ÎCCJ, Decizia nr. 435/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1382 din 8 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată

de petenta M.A.R.R. împotriva ordonanței nr. 179/P/2009 din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție;

a fost menținută ordonanța atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor

statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin

plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București petiționara

M.A.R.R. a solicitat efectuarea de cercetări față de judecătorii B.A. și J.N.

de la Curtea de Apel București, precum și față de judecătorii din cadrul

secțiilor penale ale Tribunalului București care au prejudiciat-o „de o

sentință penală de exonerare răspundere penală încă din 2005 favorizând

spionajul contra omeniei”.

La

data de 17 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a trimis

plângerea petiționarei Direcției Naționale Anticorupție, unde s-a format

dosarul penal nr. 179/P/2009.

Plângerea

penală formulată de petiționară a fost soluționată prin ordonanța nr.

179/P/2009 din 29 iulie 2009 a Direcției Naționale Anticorupție, Secția de

Combatere a Corupției, în sensul că s-a dispus în baza art. 228 alin. (4) C.

proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față

de R.M.L., L.M.M., I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M. și I.M., sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000, neînceperea urmăririi penale față de V.F., sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, disjungerea cauzei și declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. de către B.A. și

J.N., judecători în cadrul Curții de Apel București.

Procurorul

a reținut că petiționara, audiată fiind la data de 28 iulie 2009 pentru a-și preciza

plângerea în sensul lămuririi unei eventuale fapte de corupție semnalate, a

arătat, că, în perioada 2000 – 2006, a fost parte în mai multe procese civile

și penale aflate, fie pe rolul Tribunalului București, fie pe rolul Curții de

Apel București și este nemulțumită de modul în care judecătorii s-au pronunțat

în cauzele respective. Totodată, a mai arătat că judecătoarele R., L., I., D.,

N., R., V., I. și M.I. au fost manipulate de fostul judecător V.F., actual

avocat, întrucât sunt foarte tinere și ar fi fost puse în funcție de către

acesta”.

De

asemenea, a mai susținut că în dosarul nr. 23626/3/2006 al Secției a IV-a

civilă din cadrul Tribunalului București, s-a pronunțat o hotărâre în

defavoarea sa întrucât „...presupun că V.F. este posibil să le fi oferit

acestor judecătoare bani sau alte foloase însă nu cunosc direct acest lucru

însă le știu obiceiurile”.

În

urma verificărilor efectuate, procurorul de caz a identificat judecătorii cu

privire la care petiționara a formulat plângere penală, ca fiind R.M.L., L.M.I.,

I.C.C., D.I.R., N.D.G., R.E., V.A.M. și I.M., din cadrul Tribunalului

București.

Din

actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că la data de 28 iunie 2006,

s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr. 23626/3/2006, având

ca obiect reintegrare în spațiul locativ, părți fiind, pe de o parte, A.R.R.,

în calitate de contestator și, pe de altă parte, I.M. și I.A., în calitate de

intimați. În cadrul acestui proces civil, A.R.R. a formulat mai multe cereri de

recuzare a judecătorilor care formau completul de judecată, cereri care i-au

fost respinse.

Nemulțumită

de modul de soluționare a cauzei, petiționara a formulat plângere penală

împotriva judecătorilor din cadrul Tribunalului București, susținând că aceștia

s-au pronunțat în defavoarea sa, ca urmare a faptului că ar fi primit bani sau

alte foloase de la avocatul V.F., aspect care nu a fost dovedit de probele

administrate în cauză.

Reținându-se

că faptele reclamate sunt simple presupuneri ale petiționarei privind comiterea

unor infracțiuni de corupție de către magistrați, fără a face referire la fapte

determinate, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.

Plângerea

împotriva acestei ordonanțe, formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen., a

fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 297/II-2/2010 din data de 28

mai 2010 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul

Direcției Naționale Anticorupție.

În

plângerea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 iunie

2010, petiționara a atacat ordonanța menționată, în temeiul dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen., reiterând în esență susținerile din plângerea

penală.

Procedând

la judecarea plângerii în fond, prima instanță, pe baza actelor premergătoare

efectuate în cauză, a constatat că aceasta este nefondată.

Astfel,

s-a reținut că prin ordonanța atacată, procurorul s-a pronunțat doar asupra

faptelor de corupție reclamate prin plângerea penală formulată de petentă,

urmând ca pentru restul faptelor descrise să se pronunțe alte unități de

parchet, către care a fost direcționată plângerea.

S-a

constatat că procurorul a apreciat în mod corect că petiționara nu a indicat

fapte determinate de corupție, care să fi fost săvârșite de magistrații care au

soluționat dosarele în care aceasta era parte, aceasta având doar bănuiala că

respectivii magistrați ar fi fost influențați de către avocatul F.V., fiind tot

o probabilitate împrejurarea ca acesta să le fi oferit bani sau alte foloase,

astfel cum rezultă din chiar declarațiile petiționarei, fiind justă constatarea

procurorului în sensul că petiționara nu a făcut decât afirmații cu caracter

general, nesusținute de probe, astfel că soluția dispusă în cauză apare ca

fiind corectă, simplele nemulțumiri privind hotărârile pronunțate de magistrați

nefiind suficiente pentru angajarea răspunderii penale a acestora.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs (fila 3 dosar recurs)

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Analizând

recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni

și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare

a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În

speța de față, nemulțumită fiind de soluțiile dispuse de magistrații intimați

și conferind conotații penale activității profesionale a acestora, petenta a

formulat plângere penală.

Cu

respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor

premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și,

motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a)

C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din

verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și

temeinică, deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care

presupune interpretarea și aplicarea legii, chiar dacă a nemulțumit părțile, nu

poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii

condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În

speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de

serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi

circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se

putea angaja răspunderea penală a acestora.

Nemulțumirile

petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac,

singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii

legale indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care,

de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.

Analizând

hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie

materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel

pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta M.A.R.R. împotriva sentinței nr. 1382

din 8 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4984/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.