ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1802/2012

Asuprea recursului de fa ță; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6199/95/2011, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b C. proc. pen., a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului P.C., arestat în baza M.A.P. nr. 12 din 3 martie 2011 de către Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 10512/63/2010.

Pentru a pronun ța această hotărâre instanța de apel a reținut, în esență, că măsura arestării preventive este legală și temeinică iar temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului subzistă în continuare, că nu s-au modificat și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, față de gravitatea faptelor de care este acuzat acesta și pentru care a fost deja condamnat în primă instanță, modul de comitere a faptelor cu privire la care există în continuare presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, dar și atitudinea procesuală pe parcursul întregului proces penal a inculpatului.

De asemenea, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă și în prezent în raport de natura și gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul dar și amploarea acestui fenomen infrac țional, numărul mare de acte materiale și valoarea bunurilor în legătură cu care există indicii temeinice că ar fi fost pretinse și primite de către inculpat, sunt de natură să inducă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate în rândul cetățenilor, impunându-se intervenția promptă a autorităților judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.

S-a mai re ținut, faptul că de la momentul luării măsurii preventive a trecut un interval de 1 an și 2 luni care nu constituie un argument hotărâtor pentru a aprecia că măsura a depășit un termen rezonabil în condițiile în care, datorită numărului mare de acte materiale care au intrat în conținutul celor două infracțiuni de luare de mită în formă continuată s-a impus administrarea unui probatoriu vast, în fața primei instanțe procedându-se la audierea unui număr de 78 de martori propuși prin rechizitoriu, și ulterior la solicitarea inculpatului au mai fost audiați alți 18 martori în apărare. Ca atare, s-a apreciat, că durata măsurii arestării preventive este pe deplin justificată de complexitatea probatoriului, iar în sarcina autorităților statului nu se pot reține întârzieri nejustificate în îndeplinirea obligațiilor ce le incumbă.

În ceea ce privește temeiul prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Curtea de Apel, a reținut că inculpatul a încercat să influențeze probatoriul nu doar prin determinarea martorilor să dea declarații care să îi fie favorabile dar și prin încercarea de a obține înscrisuri - facturi fiscale antedatate - prin care să justifice achiziționarea unor bunuri dintre cele reținute prin rechizitoriu ca făcând obiectul infracțiunii de luare de mită, astfel că riscul ca inculpatul odată lăsat în libertate să încerce să zădărnicească aflarea adevărului subzistă și în prezent. S-a mai apreciat, c ă din probele administrate în cauză de la data luării, și menținerii arestării preventive față de inculpat până în prezent, nu au rezultat elemente noi care să conducă la concluzia existenței unei alte situații de fapt, sau la concluzia că măsura arestării preventive nu se mai impune și că ar trebui revocată sau înlocuită ori că aceasta nu ar mai fi legală și temeinică.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul P.C., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și punerea sa în stare de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucr ărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează. Analiz ând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului P.C. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozi țiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat și ulterior trimis în judecată. Referitor la dispozi țiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul inculpat [ două infracțiuni, prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a infracțiunilor prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen. comb. cu art. 248 1 C. pen. și art. 290 C. pen. rap.

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în final cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.] sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. Franța) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul lu ării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de alt ă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel. C.E.D.O. stipuleaz ă în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privat ă de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă.

În consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni. Prin hot ărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 39 din 24 februarie 2012, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen. Tot astfel, se apreciaz ă că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinen ța și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc.

pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință în baza disp. art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b alin. (3). C. proc. pen. Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia. Pe cale de consecin ță constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen. Fa ță de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul P.C. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P .C. împotriva încheierii din 17 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6199/95/2011. Oblig ă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitiv ă. Pronun țată în ședință publică, azi 28 mai 2012.