ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3932/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3932/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursurilor de față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Hotărârea pronunțată
de curtea de apel ce formează obiectul recursului
Prin sentința
civilă nr. 4265 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității
punctului 1 din acțiune și excepția lipsei calității procesual pasive a
pârâtului cu privire la punctul 2 din acțiune; a respins ca neîntemeiată
cererea de anulare a Ordinului nr. 3670 din 07 aprilie 2008 și, ca lipsită de
obiect cererea de obligare a pârâților la emiterea unui nou ordin prin care să
i se acorde reclamantului titlul didactic de conferențiar universitar; a admis,
în parte acțiunea formulată de reclamantul P.G., în contradictoriu cu pârâții
Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și ministrul educației cercetării
și inovării și a obligat pârâtul persoană juridică, la plata către reclamant a
sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale; a respins cererea pentru
obligarea pârâtului persoană fizică la plata daunelor materiale și morale și a
respins cererea privind obligarea pârâtului persoană juridică la plata daunelor
materiale către reclamant.
Pentru a
pronunța această hotărâre Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Curtea a respins
excepția inadmisibilității pct. 1 din acțiune, invocată de pârâtul persoană
juridică, având în vedere că reclamantul a solicitat anularea Ordinului MECT
nr. 3670 din 07 aprilie 2008, prin care,în opinia sa, nu i s-a acordat titlul
didactic de conferențiar universitar, și nu adresa nr. 30070 din 08 aprilie 2008,
prin care i s-a comunicat respectivul ordin, fapt ce a rezultat în mod clar din
cererea de chemare în judecată, dar și din notele scrise depuse la dosar în
combaterea respectivei excepții.
Neîntemeiată a
fost apreciată și excepția lipsei calității procesul pasive a pârâtului,
persoană juridică, atâta timp cât fapta pretins a fi ilicită, cauzatoare de
prejudicii a fost săvârșită de acest pârât, existând, astfel, identitate între
acesta și persoana de la care reclamantul a solicitat repararea prejudiciilor
prin acordarea daunelor materiale și morale.
Pe fondul
cauzei, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată cererea de anulare a
Ordinului nr. 3670 din 09 aprilie 2008 întrucât acesta nu se referă la
reclamant ci la alte două persoane cărora nu li s-au acordat titlurile
didactice de profesor universitar și respectiv, conferențiar universitar.
Cât privește
cererea de obligare a pârâților la emiterea unui nou ordin prin care să i se
acorde titlu didactic de conferențiar universitar, aceasta a fost respinsă, de
către instanța de fond, ca lipsită de obiect în raport de împrejurarea că prin
ordinul nr. 4966 din 31 iulie 2008, anterior introducerii acțiunii la instanța
de fond, i-a fost acordat reclamantului titlu didactic pretins.
Analizând temeinicia
pretențiilor reclamantului, instanța de fond a apreciat că neacordarea avizului
de legalitate în cazul reclamantului, la prima verificare a dosarului de
concurs este nelegală, din actele depuse la dosar rezultând că acesta
îndeplinea la momentul depunerii dosarului, condiția de vechime prevăzută de
art. 55 alin. (7) din Legea nr. 128/1997; astfel, consideră instanța de fond
că, în mod eronat a apreciat Direcția Juridică din cadrul M.E.C.T. că
reclamantul ar fi trebuit să aibă o vechime de 15 ani, în realitate acestuia îi
era necesară o vechime de 9 ani întrucât își desfășura activitatea în
învățământul superior, în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol
I";
de asemenea, s-a reținut că la dosarul de concurs a
fost depusă și dispensa de vechime pentru 1 an acordată reclamantului de
Senatul Universității pentru a-i da posibilitatea participării la concurs, în
condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 128/1999.
Mai reține,
instanța de fond că la momentul la care dosarul a fost analizat prima dată,
Direcția Juridică nu s-a aflat în posesia Ordinului M 4 din 11 ianuarie 2002
emis de Ministerul Apărării Naționale pentru aprobarea instrucțiunilor privind
corpul instructorilor militari din instituțiile militare de învățământ conform
căruia corpul instructorilor militari se compune din instructori șefi,
instructori superiori și profesori militari pentru învățământul universitar și
de perfecționare și specializare postuniversitară; se reține de judecătorul
fondului că aceste persoane desfășoară activitate didactică, iar potrivit art.
11 din Ordin, a activitatea desfășurată în învățământul militar în funcții de
instructori militari se ia în calcul la stabilirea vechimii minime la catedră
sau în cercetarea științifică pe profil, potrivit nivelului de învățământ din
care provin aceștia.
