ÎCCJ, Decizia nr. 459/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr.

1456 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta B.M.

împotriva rezoluției nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 dată de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut în esență, că petenta a formulat

plângere împotriva rezoluției nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Din examinarea actelor dosarului

prima instanță a constatat că la data de 28 iulie 2009, persoana vătămată B.M.

a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.M. din cadrul Judecătoriei

Sector 6 București, S.I., P.I.A. și M.N. din cadrul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, solicitând efectuarea de cercetări față de aceștia sub aspectul

comiterii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., în legătură cu

modalitatea de soluționare a dosarului nr. 2728/2005 al Judecătoriei Sector 6

București și, respectiv, a dosarului nr. 38306/3/2005 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

În motivarea

plângerii, petenta a arătat că judecătorii menționați au admis abuziv proba cu

martori propusă de partea adversă și, ținând cont de declarațiile acestora, au

pronunțat hotărâri judecătorești care îi sunt defavorabile.

Prin rezoluția nr.

1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii

menționați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.,

întrucât faptele reclamate nu există, reținându-se aplicabilitatea

dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În motivarea

rezoluției atacate s-a arătat că nu poate fi angajată răspunderea penală a

judecătorilor pentru hotărârile adoptate, întrucât astfel s-ar aduce o gravă

atingere principiului independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii,

aceasta constituind o imixtiune în activitatea magistraților care decid

potrivit legii. Verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor

judecătorești ori a măsurilor procesuale dispuse pe parcursul judecării unei

cauze se realizează în mod exclusiv de instanțele de control judiciar.

Plângerea formulată

de persoana vătămată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a

fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 2771/1311/II/2/2010 din 7

aprilie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva rezoluției

de netrimitere în judecată, în termen legal, în conformitate cu dispozițiile

art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., a formulat plângere la instanță

persoana vătămată B.M., arătând că procurorul nu a efectuat cercetări, nu a

soluționat niciunul dintre motivele plângerii sale, aspecte față de care a

solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea

cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări față de intimați sub

aspectul faptelor sesizate în plângerea inițială.

Analizând plângerea

formulată în cauză, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată.

S-a reținut că prin

sentința civilă nr. 5840 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 București s-a admis cererea formulată de reclamanta B.M. și a fost

obligat pârâtul B.E.M. să plătească reclamantei 57.400 lei (preț încasat și

nerestituit) precum și cheltuielile de judecată în sumă de 2.326 lei.

Intimata judecător I.M.

a pronunțat respectiva sentință civilă, iar la un termen anterior a încuviințat

pârâtului și intervenientei proba testimonială solicitată de aceștia.

Prin decizia civilă

nr. 1179 din 8 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a

admis recursul declarat de pârâtul B.E.M. împotriva sentinței civile nr. 5840

din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 București, care a fost

modificată în totalitate în sensul că s-a respins, ca nefondată acțiunea

reclamantei B.M.

Completul de judecată

a fost compus din intimatele judecător I.S., A.O.P. și N.M.

În plângerea sa,

persoana vătămată a arătat că intimata judecător I.M. a admis abuziv proba

testimonială cerută de pârât și intervenientă, ceea ce a creat premisa ca, în

recurs, ceilalți intimați judecători să-i dea câștig de cauză pârâtului, pe

baza declarațiilor martorilor V.C. și M.D., concluzionând în mod nereal că

pârâtul nu a primit prețul vânzării celor 2 imobile.

S-a apreciat că din

actele premergătoare efectuate nu rezultă probe sau indicii în sensul comiterii

infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. sau a vreunei alte infracțiuni de

către intimate cu prilejul soluționării cauzelor în care petiționara a avut

calitatea de parte, admiterea sau respingerea motivată a unei probe neputând

constitui temei al răspunderii penale a judecătorului, după cum judecătorul nu

poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii pe considerentul exclusiv

că a adoptat o soluție sau alta. Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar hotărârile

pronunțate de judecători sunt rezultatul convingerii personale a acestora

bazată pe probele administrate și dispozițiilor legale aplicabile în materia

respectivă.

