Decizia nr. 122/2005 — ÎCCJ — recurs împotriva rezoluției nr. 476/P/1998

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată la data de 12 mai 1998, D.M. a solicitat să fie efectuate cercetări cu privire la F.G. și B.M., judecători la Curtea de Apel Ploiești, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi prevăzută de art. 247 C. pen. și de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. În esență, petiționarul a susținut că acești magistrați au refuzat să soluționeze excepția pe care a invocat-o, în sensul că Judecătoriei Ploiești nu i-ar reveni competența de a soluționa două cereri, în contencios administrativ, cu care s-a adresat Curții de Apel Ploiești. Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 17 septembrie 1998, dată în dosarul nr. 476/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de judecătorii F.G.

și B.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 247 și 249 C. pen., cu motivarea că din verificările efectuate nu a rezultat că acești magistrați au săvârșit vreo faptă penală în legătură cu acțiunea în contencios administrativ, îndreptată împotriva unor decizii ale D.G.A.A. Prahova, cu care petiționarul s-a adresat Curții de Apel Ploiești. Petiționarul D.M. s-a adresat cu plângere, instanței, solicitând desființarea rezoluției menționate și efectuarea de cercetări penale cu privire la cei doi judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 78 din 21 ianuarie 2005, a respins plângerea, ca nefondată, constatând că rezoluția este legală și temeinică sub toate aspectele, iar petiționarul nu a indicat motivele ce ar impune desființarea rezoluției.

Împotriva sentinței, petiționarul D.M. a declarat recurs, susținând, fără să argumenteze, că prin soluția de respingere a plângerii au fost favorizați cei doi magistrați, cu privire la care a cerut să fie efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 247 și 249 C. pen. Recursul nu este fondat. În adevăr, examinându-se cauza în ansamblu, sub toate aspectele privind legalitatea și temeinicia sentinței atacate cu recurs, se constată că soluția pronunțată corespunde cerințelor înscrise în textele de lege aplicabile și că nu este infirmată de actele dosarului.

Pe de altă parte, în raport cu specificul faptelor imputate prin plângere, care privesc activitatea de judecată în legătură cu soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ, cu care petiționarul s-a adresat instanței unde cei doi magistrați erau judecători, este de observat că soluțiile ce au fost pronunțate de către aceștia, nu erau susceptibile de a fi supuse decât căilor de atac prevăzute de plângere pentru săvârșirea de fapte penale, fără să existe vreun indiciu de vinovăție în ceea ce îi privește. Așa fiind și cum petiționarul nu a invocat, prin memoriul depus la dosar, nici o situație de natură a impune verificări cu privire la legalitatea și temeinicia sentinței, ci s-a limitat la aprecieri cu caracter general, urmează ca recursul pe care l-a declarat, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul D.M. împotriva sentinței nr. 78 din 21 ianuarie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.