ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1122/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 41055

din 17 noiembrie 2005, contestatorul

D.M.

a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 6071 din

27 octombrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în dosarul nr. 5295/2005.

În motivarea contestației,

petiționarul a arătat, în esență, că în majoritatea dosarelor, instanțele au

judecat cauzele fără îndeplinirea procedurii de citare cu „procurorii,

făptuitorii ..” cu care acesta a înțeles că se judece în contradictoriu,

menționându-se în mod fals, că procedura de citare a fost legal îndeplinită,

cât și în ce privește citarea părții vătămate.

A mai arătat că s-a aflat în

imposibilitate de prezentare, având pe rolul Tribunalului Prahova dosarele nr. 940/2005;

nr. 1064/2005; nr. 1065/2005, cauze „cu importanță în cazul D.M. și S.A. Inotești”.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, Curtea reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 50 din 7

iunie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de D.M. împotriva rezoluției nr. 34289/7635/2002 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, cu motivarea că rezoluția atacată nu este una

dintre soluțiile la care se referă textul art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva căreia se poate face plângere, în condițiile acestui text de lege.

Recursul declarat de petiționar

împotriva acestei sentințe penale a fost respins, ca tardiv, prin decizia

penală nr. 6071 din 27 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5295/2005.

În acest sens, s-a motivat de către

instanța supremă că, deși, din partea introductivă a sentinței penale atacate,

rezultă că petiționarul a fost prezent la dezbateri, în ședința publică din 7

iunie 2004, iar pronunțarea sentinței a avut loc la aceeași dată, petiționarul

a declarat recurs la data de 31 august 2004, cu depășirea termenului de 10 zile

prevăzut de art. 385 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 363 alin. (3)

din același cod, termen care curge de la pronunțare.

Împotriva acestei decizii a secției penale

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petiționarul D.M. a formulat

contestație, solicitând anularea ei cu motivarea că au fost săvârșite

infracțiuni grave („sustragere-distrugere dosare cercetare, procuratură și

plângeri, abuz, favorizarea infractorilor, nesoluționare, clasare pe sub mână,

N.u.p. pe sub mână etc.”), și că în cauză nu au fost citate persoanele vinovate

(„procurorii, făptuitorii..”), cât și persoana vătămată.

Petiționarul a mai susținut că s-a aflat

în imposibilitate de prezentare în instanță, întrucât la aceeași dată a avut pe

rolul Tribunalului Prahova, alte cauze.

Contestația în anulare formulată de

petiționarul D.M. este nefondată.

Potrivit art. 386 C. proc. pen.,

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare,

printre altele, în următoarele cazuri:

„a) când procedura de citare a

părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu

a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această

împiedicare ..”.

Analizând contestația în anulare, în

raport de actele și lucrările de la dosarul cauzei și în raport de dispozițiile

art. 386 C. proc. pen., mai sus redate, se constată că pentru termenul din 27

octombrie 2005, când au avut loc în fața instanței supreme dezbaterile asupra

recursului, contestatorul a fost legal citat la adresa sa de domiciliu și

anume, în Ploiești, jud. Prahova, procedura de citare fiind îndeplinită prin

afișare, deoarece nici o persoană nu a fost găsită la locuința destinatarului.

Se constată așadar, că instanța

supremă a soluționat recursul în condițiile în care procedura de citare a fost

legal îndeplinită cu petiționarul-contestator.

Nici critica referitoare la

necitarea în cauză a persoanelor, „procurori, făptuitori”, cu care petiționarul

a înțeles să se judece în contradictoriu, nu poate fi primită, având în vedere

că potrivit legii, contestația în anulare se introduce numai prin cererea

făcută de titularii îndrituiți a folosi această cale de atac și anume, cei

vătămați prin neîndeplinirea procedurii de citare, astfel că petiționarul D.M. nu

are temei pentru a invoca motivul prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.,

în favoarea intimaților, „procurori, făptuitori”, care nu au fost citați în

cauză.

Motivele invocate în contestația în

anulare nu se încadrează nici în dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.,

care vizează imposibilitatea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs și a încunoștiința instanța despre această

împiedicare, contestatorul neproducând dovezi, în sensul că a fost împiedicat

să se prezinte în instanță la termenul din 27 octombrie 2005, când s-a judecat

recursul și cu atât mai puțin, dovezi că, în situația concretă în care s-a

aflat, contestatorul ar fi fost împiedicat să încunoștiințeze, prin mijloacele

uzuale de comunicare: poștale, fax, telefonice ș.a., instanța, asupra acestei

absențe.

Cum, cerințele art. 386 lit. b) C.

proc. pen., sunt cumulative, pentru admiterea contestației în anulare nu ar fi

fost suficient să se facă dovada imposibilității de prezentare, ci

contestatorul trebuie să dovedească pe lângă aceasta și imposibilitatea de a

încunoștiința instanța despre împiedicarea de a se prezenta, ceea ce în cauză

nu s-a probat.

În altă ordine de idei, se constată

că prin decizia penală nr. 6071 din 27 octombrie 2005 a secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, împotriva căreia s-a formulat contestație

în anulare, recursul petiționarului D.M. a fost respins, ca tardiv.

Or, contestația în anulare are drept

motive numai nulitatea actelor de procedură efectuate sau imposibilitatea

părții de a se prezenta în instanță și de a încunoștiința despre această

împiedicare, fără însă a putea extinde controlul asupra legalității și

temeiniciei soluției pronunțate și prin urmare, nu este permis ca pe această

cale procesuală să se analizeze dacă în mod corect ori nu, recursul

petiționarului a fost respins ca tardiv.

Față de considerentele mai sus

arătate, urmează a se constata că motivele invocate în contestația în anulare

formulată de contestatorul D.M. sunt nefondate, și prin urmare, cererea va fi

respinsă și contestatorul va fi obligat a plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatorul D.M. împotriva deciziei penale nr. 6071

din 27 octombrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în dosarul nr. 5295/2005.

Obligă pe contestator la plata sumei

de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 februarie 2006.