ÎCCJ, Decizia nr. 459/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1456 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta B.M. împotriva rezoluției nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență, că petenta a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din examinarea actelor dosarului prima instanță a constatat că la data de 28 iulie 2009, persoana vătămată B.M. a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.M. din cadrul Judecătoriei Sector 6 București, S.I., P.I.A. și M.N. din cadrul Tribunalului București, secția a V-a civilă, solicitând efectuarea de cercetări față de aceștia sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., în legătură cu modalitatea de soluționare a dosarului nr. 2728/2005 al Judecătoriei Sector 6 București și, respectiv, a dosarului nr. 38306/3/2005 al Tribunalului București, secția a V-a civilă. În motivarea plângerii, petenta a arătat că judecătorii menționați au admis abuziv proba cu martori propusă de partea adversă și, ținând cont de declarațiile acestora, au pronunțat hotărâri judecătorești care îi sunt defavorabile.

Prin rezoluția nr. 1175/P/2009 din 17 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii menționați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât faptele reclamate nu există, reținându-se aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. În motivarea rezoluției atacate s-a arătat că nu poate fi angajată răspunderea penală a judecătorilor pentru hotărârile adoptate, întrucât astfel s-ar aduce o gravă atingere principiului independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, aceasta constituind o imixtiune în activitatea magistraților care decid potrivit legii. Verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești ori a măsurilor procesuale dispuse pe parcursul judecării unei cauze se realizează în mod exclusiv de instanțele de control judiciar.

Plângerea formulată de persoana vătămată împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 2771/1311/II/2/2010 din 7 aprilie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, în termen legal, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., a formulat plângere la instanță persoana vătămată B.M., arătând că procurorul nu a efectuat cercetări, nu a soluționat niciunul dintre motivele plângerii sale, aspecte față de care a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări față de intimați sub aspectul faptelor sesizate în plângerea inițială.

Analizând plângerea formulată în cauză, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 5840 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 București s-a admis cererea formulată de reclamanta B.M. și a fost obligat pârâtul B.E.M. să plătească reclamantei 57.400 lei (preț încasat și nerestituit) precum și cheltuielile de judecată în sumă de 2.326 lei. Intimata judecător I.M. a pronunțat respectiva sentință civilă, iar la un termen anterior a încuviințat pârâtului și intervenientei proba testimonială solicitată de aceștia. Prin decizia civilă nr. 1179 din 8 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis recursul declarat de pârâtul B.E.M.

împotriva sentinței civile nr. 5840 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei Sector 6 București, care a fost modificată în totalitate în sensul că s-a respins, ca nefondată acțiunea reclamantei B.M. Completul de judecată a fost compus din intimatele judecător I.S., A.O.P. și N.M. În plângerea sa, persoana vătămată a arătat că intimata judecător I.M. a admis abuziv proba testimonială cerută de pârât și intervenientă, ceea ce a creat premisa ca, în recurs, ceilalți intimați judecători să-i dea câștig de cauză pârâtului, pe baza declarațiilor martorilor V.C. și M.D., concluzionând în mod nereal că pârâtul nu a primit prețul vânzării celor 2 imobile. S-a apreciat că din actele premergătoare efectuate nu rezultă probe sau indicii în sensul comiterii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

sau a vreunei alte infracțiuni de către intimate cu prilejul soluționării cauzelor în care petiționara a avut calitatea de parte, admiterea sau respingerea motivată a unei probe neputând constitui temei al răspunderii penale a judecătorului, după cum judecătorul nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii pe considerentul exclusiv că a adoptat o soluție sau alta. Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar hotărârile pronunțate de judecători sunt rezultatul convingerii personale a acestora bazată pe probele administrate și dispozițiilor legale aplicabile în materia respectivă. S-a concluzionat că, în fapt, persoana vătămată este nemulțumită de soluția pronunțată, însă aceasta avea la îndemână căile de atac prevăzute de lege, formularea unei plângeri penale împotriva judecătorilor care au pronunțat hotărârea respectivă neputând duce la reformarea acesteia.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise de recurs (fila 9 dosar recurs) și din concluziile oral formulate de recurenta petentă, prezentate în partea introductivă a acestei decizii pentru nesoluționarea plângerii formulată împotriva rezoluției din 7 aprilie 2010, nepronunțarea asupra motivelor invocate în soluționarea plângerii, formularea unei motivări cu caracter general ce excede motivelor indicate de petentă. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. În speța de față, nemulțumită fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați și respectiv de măsurile adoptate în judecarea unor cauze civile în care petenta a avut calitate de parte și conferind conotații penale activității profesionale a intimaților, petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză sunt incidente cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau măsuri în cursul judecății, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora. Se constată, de asemenea, că nici chiar în situația în care o soluție pronunțată de judecător este desființată de instanța de control judiciar, aceasta nu constituie, de plano, o dovadă a comiterii unei infracțiuni, deoarece rațiunea reglementării sistemului căilor de atac constă tocmai în necesitatea corectării eventualelor erori apărute în soluționarea unei cauze, teza contrară echivalând aprecierii că orice soluție greșită realizează conținutul constitutiv al unei infracțiuni, ceea ce este, în mod evident, fundamental greșit.

Nemulțumirile petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită. Se reține, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petentă.

Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se reține, astfel, că obiectul judecății în primă instanță l-a constituit, potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. verificarea legalității și temeiniciei rezoluției procurorului prin care a fost dispusă soluția de netrimitere în judecată a magistraților reclamați de către petentă. Dispozițiile legale precitate nu reglementează posibilitatea ca instanța, sesizată prin plângere în procedura specială prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., să se pronunțe și să cenzureze soluția dispusă în etapa controlului ierarhic reglementat de art. 278 C. proc. pen., astfel încât obiectul devoluțiunii în primă instanță se constată a fi fost just determinat, critica petentei neputând fi primită. În ceea ce privește nemotivarea sentinței recurate sub aspectul motivelor invocate de parte și oferirea unor argumente cu caracter general se constată că și această critică este nefondată, deoarece instanța a procedat la soluționarea cauzei pe baza evaluării proprii dată materialului dosarului, rezoluției contestate, plângerii petentei și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., considerentele susținând dispozitivul hotărârii și realizând un examen riguros și complet al cauzei, în limitele obiectului acesteia.

De altfel, motivele invocate constituie critici relative la soluția dispusă de procuror în cadrul controlului ierarhic al soluției de neîncepere a urmăririi penale și nu această din urmă soluție după cum prevede art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. Se constată, totodată, după cum s-a arătat și în cele ce preced că în procedura reglementată de art. 278 1 C. proc. pen. instanța verifică soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de către procuror sub aspectul legalității și temeiniciei, astfel încât pe calea soluționării unei plângeri întemeiată pe dispozițiile legale indicate nu se tranșează fondul unui raport de drept procesual, susținerile recurentei petente referitoare la modul de derulare a procedurii judiciare în cauza civilă în care a fost parte excedând obiectului prezentei cauze.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta B.M. împotriva sentinței nr. 1456 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3782/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.