ÎCCJ, Decizia nr. 358/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1482 din 4 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.A.R.R. împotriva rezoluției nr. 179/P/2009 din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea formulată la 3 iulie 2009 petenta M.A.R.R.

a solicitat tragerea la răspundere penală a magistraților judecători B.A. și J.N., din cadrul Curții de Apel București, susținând că „a fost prejudiciată de o sentință penală de exonerare de răspundere penală încă din 2005, favorizând spionajul contra omenirii”. Totodată, a mai susținut că în perioada 2000-2006 a avut mai multe procese civile pe care le-a pierdut și că magistrații care i-au respins cererile de recuzare și care au pronunțat soluția în dosarul nr. 23626/3/2006 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, respectiv R.M.L., M.L.I., I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M. și I.M., toți de la Tribunalul București, ar fi primit bani sau alte foloase de la avocatul V.F. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, prin ordonanța nr. 179/P/2009 din 29 iulie 2009 a dispus, în baza art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători de la Tribunalul București și față de avocatul V.F. pentru infracțiunile de luare și dare de mită, prevăzute de art. 254 C. pen. și art. 255 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru inexistența faptelor reclamate, iar potrivit art. 38 din același cod a fost disjunsă cauza și declinată competența în favoarea Parchetului de pe lângă instanța supremă în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. de către magistrații judecători B.A. și J.N. Împotriva acestei ordonanțe petenta M.A.R.R. a formulat plângere, care a fost respinsă prin rezoluția nr. 297/II/2/2010 din 28 mai 2010 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, cu motivarea că soluția atacată este legală și temeinică și că faptele reclamate nu există.

Împotriva ordonanței de netrimitere în judecată petenta a formulat plângerea în baza art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. la Curtea de Apel București care, prin sentința penală nr. 200 F din 29 iunie 2010, a Secției a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie și-a declinat competența de soluționare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că magistratul judecător D.I.R. funcționează la Curtea de Apel București. Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că plângerea nu este întemeiată deoarece nu au rezultat indicii sau probe care să ateste că în exercitarea îndatoririlor de serviciu de soluționare a cauzei civile care a format obiectul dosarului nr. 23626/3/2006 înregistrat la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, judecătorii reclamați, respectiv R.M.L., M.L.I., I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M.

și I.M., care au pronunțat hotărârea de respingere a unei contestații vizând reintegrarea într-un spațiu locativ defavorabilă petiționarei, ori au respins cererile de recuzare formulate de aceasta, sau ar fi comis fapte de corupție, în sensul că ar fi primit sume de bani ori alte foloase prin intermediul fostului judecător V.F., în prezent avocat. S-a mai reținut că din declarația petiționarei a reieșit că aceasta presupune numai că ar fi fost comise asemenea infracțiuni, fără a se referi la fapte determinate, astfel încât s-a apreciat că soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale față de magistrații judecători reclamați pentru inexistența infracțiunilor de luare de mită și dare de mită prevăzute de art. 254 C. pen.

și art. 255 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe în termen legal, a declarat recurs recurenta petentă criticând-o astfel după cum rezultă din cererea de recurs (fila 3 dosar recurs) și din concluziile scrise depuse la dosar (filele 18-32, 35-78, 83-88 și 89-92 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, comiterea infracțiunilor de trădare, spionaj și „terorism” de către un grup infracțional; s-a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile reglementate de norma precitată. În cauza dedusă judecății, procurorul în temeiul dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat, constatând incidența cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc.

pen., faptele reclamate neexistând, a dispus față de intimații magistrați și avocat, neînceperea urmăririi penale. După cum în mod just a concluzionat și prima instanță, soluția dispusă de către procuror este legală și temeinică deoarece activitatea desfășurată de către persoanele reclamate s-a subsumat prevederilor legale, neputând fi încadrată în sfera ilicitului penal. Totodată, se reține că activitatea de jurisdicție derulată de judecător nu poate constitui prin ea însăși infracțiune pentru simplul motiv că soluția adoptată în temeiul legii și al probelor administrate într-o cauză a nemulțumit pe una dintre părți.

Criticile pe care partea înțelege să le aducă unei hotărâri judecătorești trebuie exprimate pe calea declarării căilor de atac expres și limitativ prevăzute de legea procesuală, singurele apte să conducă la o eventuală reformare a hotărârii judecătorești și care nu pot fi înlocuite sau completate prin formularea plângerii penale, ce constituie o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită. Din verificarea actelor dosarului se constată că în mod corect s-a apreciat că faptele reclamate de către petentă nu există în materialitatea lor, neexistând așadar, temei pentru tragerea la răspundere penală a intimaților. Prima instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen. a dat o evaluare proprie corectă plângerii petentei, ordonanței atacate și materialului dosarului, dispunând în mod just menținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale față de intimați, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se constată că aspectele invocate de recurenta petentă ce privesc, în esență, pretinsa comitere de infracțiuni contra siguranței statului exced obiectului prezentei cauze, stabilit prin raportare la dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. și limitat la verificarea legalității și temeiniciei sentinței primei instanțe care a vizat, la rândul său, verificarea soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror cu privire la anumite infracțiuni de corupție reclamate de către petentă.

De asemenea, nu poate fi primită solicitarea recurentei petente de trimitere a cauzei la parchet în vederea continuării cercetării penale deoarece actele premergătoare efectuate au fost suficiente pentru a motiva soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimați. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (1) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.A.R.R. împotriva sentinței nr. 1482 din 4 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4993/2/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.