călătorie pe calea ferată și să se dispună obligarea pârâților la eliberarea acestora, sub sancțiunea plății de daune cominatorii, în cuantum de 1.000.000 lei, pentru fiecare zi de întârziere. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost pensionat la data de 1 noiembrie 2000, având o vechime în muncă de 28 ani la SC A.C.F.R.G.

SA București, fostă I.M.M.R.G.R. și că a beneficiat de permise de călătorie gratuită pe calea ferată, până la data de 31 decembrie 2000. Acesta a mai arătat că unitatea menționată s-a desprins din S.N.C.F.R. și că, în raport de dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 235/1991, preluate de O.G. nr. 112/1999 prin art. 5, salariații unității de material rulant au câștigat dreptul de vechime în unități de cale ferată, situație în care își păstrează dreptul la permisele de călătorie gratuită pe calea ferată. Prin sentința nr. 944 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată, cu motivarea că reclamantul nu îndeplinește condiția de vechime prevăzută de art. 5 din O.G.

nr. 112/1999, pentru acordarea permiselor de călătorie gratuită pe calea ferată. Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 351 din 30 ianuarie 2003, a respins recursul declarat de reclamant, împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că reclamantul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, iar, în raport de dispozițiile O.G. nr. 112/1999, actele normative și adresele invocate de reclamant sunt lipsite de relevanță în cauză. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că, în raport de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 112/1999, distincțiile făcute prin art. 1-4 din același act normativ și art. 43 din O.G. nr. 12/1998, cu referire la materialul probator administrat în cauză, din care rezultă îndeplinirea condiției de vechime, hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, totodată, acestea fiind și vădit netemeinice. Astfel, prin dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 112/1999, privind călătoriile gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române, s-a stabilit condiția de vechime, pe care salariații care se pensionează din cadrul unităților de cale ferată trebuie să o îndeplinească, pentru a beneficia de călătorii gratuite pe căile ferate, pe bază de permise individuale.

În acest sens, primul alineat al articolului menționat prevede că vechimea necesară „este de cel puțin 25 ani bărbații și 20 de ani femeile, dacă se pensionează din alte unități”. Al doilea alineat al aceluiași text, stabilește că, pentru salariații care se pensionează din cadrul SNTFC C.F.R.C. SA, C.N.C.F. C.F.R. SA, SNTFM C.F.R.M. SA, S.A.A.F, SA, S.M.F. SA, din cadrul acestora, din cadrul A.F.E.R. și din cadrul Ministerului Transporturilor, este necesară o vechime minimă de 10 ani, pentru a beneficia de dreptul de călătorii gratuite pe căile ferate. Din analiza acestor dispoziții legale, se constată că legiuitorul a stabilit două limite de vechime, distincte, în raport de unitatea de la care se pensiona salariatul.

Astfel, textul invocat face referire mai întâi „la alte unități”, iar apoi la societățile și companiile care au rezultat din divizarea S.N.C.F.R., conform art. 43 din O.U.G. nr. 12/1998, privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R. Această distincție este făcută și de art. 1-4 din O.G. nr. 112/1999, care reglementează dreptul la permise de călătorie gratuită al salariaților încadrați la societățile rezultate din divizarea S.N.C.F.R. și în aparatul central al Ministerului Transporturilor, pe de o parte și a celor încadrați la unitățile desprinse din S.N.C.F.R., pe de altă parte. Aceste din urmă unități s-au reorganizat. în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 570/1991, privind modificarea H.G.

nr. 235/1991 și reorganizarea activității transporturilor feroviare. Deși a existat această reorganizare și desprindere, prin dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 77/1992, privind înființarea unor societăți comerciale, ca urmare a reorganizării activității transporturilor feroviare, s-a stabilit că, în continuare, personalul societății comerciale de reparat material rulant să beneficieze de drepturile specifice salariaților S.N.C.F.R., între care și cel de călătorii gratuite. Din interpretarea coordonată a tuturor dispozițiilor legale invocate, rezultă că și anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 112/1999, legiuitorul a făcut distincție între salariații încadrați în unitățile desprinse din fosta S.N.C.F.R.