S-a concluzionat că, în

fapt, persoana vătămată este nemulțumită de soluția pronunțată, însă aceasta

avea la îndemână căile de atac prevăzute de lege, formularea unei plângeri

penale împotriva judecătorilor care au pronunțat hotărârea respectivă neputând

duce la reformarea acesteia.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta criticând-o, astfel după

cum rezultă din motivele scrise de recurs (fila 9 dosar recurs) și din

concluziile oral formulate de recurenta petentă, prezentate în partea

introductivă a acestei decizii pentru nesoluționarea plângerii formulată împotriva

rezoluției din 7 aprilie 2010, nepronunțarea asupra motivelor invocate în

soluționarea plângerii, formularea unei motivări cu caracter general ce excede

motivelor indicate de petentă.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este

nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față,

nemulțumită fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați și respectiv de

măsurile adoptate în judecarea unor cauze civile în care petenta a avut

calitate de parte și conferind conotații penale activității profesionale a

intimaților, petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare,

procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a

concluzionat în sensul că în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se

reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat,

care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea

unor soluții sau măsuri în cursul judecății, chiar dacă acestea au nemulțumit

părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii

îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații

s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde

petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acestora. Se constată, de asemenea, că nici chiar în situația în care o soluție

pronunțată de judecător este desființată de instanța de control judiciar,

aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracțiuni,

deoarece rațiunea reglementării sistemului căilor de atac constă tocmai în

necesitatea corectării eventualelor erori apărute în soluționarea unei cauze,

teza contrară echivalând aprecierii că orice soluție greșită realizează conținutul

constitutiv al unei infracțiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental

greșit.

Nemulțumirile

petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac,

singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii

indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de

altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară

echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce

excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce

nu poate fi primită.

Se reține, așadar că

în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor

premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de

intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petentă.

Analizând hotărârea

recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului

dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Se reține, astfel, că

obiectul judecății în primă instanță l-a constituit, potrivit art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. verificarea legalității și temeiniciei rezoluției

procurorului prin care a fost dispusă soluția de netrimitere în judecată a magistraților

reclamați de către petentă. Dispozițiile legale precitate nu reglementează

posibilitatea ca instanța, sesizată prin plângere în procedura specială prevăzută

de art. 278

1

C. proc. pen., să se pronunțe și să cenzureze soluția

dispusă în etapa controlului ierarhic reglementat de art. 278 C. proc. pen.,

astfel încât obiectul devoluțiunii în primă instanță se constată a fi fost just

determinat, critica petentei neputând fi primită.

În ceea ce privește

nemotivarea sentinței recurate sub aspectul motivelor invocate de parte și

oferirea unor argumente cu caracter general se constată că și această critică

este nefondată, deoarece instanța a procedat la soluționarea cauzei pe baza

evaluării proprii dată materialului dosarului, rezoluției contestate, plângerii

petentei și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., considerentele susținând dispozitivul hotărârii și

realizând un examen riguros și complet al cauzei, în limitele obiectului

acesteia. De altfel, motivele invocate constituie critici relative la soluția

dispusă de procuror în cadrul controlului ierarhic al soluției de neîncepere a

urmăririi penale și nu această din urmă soluție după cum prevede art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Se constată,

totodată, după cum s-a arătat și în cele ce preced că în procedura reglementată

de art. 278

1

C. proc. pen. instanța verifică soluțiile de

netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalității și

temeiniciei, astfel încât pe calea soluționării unei plângeri întemeiată pe

dispozițiile legale indicate nu se tranșează fondul unui raport de drept

procesual, susținerile recurentei petente referitoare la modul de derulare a

procedurii judiciare în cauza civilă în care a fost parte excedând obiectului

prezentei cauze.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta B.M. împotriva sentinței nr. 1456 din 27

septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 3782/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.