ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 799/2005

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8645 din 23 iunie 2004, reclamantul A.M. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor - Direcția de Pașapoarte - Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei Maramureș, solicitând anularea măsurii de suspendare temporară a dreptului de folosire a pașaportului pe timp de 4 ani, începând cu 8 martie 2004, dispusă de această din urmă instituție. Prin sentința civilă nr. 930 din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, și-a declinat competența de soluționare, în favoarea Tribunalului Maramureș, reținând că măsura prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G.

nr. 65/1997, modificată și completată, a fost luată de organul teritorial din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și că potrivit art. 15 alin. (3) din aceeași ordonanță, persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ, care este Tribunalul Maramureș, curtea de apel fiind competentă doar în cazul actelor emise de organele puterii de stat centrale. Tribunalul Maramureș, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2054 din 27 octombrie 2004, și-a declinat competența de soluționare a pricinii, în favoarea Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, deoarece reclamantul, în temeiul art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 65/1997, modificată, a formulat acțiunea împotriva măsurii luată de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, organ central emitent al actului administrativ.

Analizând conflictul negativ de competență, se constată următoarele: Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei al județului Cluj a emis actul administrativ de suspendare temporară a dreptului de folosire a pașaportului, de către reclamant. Reclamantul a contestat măsura, la Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, potrivit art. 15 alin. (3) din O.G. nr. 65/1997, aprobată prin Legea nr. 216/1998. Întrucât contestația formulată a fost respinsă, menținându-se măsura luată, reclamantul a atacat actul administrativ emis de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, în condițiile art. 15 alin. (3) din O.G.

nr. 65/1997, la instanța de contencios administrativ. Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale, încât reținând că în speță se atacă un act administrativ emis de o instituție centrală, competența de soluționare a acțiunii revine Curții de Apel Cluj, căreia i se va trimite dosarul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe A.M., Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei Maramureș, în favoarea Curții de Apel Cluj, cu opinia separată a domnului judecător E.A., în sensul stabilirii competenței Tribunalului Maramureș. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2005. Opinie separată: Contrar punctului de vedere al majorității membrilor completului, prezentat în considerentele soluției de mai sus, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., expunem în continuare argumentele pentru care am considerat că, în cauză, competența de soluționare în fond aparține tribunalului.

Din interpretarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. c), coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., rezultă că, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor locale, sunt judecate de către tribunale. Totodată, aceste prevederi se referă la actele administrative care au născut raportul juridic cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ. Or, în cauză, raportul juridic litigios s-a născut între persoana fizică și autoritatea competentă care a emis actul juridic producător al efectelor juridice contestate: suspendarea dreptului de folosire a pașaportului, sancțiunea aplicată în baza prevederilor art. 14 alin. (1) lit. e) ultima frază din O.G.

nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România. Așa cum rezultă în mod neechivoc din actele dosarului, măsura de mai sus a fost dispusă prin actul administrativ emis de serviciul teritorial, ceea ce, potrivit prevederilor legale de mai sus, atrage competența tribunalului de a soluționa cauza în fond. Împrejurarea că, în cauză, a fost exercitat recursul ierarhic la Direcția Generală Informatizată a Persoanei, care s-a materializat în refuzul acestuia de a revoca/modifica actul administrativ producător de efecte juridice, nu poate constitui un argument juridic suficient pentru justificarea competenței în favoarea curții de apel. Soluționarea negativă a recursului ierarhic nu a îmbrăcat forma unui alt act administrativ care să fi produs efecte juridice proprii sau să fi adăugat efecte juridice la cele produse de actul administrativ contestat.

În cauză, refuzul organului ierarhic de a revoca/modifica actul administrativ al organului ierarhic inferior, a îmbrăcat forma unei confirmări a actului, care nu produce nici un efect juridic în plus, în raport cu actul juridic confirmat. Deci, confirmarea actului juridic emis nu reprezintă un act juridic distinct, producător de efecte juridice, care să poată fi contestat în fața instanțelor de contencios administrativ. Oricum, în situația în care instanța de contencios va admite acțiunea, va proceda fie la anularea, fie la modificarea (în sensul reducerii perioadei de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului) actului administrativ emis, iar nu a refuzului organului ierarhic de a revoca actul administrativ respectiv.

Aceste argumente trebuie apreciate, nu ca o contestare a soluției adoptate de majoritatea membrilor completului, ci ca o încercare de justificare rațională a opiniei separate pe care o susțin.