și cele rezultate din reorganizarea S.N.C.F.R., fără, însă, să existe diferențe cu privire la dreptul la permise gratuite de călătorie. Așadar, se poate afirma, cu certitudine, că expresia „alte unități” din art. 5 alin. (1) al O.G. nr. 112/1999 se referă la unitățile desprinse din fosta S.N.C.F.R., în baza H.G. nr. 570/1991, între care se află și SC A.C.F.R.G. SA București, fostă I.M.M.R.G.R. București. A da o altă interpretare și a considera că textul se referă la unități care nu au ieșit din structura căilor ferate, astfel cum au reținut instanțele, ar însemna se lipsească de efecte juridice al doilea alineat art. 5 din O.G. nr. 112/1999, care are în vedere asemenea societăți. De altfel, chiar legiuitorul a precizat expres, prin pct. 6 din Legea nr. 210/2002, de aprobare a O.G.

nr. 112/1999, că noțiunea alte unități include între altele și „unitățile desprinse din cadrul fostei S.N.C.F.R., potrivit H.G. nr. 570/1991”. Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul s-a angajat la data de 1 decembrie 1971 la I.M.M.R.G.R., de unde s-a pensionat la 1 noiembrie 2000. Așadar, reclamantul avea o vechime de 27 ani și 11 luni, în unitățile prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 112/1999. Din cele prezentate, se constată că reclamantul îndeplinea condiția de vechime de 25 ani cerută de lege, pentru a beneficia de permise de călătorie gratuite pe căile ferate române. Prin urmare, instanțele de judecată au respins acțiunea, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 5 din O.G.

nr. 112/1999 și o apreciere eronată a probelor administrate în cauză. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și, pe fond, admiterea acțiunii formulată de S.I. și obligarea pârâților la eliberarea permiselor gratuite de călătorie pe calea ferată. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamantul s-a pensionat, începând cu data de 1 noiembrie 2000, dintr-o unitate exterioară căii ferate. Acestuia i s-a refuzat cererea, privitoare la eliberarea de permise de călătorie gratuite pe calea ferată, motivat de neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 112/1999, referitoare la vechimea minimă în muncă realizată în unități de cale ferată.

Titularul recursului în anulare consideră că reclamantului i-a fost încălcat un drept subiectiv ocrotit de lege. În susținerea acestui punct de vedere, procurorul general propune o altă interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 112/1999, privitoare la sintagma „alte unități”, în raport de care condiția minimă de vechime în muncă realizată în unități de cale ferată ar fi îndeplinită. Or, din economia dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată, atât pentru nelegalitate, cât și pentru netemeinicie. Cale extraordinară de atac, fiind, recursul în anulare, declarat în baza art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ., nu poate provoca controlul judiciar al unei hotărâri irevocabile și desființarea acesteia, motivat de o posibilă altă interpretare a unui act normativ ci, acesta este cantonat restrictiv la constatarea nesocotirii unor norme legale imperative, care a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare, pe acest temei, este condiționată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate și de dovedirea împrejurării că aceasta a determinat pronunțarea unei hotărâri judecătorești greșite pe fond. Or, în cauză, nu s-a invocat eroarea de judecată, consecință a încălcării esențiale a legii, care are alte valențe decât o posibilă altă interpretare a legii propusă prin recursul în anulare, așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ. Pe de altă parte, casarea hotărârii irevocabile pentru vădită netemeinicie, impune condiția arătării probelor, care sunt în contradicție vădită cu soluția adoptată sau care sunt considerentele în sprijinul soluției adoptate, nesusținute de probe aflate la dosar.

În cauză, nu se contestă că stabilirea dreptului la pensie al reclamantului a avut loc ulterior intrării în vigoare a O.G. nr. 112/1999 și că pensionarea a avut loc din cadrul unei unități exterioare, desprinsă din calea ferată în 1991. Ca atare, nu se poate susține că situația de fapt ar fi fost eronat stabilită și hotărârile a căror casare se cere ar fi vădit netemeinice, în oricare din modalitățile arătate, așa încât acestea nu sunt supuse nici cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 944 din 27 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și deciziei nr. 351 din 30 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat.