ÎCCJ, Decizia nr. 92/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 15 aprilie 2004, petentul B.T. a înaintat o „plângere penală directă” , susținând că, semnând decizia nr. 513 din 15 aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 2494/2002, al Curții de Apel Ploiești, membrii completului de judecată se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Petentul a arătat că, la data de 7 octombrie 2002, a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la care a primit răspunsul cu nr. 54483/6734/2002 din 3 februarie 2003. La data de 20 octombrie 2003 s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la noua sesizare primind răspunsul cu nr. 54483/02/873/2003 din 17 februarie 2003. La 24 decembrie 2003 s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La acest din urmă memoriu a primit răspuns sub nr. 54483/02/87/2003 din 25 februarie 2004. În fine, petentul a arătat că își întemeiază plângerea pe Decizia nr. 486/1997, a Curții Constituționale și că înțelege să se constituie parte civilă în cauză. Prin sentința nr. 1 din 4 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu privește nici unul dintre actele prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul B.T. a declarat recurs, fără a invoca vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. și fără a-l motiva în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Inadmisibilitatea privește, între altele, contestarea dreptului părții cu privire la calea procesuală aleasă pentru protecția juridică a pretenției dedusă judecății.

În aplicarea principiului statuat prin art. 129 din Constituția României, corespunzător dispozițiilor art. 21 din legea fundamentală, legea procesual-penală a determinat riguros, prin norme imperative, desfășurarea procesului penal. Sistemul coerent al legii procesuale exclude posibila constatare a existenței în statutul normativ al procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai puțin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să poată fi considerate la fel de corecte și, în consecință, admisibile. Normele procesual-penale, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecție judiciară a drepturilor persoanei.

Normele legale privind sesizarea instanțelor judecătorești, cu referire la calea procesuală aleasă, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor pronunțate cu nesocotirea lor. Ca atare, stăruința părții în soluționarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăși, admisibilitatea căii procesuale fiind condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. În consecință, admiterea unei căi procesuale, la stăruința părții, în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În contextul menționat, referirile recurentului la Decizia nr. 486/1997 a Curții Constituționale, sunt lipsite de relevanța juridică vizată de acesta.

În fapt, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, Curtea Constituțională a statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror sau pe baza dispozițiilor acestuia și care nu ajung în fața instanței judecătorești, pe baza sesizării de către persoana nemulțumită, pronunțând în acest sens Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 și Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999. Ca atare, plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275 - 278 C. proc.

pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale. Însă, instanța sesizată cu o astfel de plângere, o soluționa prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 21 din Constituția României, și nu în temeiul deciziilor menționate ce nu puteau avea caracter de norme atributive de competență, Curtea Constituțională neavând putere de legiferare. De altfel, în raport cu formularea unei plângeri directe, invocarea de către petent a deciziei menționate, apare ca lipsită de relevanță. În acest context, sesizată cu plângerea directă, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației puterilor în stat.

În fine, în raport cu introducerea în C. proc. pen., a art. 278 1 , prin art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna legislativă sesizată de Curtea Constituțională nu mai poate fi invocată. Pe de altă parte, prin art. 16 din Constituția României a fost statuat principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. În același timp, prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-a datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Este de reținut, sub un prim aspect, că prin art. 13 din Convenție nu au fost reglementate alte căi de atac, decât cele prevăzute de legea procesuală națională. Pe de altă parte, din economia textelor legale menționate rezultă garantarea accesului efectiv la instanțele interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civilă sau penală, după caz. În acest context, tocmai sesizarea instanțelor de judecată în condițiile legii, cu referire la principiul aplicării aceluiași tratament juridic în situații identice și respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția asigurării egalității în fața legii a tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Așadar, cum plângerea formulată de petent nu privește unul din actele prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., iar sesizarea directă a instanței, în vederea constatării infracțiunilor, nu are suport legal, respingând plângerea ca inadmisibilă, prima instanță a pronunțat o soluție nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 1 din 4 ianuarie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 1 din 4 ianuarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2137/2004. Obligă recurentul-petent să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.