Curtea de apel
constatând că un extras din acest ordin i-a fost comunicat pârâtului împreună
cu contestația înregistrată sub nr. 16.200 din 11 aprilie 2008, chiar
reclamantul precizând în finalul contestației că anexează un extras din ordinul
la care a făcut referire în contestație.
Curtea a
apreciat că și în lipsa acestor instrucțiuni, la dosar se aflau suficiente
înscrisuri care atestau împrejurarea că reclamantul își desfășura activitatea
în învățământul superior, că nu provine din afara acestuia sau a cercetării
științifice, astfel încât condiția pe care trebuia să o îndeplinească era cea
privind o vechime minimă de 9 ani și nu de 15 ani.
În ceea ce
privește cererea de acordare a daunelor materiale, curtea de apel a reținut, în
primul rând că reclamantul a invocat două prejudicii cauzate de neacordarea
avizului de legalitate.
Astfel,
prejudiciul material constând în drepturile bănești de care a fost lipsit prin
neparticiparea la susținerea tezelor de doctorat, referatelor, dizertațiilor de
master și examenelor de admitere la master a fost considerat a nu avea caracter
cert în condițiile în care obținerea titlului didactic de conferențiar i-ar fi
dat reclamantului doar posibilitatea participării în respectivele comisii. Apreciază
instanța de fond că reclamantul a invocat, astfel, un prejudiciu eventual care
este lipsit de certitudine și care nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Referitor la cel
de-al doilea prejudiciu, respectiv diferența dintre salariu și pensia de colonel,
având în vedere că a trecut în rezervă, nemaiputând să-și continue cariera
militară, instanța de fond a reținut că noile state de organizare ale
Universității prevedeau reducerea funcției de conferențiar universitar la
gradul militar de locotenent colonel.
Cum reclamantul
deținea gradul militar de colonel și nu obținuse în luna martie 2008 titlu de
conferențiar universitar, nu mai putea rămâne în învățământul militar potrivit
noilor state de organizare, întrucât gradul militar pe care îl deținea nu era
compatibil cu funcția didactică de conferențiar universitar.
Curtea a mai
apreciat că neacordarea avizului de legalitate pentru obținerea titlului
didactic de conferențiar universitar nu îl obliga pe reclamant să treacă în
rezervă, aceasta având și posibilitatea de a rămâne în armată.
Față de
aspectele expuse, instanța de fond a considerat că nu există legătură de
cauzalitate între neacordarea titlului didactic și prejudiciul constând în
diminuarea veniturilor lunare prin trecerea în rezervă, pentru a fi angajată
răspunderea civilă delictuală a pârâtului.
In raport cu
aceste considerente instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de
obligare a pârâtului la plata daunelor materiale solicitate de reclamant.
Curtea de apel a
apreciat, însă, că sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile
delictuale în privința pârâtului persoană juridică sub aspectul cererii de
acordare a daunelor morale.
Astfel, instanța
de fond a considerat că reclamantul a fost prejudiciat din punct de vedere
moral prin neobținerea avizului de legalitate pentru acordarea titlului de
conferențiar universitar, fiindu-i afectat prestigiul de care se bucura în
rândul colegilor și studenților, cu atât mai mult cu cât anunțul privind
acordarea titlurilor didactice s-a făcut în cadrul unei ședințe la care a
participat întreg personalul Universității.
Toate aceste
aspecte au conturat, pentru judecătorul fondului, existența unui prejudiciu
moral constând în afectarea onoarei, reputației, și demnității reclamantului
care l-a îndreptățit să obțină daune morale.
Cererile de
recurs
Împotriva
sentinței civile nr. 4265 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția
a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtul
MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII ȘI INOVĂRII și reclamantul P.G., criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
2.1
Prin criticile formulate, circumscrise motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut
că instanța de fond a emis o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se
sprijină, de asemenea mai cuprinde și motive contradictorii, în condițiile în
care deși reține în considerente că la momentul la care dosarul a fost analizat
prima oară, Direcția Juridică nu s-a aflat în posesia Ordinului M 4 din 11
ianuarie 2002, emis de Ministerul Apărării Naționale pentru aprobarea
Instrucțiunilor privind corpul instructorilor militari din instituțiile militare
de învățământ, a obligat-o la plata daunelor morale pe motiv că a lipsit de eficiență
juridică înscrisurile depuse la dosar înainte de neacordarea avizului, pe care
le-a înlăturat în mod fondat, deși ulterior i-a acordat reclamantului avizul de
legalitate pe baza acestora
Susține
recurentul-pârât că, verificându-se dosarul depus de reclamant s-a constatat că
acesta nu îndeplinește condițiile de vechime prevăzute de art. 55 alin. (7) din
Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și
completările ulterioare și, în mod legal, având în vedere că nu era îndeplinită
o condiție legală de participare la concurs, dosarul de concurs nu a fost
programat pentru comisia de specialitate.
Mai arată
recurentul-pârât că, înscrisurile depuse de reclamant la dosar prin care făcea
dovada vechimii necesare conform prevederilor legale nu erau suficiente, deși
instanța de fond reține că ar fi fost suficiente, deoarece contractul de muncă
al unui candidat încheiat cu o instituție de învățământ superior nu poate
conduce la echivalarea vechimii în muncă cu vechimea la catedră, în sensul art.
53 din Legea nr. 128/1997, necesară participării la concurs.
Astfel, susține
recurentul-pârât că atunci când reclamantul a făcut dovada vechimii necesare,
prin depunerea Ordinului M 4 din 11 ianuarie 2002 emis de Ministerul Apărării
Naționale, s-au aplicat prevederile art. 53 din Legea nr. 128/1997, prin
acordarea avizului favorabil.
Consideră
recurentul-pârât că, raportat la prevederile legale invocate, instanța de fond
nu putea reține refuzul nejustificat și excesul de putere al voinței de a nu
rezolva cererea reclamantului, deoarece reclamantul și-a completat cererea cu
înscrisuri care au făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale, după ce
dosarul a fost analizat din punct de vedere legal
Mai susține
recurentul-pârât, cu privire la prejudiciul moral, că trebuie avut în vedere
faptul că dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc
personalitatea umană, perspectivă din care apreciază recurentul că prestigiul
de care se bucură un cadrul didactic în fața studenților nu constă în titlurile
didactice pe care ar putea să le dețină, ci în profesionalismul de care dă
dovadă în exercitarea funcției la catedră, cu atât mai mult cu cât reclamantul
își desfășoară și în prezent activitatea didactică, având continuitate în
raporturile de muncă cu angajatorul în calitate de cadrul didactic, nesuportând
vătămări efective care să fie o consecință directă a analizării dosarului de
concurs din punct de vedere legal.
2.2
Consideră recurentul-reclamant că
instanța de fond, respingând capătul de cerere de anulare a Ordinului nr. 3670
din 07 aprilie 2008, prin care nu i se acordă titlu didactic de conferențiar
universitar, a pronunțat o hotărâre care, pe de o parte , are la bază
considerente contradictorii, iar pe de altă parte, este dată cu interpretarea
și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care a reținut în mod greșit că
acesta nu se referea la reclamant, după ce anterior respingând excepția de
inadmisibilitate a acțiunii, a reiterat argumentația reclamantului.
In opinia
recurentului-reclamant instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și în
ceea ce privește neacordarea daunelor materiale, apreciind în mod greșit că în
ceea ce privește lipsirea sa de drepturile bănești aferente participării la
susținerea tezelor de doctorat, referatelor, dizertațiilor de mașter și
examenelor de admitere la mașter, ar fi vorba de un prejudiciu eventual, lipsit
de certitudine.
Susține
recurentul-reclamant că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și în
ceea ce privește neacordarea celorlalte daune materiale, apreciind în mod
greșit că nu există legătură de cauzalitate între neacordarea titlului didactic
și prejudiciul constând în diminuarea veniturilor, ca urmare a trecerii
premature în rezervă. Consideră recurentul-reclamant că dacă titlul didactic
i-ar fi fost acordat inițial, nu s-ar fi pus niciodată problema vreunei
opțiuni, astfel încât prejudicierea sa prin scăderea veniturilor reprezentând
diferența dintre pensie și salariu este o consecință directă, absolut logică a
faptei ilicite a intimaților pârâți.
Față de impactul
profund negativ pe care l-a avut ordinul atacat consideră recurentul-reclamant
că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală și sub aspectul aprecierii
cuantumului daunelor morale acordate, respectiv acesta fiind restrâns, în mod
arbitral de la suma de 44000 RON la suma de 10.000 RON.
3.Hotărârea
instanței de recurs
Examinând
hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenților ce pot fi circumscrise
motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a
apărărilor formulate și raportat la prevederile legale incidente, dar și sub
toate aspectele, potrivit art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că doar
recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Educației Cercetării, Tineretului
și Sportului este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.
In ceea ce
privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit, în condițiile în care
din analiza hotărârii recurate rezultă cu claritate care au fost faptele și
argumentele care au format convingerea instanței de fond, fără a se putea reține
existența vreunei contradicție între considerente, în sensul invocat de
recurenți.
Astfel, faptul
că în considerentele hotărârii recurate se reține că la momentul primei analize
a dosarului de concurs al reclamantei, Direcția Juridică din cadrul M.E.C.T. nu
era în posesia Ordinului M4 din 11 ianuarie 2002 emis de Ministerul Apărării
Naționale pentru aprobarea „Instrucțiunilor privind corpul instructorilor
militari din instituțiile militare de învățământ", nu contravine
concluziilor instanței de fond în sensul că recurentul-pârât a lipsit de
eficiență juridică, la momentul primei analize, înscrisurile aflate în
dosarului de concurs, în condițiile în care s-a apreciat că și în absența
Ordinului MAPN, depus ulterior, recurentul-reclamant făcuse dovada îndeplinirii
condiției de vechime prevăzută de art. 55 alin. (7) din Legea nr. 128/1997.
Aceste concluzii constituit și motivul pentru care instanța de fond a reținut
în sarcina recurentului-pârât, o faptă ilicită de natură a-i produce
recurentului-reclamant un prejudiciul moral.
Totodată, faptul
că instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate invocată de
recurentul-pârât, în raport de natura juridică a actului contestat, nu
contravine soluției de respingere a cererii de anulare a Ordinului ministrului
educației, cercetării și tineretului nr. 3670/2008, temeiurile de fapt și de
drept fiind total diferite.
Înalta Curte
urmează a înlătura și criticile din recursul formulat de recurentul-reclamant
referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de
apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Astfel, Înalta
Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins cererea
recurentului-reclamant privind anularea Ordinului nr. 3670 din 07 aprilie 2008
în condițiile în care, este de necontestat faptul că respectivul act
administrativ, nu se referea la recurent ci privea neacordarea titlurilor
didactice de profesor universitar și respectiv, conferențiar universitar,unor
terțe persoane; este așadar, fără echivoc împrejurarea că adresa nr. 30070 din 08
aprilie 2008 emise de M.E.C.T., a avut la bază adresa nr. 26929 din 27
februarie 2008 a Direcției Juridice și de Contencios din cadrul M.E.C.T. și
nicidecum Ordinul nr. 3670/2008, cum în mod greșit susține
recurentul-reclamant.
De asemenea, Înalta
Curte constată că în mod corect instanța de fond, analizând ansamblu
mijloacelor de probă administrate în cauză, a apreciat că recurentul-reclamant
nu a făcut dovada prejudiciului material pretins, în condițiile în care
confirmarea titlului didactic în luna aprilie 2008 i-ar fi conferit acestuia
doar o vocație pentru desemnarea, ca membru, în unele comisii de doctorat sau
de concurs și nicidecum un drept așa cum în mod eronat susține recurentul-reclamant.
Totodată, Înalta
Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a considerat că nu există
nici o legătură de cauzalitate între acordarea titlului didactic de
conferențiar universitar recurentului-reclamant abia la data de 31 iulie 2008
prin Ordinul Ministrului Educației Cercetării și Tineretului nr. 4966 și
trecerea în rezervă a acestuia, prin Ordinul ministrului apărării nr. M.P.893
din 05 septembrie 2008, în condițiile în care trecerea în rezervă a fost
opțiunea recurentului-reclamant, exprimată ulterior obținerii gradului didactic
de conferențiar universitar, și fără legătură cu întârzierea acordării
respectivului titlul didactic, așa încât nu a fost dovedit prejudiciului
constând în diminuarea veniturilor , ca urmare a trecerii în rezervă, pretins
de recurentul-reclamant.
Înalta Curte
apreciază însă că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât,
circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în
condițiile în care în cauză nu sunt îndeplinirii cumulativ condițiile generale
ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în
persoana recurentului-pârât.
Astfel, Înalta
Curte constată că în mod greșit instanța de fond a obligat recurentul-pârât la
plata sumei de 10.000 ron cu titlu de daune morale, în condițiile în care
recurentul-reclamant nu a făcut dovada unui prejudiciu moral suferit care să
justifice obligația de reparație reținută în sarcina recurentului-pârât.
Este de
necontestat că pentru a reține o astfel de obligație, în temeiul art. 998-999 C.
civ. nu este suficient ca reclamantul să invoce, în termeni generali, atingerea
adusă reputației sale profesionale, prin neacordarea avizului de legalitate, pe
motivul neîndeplinirii unei condiții de vechime, ci este necesar să și dovedească
în concret prejudiciul moral suferit, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza dedusă
judecății.
Față de
considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant P.G.,
va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului și va modifica în parte sentința recurată în sensul
respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor morale.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
DECIDE
Admite recursul
declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,
împotriva sentinței civile nr. 4265 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică, în
parte, sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind
obligarea la plata daunelor morale.
Menține restul
dispozițiilor sentinței.
Respinge
recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă
Pronunțată in
ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.