ÎCCJ, Decizia nr. 92/2005

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 15 aprilie 2004,

petentul B.T. a înaintat o

„plângere penală directă”

, susținând că, semnând decizia nr. 513

din 15 aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 2494/2002, al Curții de Apel

Ploiești, membrii completului de judecată se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor

de fals intelectual și de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Petentul a arătat că, la

data de 7 octombrie 2002, a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, la care a primit răspunsul cu nr. 54483/6734/2002 din 3 februarie

2003.

La data de 20 octombrie 2003

s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la noua

sesizare primind răspunsul cu nr. 54483/02/873/2003 din 17 februarie 2003.

La 24 decembrie 2003 s-a

adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție. La acest din urmă memoriu a primit răspuns sub nr. 54483/02/87/2003

din 25 februarie 2004.

În fine, petentul a arătat

că își întemeiază plângerea pe Decizia nr. 486/1997, a Curții Constituționale

și că înțelege să se constituie parte civilă în cauză.

Prin sentința nr. 1 din 4 ianuarie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea,

ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu privește nici unul dintre actele

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul B.T. a declarat recurs, fără a invoca vreunul din cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și fără a-l motiva în

scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Inadmisibilitatea privește,

între altele, contestarea dreptului părții cu privire la calea procesuală

aleasă pentru protecția juridică a pretenției dedusă judecății.

În aplicarea principiului

statuat prin art. 129 din Constituția României, corespunzător dispozițiilor

art. 21 din legea fundamentală, legea procesual-penală a determinat riguros,

prin norme imperative, desfășurarea procesului penal.

Sistemul coerent al legii

procesuale exclude posibila constatare a existenței în statutul normativ al

procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai

puțin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să

poată fi considerate la fel de corecte și, în consecință, admisibile.

Normele procesual-penale, de

natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecție

judiciară a drepturilor persoanei.

Normele legale privind

sesizarea instanțelor judecătorești, cu referire la calea procesuală aleasă,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea acestora este sancționată cu

nulitatea hotărârilor pronunțate cu nesocotirea lor.

Ca atare, stăruința părții

în soluționarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăși, admisibilitatea

căii procesuale fiind condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În consecință, admiterea

unei căi procesuale, la stăruința părții, în alte condiții decât cele prevăzute

de legea procesuală, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În contextul menționat,

referirile recurentului la Decizia nr. 486/1997 a Curții Constituționale, sunt

lipsite de relevanța juridică vizată de acesta.

În fapt, examinând excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în raport cu

dispozițiile art. 21 din Constituția României, Curtea Constituțională a statuat

asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și

actelor efectuate de procuror sau pe baza dispozițiilor acestuia și care nu

ajung în fața instanței judecătorești, pe baza sesizării de către persoana

nemulțumită, pronunțând în acest sens Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 și

Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999.

Ca atare, plângerea adresată

instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în

care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art.

275 - 278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul

judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Însă, instanța sesizată cu o

astfel de plângere, o soluționa prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 21

din Constituția României, și nu în temeiul deciziilor menționate ce nu puteau avea

caracter de norme atributive de competență, Curtea Constituțională neavând

putere de legiferare.

De altfel, în raport cu formularea

unei plângeri directe, invocarea de către petent a deciziei menționate, apare

ca lipsită de relevanță.

În acest context, sesizată

cu plângerea directă, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de

urmărire penală, contrar principiului separației puterilor în stat.

În fine, în raport cu

introducerea în C. proc. pen., a art. 278

1

, prin art. XI pct. 2 din

Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna legislativă

sesizată de Curtea Constituțională nu mai poate fi invocată.

Pe de altă parte, prin art. 16

din Constituția României a fost statuat principiul egalității cetățenilor în

fața legii și a autorităților publice.

În același timp, prin art. 13

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de

Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale, chiar și atunci când încălcarea s-a datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Este de reținut, sub un prim

aspect, că prin art. 13 din Convenție nu au fost reglementate alte căi de atac,

decât cele prevăzute de legea procesuală națională.

Pe de altă parte, din

economia textelor legale menționate rezultă garantarea accesului efectiv la

instanțele interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civilă

sau penală, după caz.

În acest context, tocmai

sesizarea instanțelor de judecată în condițiile legii, cu referire la

principiul aplicării aceluiași tratament juridic în situații identice și

respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor

legale, constituie garanția asigurării egalității în fața legii a tuturor

cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din

Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Așadar, cum plângerea

formulată de petent nu privește unul din actele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., iar sesizarea directă a instanței, în vederea constatării infracțiunilor,

nu are suport legal, respingând plângerea ca inadmisibilă, prima instanță a pronunțat

o soluție nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul B.T., împotriva

sentinței nr. 1 din 4 ianuarie 2005, a secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, Curtea va obliga recurentul, la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul B.T., împotriva sentinței nr. 1 din 4 ianuarie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 2137/2004.

Obligă recurentul-petent să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.