ÎCCJ, Decizia nr. 123/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Petiționarul B.T. a solicitat,

la data de 16 martie 1998, să fie efectuate cercetări față de membrii unui complet

de judecată de la Curtea de Apel Ploiești, pentru săvârșirea infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen.

și de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., imputându-le faptul că

prin decizia pronunțată în dosarul nr. 5826/1997, nu au respectat dispozițiile Codului

civil, referitoare la convenții, iar în cuprinsul acesteia s-au făcut referiri

necorespunzătoare adevărului cu privire la atitudinea sa în legătură cu

efectuarea unei expertize.

Prin rezoluția procurorului

din 22 aprilie 1998, emisă în dosarul nr. 178/P/1998 al secției de urmărire

penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, constatându-se că nu există indicii privind săvârșirea faptelor

reclamate, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

La data de 25 ianuarie 2002,

petiționarul B.T. s-a adresat Curții Supreme de Justiție, cu plângere penală

împotriva judecătorilor G.N., M.V. și E.D., prin care s-a susținut că aceștia

au săvârșit, prin pronunțarea deciziei adoptate în dosarul nr. 5896/1997,

infracțiunile prevăzute de art. 246 și 289 C. pen., menționând, totodată, că a

făcut plângere și la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin încheierea nr. 11 din 14 martie 2002, a respins plângerea, ca

inadmisibilă, cu motivarea că petiționarul nu a parcurs toate etapele

premergătoare obligatorii, deoarece nu s-a adresat, mai întâi, cu plângere

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, la procurorul șef

ierarhic superior celui care a emis această rezoluție.

Împotriva încheierii,

petiționarul a declarat recurs, formulând un singur motiv de casare, întemeiat pe

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Curtea Supremă de Justiție,

în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 105 din 7 octombrie 2002,

a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că din examinarea actelor

dosarului nu rezultă temeiuri care să justifice infirmarea soluției de

neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror.

Învederându-se că din

criticile formulate de petiționar reiese că judecătorii la care s-a referit, au

fost reclamați pentru modul în care și-au îndeplinit atribuțiile în cadrul

completului de judecată ce a soluționat dosarul în care el era interesat, s-a

subliniat că o atare activitate nu este susceptibilă de a fi examinată, decât

în cadrul căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești,

iar nu prin chemarea judecătorilor respectivi să răspundă penal pentru soluția

ce au pronunțat-o.

S-a mai relevat că

petiționarul nici nu s-a plâns procurorului ierarhic superior procurorului care

a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, așa cum se prevede prin art.

278 C. proc. pen.

La data de 30 iunie 2004,

petiționarul B.T. a formulat plângere prin care a solicitat condamnarea

judecătorilor care au pronunțat decizia menționată, pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, învederând că

motivarea din considerentul în care se relevă că el nu s-a adresat procurorului

ierarhic superior celui care a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale,

constituie un abuz de drept.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 200 din 7 septembrie 2004, a respins

plângerea, ca inadmisibilă, învederând că aspectele referitoare la motivarea

deciziei, ce fac obiectul sesizării din cuprinsul plângerii, nu pot constitui

temei pentru reținerea răspunderii penale a judecătorilor.

Petiționarul B.T. a declarat

recurs împotriva sentinței, susținând, în esență, că aceasta este nelegală și

netemeinică, deoarece persoanele împotriva cărora s-a plâns, nu au fost citate

de prima instanță, iar aprecierea că modul cum s-a motivat decizia, nu poate

constitui temei pentru o eventuală răspundere penală a magistraților,

contravine prevederilor din Constituția României.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, în raport cu

reglementările Codului de procedură penală, necitarea unei părți poate fi

invocată, în vederea anulării actului, numai de către partea lezată, prin

neîndeplinirea corectă a procedurii de citare, iar nu și de partea adversă,

care nu a fost prejudiciată.

Pe de altă parte, aprecierea

făcută prin sentință, cu privire la efectele juridice ale unui considerent

dintr-o hotărâre, care nu este susceptibil, prin el însuși, să fie considerat

ca act de încălcare a legii penale, nu poate avea relevanța ce i se atribuie de

către recurent, cât timp valoarea considerentului respectiv este determinată

numai de succesiunea argumentelor folosite în justificarea soluției adoptate.

În consecință, fiind

neîntemeiate criticile formulate și cum din examinarea sentinței în ansamblu nu

se constată existența vreunui caz de casare susceptibil de a fi luat în

considerare din oficiu, urmează a se dispune respingerea recursului, ca

nefondat și a-l obliga pe petiționar să plătească statului, cheltuielile

judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul B.T. împotriva sentinței nr. 200 din 7

septembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.