ÎCCJ, Decizia nr. 371/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2005 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul D.S. împotriva rezoluției nr. 400/P/2008 din 30 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această sentință prima instanță a reținut, în esență, că petentul

D.S., în calitate de persoană vătămată, a adresat o plângere penală Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând efectuarea de

cercetări și tragerea la răspundere penală a judecătorilor M.A., E.A. și S.I.I.

de la Judecătoria Sector 5 București, I.S. de la Tribunalul București și a procurorului G.M. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C.

pen.

În

motivarea plângerii, petiționarul a arătat că magistrații susmenționați, deși

au constatat săvârșirea unor fapte de natură penală de către numiții A.M., T.A.

și F.C.C., nu au sesizat organele de urmărire penală și nu au făcut demersuri

în vederea extinderii procesului penal (în care a avut calitatea de inculpat)

și cu privire la aceste persoane.

Prin

rezoluția nr. 400/P/2008 din 30 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a

dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a)

C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de M.A., E.A., și S.I.I.,

judecători la Judecătoria Sector 5 București, I.S., judecător la Tribunalul București și G.M., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.,

motivându-se că faptele reclamate nu există.

Împotriva

acestei rezoluții, petiționarul D.S. a formulat plângere la conducerea Secției

de Urmărire Penală și Criminalistică, susținând că procurorul de caz nu era

competent material și după calitatea persoanei să efectueze cercetări față de

magistrații Judecătoriei Sector 5 București, soluția fiind în opinia sa

netemeinică, deoarece „ nu analizează probele în conținutul lor”, fiind

consemnate doar susținerile făptuitorilor și părtinitoare, întrucât „rezultă o

atitudine omisivă cu privire la cele două cicluri procesuale și, mai ales, cu

privire la starea de fapt”.

Prin

rezoluția nr.2575/II-2/2009 din 1 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a respins,

ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției nr.

400/P/2008 din 30 aprilie 2009.

În

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul

s-a adresat cu o plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând

desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și tragerea la

răspundere penală a magistraților reclamați.

Examinând

plângerea, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel,

s-a reținut că potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect

strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la

identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În

vederea realizării obiectului urmăririi penale legea procesual penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

S-a

mai constatat că, ulterior sesizării organului de urmărire penală în unul din

modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., acesta efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, iar în

situația în care se constată existența unora dintre cazurile reglementate în

art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare a acțiunii penale sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată, nejustificându-se începerea

urmăririi penale și respectiv declanșarea procesului penal, se confirmă

referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală

este de competența procurorului, se dispune neînceperea urmăririi penale.

În

cazul contestării acestei soluții, prin formularea plângerii prevăzute de art.

278

1

C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia

rezoluției în raport cu cercetările efectuate.

Cu

privire la cauza dedusă judecății prima instanță a reținut că pentru a dispune

neînceperea urmăririi penale, organele judiciare au reținut, în mod corect, că

faptele reclamate de petiționar nu există, magistrații intimați îndeplinindu-și

legal atribuțiile, în limitele competențelor ce le reveneau potrivit legii,

soluția procurorului fiind susținută de materialul probator administrat, a

cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă.

Față

de norma de incriminare cuprinsă în art. 264 C. pen. s-a reținut că, în cauză,

nu există indicii în sensul că magistrații reclamați în plângere ar fi dat un

ajutor numitelor A.M. (șef al Serviciului juridic al Direcției copilului aflat

în dificultate), T.A. (șef al Serviciului contencios administrativ și

legislație din cadrul Primăriei Sectorului 5) și F.C.C. (șef al Serviciului de

stare civilă și membru al Comisiei de protecție a copilului aflat în

dificultate a sectorului 5), în înțelesul dispozițiilor art. 264 C. pen.,

persoane care, în opinia petentului, ar fi fost implicate în activitatea

infracțională ce a format obiectul cauzelor penale soluționate.

Așa

fiind, s-a concluzionat de către prima instanță că în lipsa acelui minim de

indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate

începe urmărirea penală, soluția procurorului este temeinică și legală,

neimpunându-se desființarea ei.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a

fost motivat.

Analizând

cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni

și a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile indicate de norma precitată.

În

cauza dedusă judecății se constată că, respectând prevederile art. 224 C. proc.

pen., procurorul a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările

apreciate ca utile cauzei și apte a întemeia soluția care urma a se dispune.

Se

reține, astfel, că în mod just s-a apreciat că fapta reclamată nu există,

deoarece intimații magistrați reclamați s-au limitat să își exercite

prerogativele funcției cu care au fost investiți, iar activitatea de

jurisdicție (care presupune interpretarea și aplicarea legii cauzelor deduse

judecății și pronunțarea unei hotărâri, respectiv formularea unor concluzii de

către procurorul de ședință) nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune,

pentru motivul că soluția dispusă printr-o hotărâre judecătorească nemulțumește

pe una dintre părți.

Se

constată că, în prezenta cauză, petentul a apreciat negativ soluțiile

pronunțate de magistrații judecători în cauza penală în care petentul a avut

calitatea de inculpat, ceea ce a determinat conferirea în mod eronat de

conotații penale activității legal desfășurată de către magistrați, aprecierile

petentului fiind pur subiective. Criticile pe care petentul înțelegea să le

formuleze față de anumite hotărâri judecătorești se impuneau a fi invocate prin

declararea căilor de atac expres și limitativ prevăzute de lege, care nu pot fi

completate sau înlocuite prin formularea unei plângeri penale, instituție

juridică distinctă, cu finalitate diferită și care nu poate avea ca efect

reformarea unor hotărâri judecătorești.

Așa

fiind, se constată că în mod just s-a apreciat de către procuror și prima

instanță că faptele reclamate de către petent nu există în materialitatea lor,

magistrații intimați desfășurându-și legal activitatea și neexistând temei

pentru angajarea răspunderii penale a acestora.

Verificând

hotărârea recurată se reține că prima instanță, în conformitate cu dispozițiile

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a dat o evaluare proprie justă

plângerii petentului, rezoluției atacate și materialului dosarului, hotărârea

astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul D.S. împotriva sentinței nr. 2005 din

25 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5266/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.