ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 175/2017

Decizia nr. 175/2017

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalul București, secția a ll-a penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

prev. de

art. 257 C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o perioada de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.

S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive a inculpatului de la data de 27 octombrie 2004 la data de 25 noiembrie 2004 inclusiv.

A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul A., în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al B. Bihor, a acceptat promisiunea denunțătorului C. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC D. SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul E. și F., în vederea urgentării întocmirii actelor și desfășurării formalităților necesare pentru decontarea unor plăți restante în valoare de 185 miliarde lei.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A., criticându-se hotărârea atacată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Prin Decizia penală nr. 99 din 05 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a casat sentința penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București și, s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pronunțarea condamnării inculpatului în condițiile în care nu au fost audiați denunțătorul C. și martorul G. a făcut să fie înfrânte principiile contradictorialității, nemijlocirii și oralității așa cum sunt ele consacrate de dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În contextul celor susținute mai sus, s-a menționat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a sancționat în repetate rânduri încălcarea art. 6 din Convenție în situația în care o persoană a fost condamnată fără administrarea directă a probelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin Decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecării apelurilor la aceeași instanță - Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că instanța de apel este datoare să dispună ea însăși administrarea probelor necesare în măsura în care la fond nu s-a reușit acest lucru.

După casare, Curtea a procedat la solicitarea in extenso a deciziei prin care s-a încetat procedura față de învinuitul G. în baza art. 146, 147, 148 și 153 C. pen. austriac și art. 90 parag. 1 C. proc. pen. austriac, pronunțată în Dosarul nr. x/05/K-20 la data de 17 octombrie 2008 în urma cererii formulate de inculpatul A. (fila 17 dosar instanță după casare).

Tot pentru a se aduce la îndeplinire indicațiile deciziei de casare - s-a procedat la citarea martorului denunțător C.

S-a constatat că martorul C. a fost citat la mai multe termene de judecată în fața instanțelor de fond și de apel, atât cu citație cât și cu mandat de aducere, dar acesta nu s-a prezentat.

În ceea îl privește pe martorul G. s-a reținut că acesta este cetățean austriac, cu domiciliul în Austria și a dat o declarație în fața Parchetului din Viena (fila 183 - 189 dosar apel).

Martorul a răspuns la mai multe întrebări, precizând că s-a întâlnit o singură dată cu martorul C., la un hotel din Budapesta, că martorul C. i-a trimis o documentație referitoare la firma SC D. SA, că a solicitat un onorariu de 40% din sumă martorului C. tocmai pentru ca martorul să refuze propunerea, că a dorit să creeze o bază de discuție pentru achiziționarea firmei SC D. SA, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece martorul C. a refuzat propunerea.

A mai precizat martorul G. că la întâlnirea care a avut loc la un hotel din Budapesta a fost prezent și avocatul martorului - dr. H., precum și faptul că la întrebarea martorului C. în sensul existenței unei relații la F., răspunsul a fost negativ.

A mai susținut martorul G. că a discutat cu inculpatul A. telefonic despre problemele financiare ale firmei SC D. SA, că el a încercat să se lămurească în ce constă problema în realitate precum și faptul că era interesat de o rezolvare legală contra unui onorariu a problemei și că ar fi luat o decizie doar atunci când avea detalii precise cu privire la cazul respectiv.

În legătură cu procentul de 10% a precizat martorul că acesta ar fi fost onorariul său dacă ar fi apreciat că oferta martorului C. este serioasă, întrucât auzise că firma martorului nu își îndeplinește obligațiile.

De precizat că martorul G. are o firmă de consultanță pe probleme financiare.

În prezentul dosar, G. a avut calitatea de învinuit pentru complicitate la traficul de influență în rechizitoriul din 21 decembrie 2006, în care a fost trimis în judecată inculpatul A.

În faza de urmărire penală a fost formulată o cerere de transfer de procedură către autoritățile austriece, cererea a fost admisă, iar procedura de cercetare a continuat la Parchetul din Viena.

În cele din urmă, procedura a fost încetată de autoritățile austriece împotriva lui G., din verificări nerezultând că acesta ar fi încălcat vreo prevede a C. pen. austriac, în speță, s-a reținut că susnumitul nu a săvârșit infracțiunea de trafic de influență, sub forma complicității (intervenție interzisă, încercare de mituire) sau înșelăciune.

S-a reținut, printre altele, că stările de fapt în sensul prevederilor paragrafelor 146 și următoarele C. pen. austriac (înșelăciune) respectiv ale parag. 153 C. pen. austriac (trădare) nu au mai existat nici din punct de vedere obiectiv pentru motivul că ministerul neglijent ar fi trebuit să ia măsurile cuvenite pentru achitarea facturilor emise în mod corespunzător.

În rejudecare, instanța de apel a analizat declarațiile inculpatului A. și a martorilor audiați în cauză ajungând la concluzia că la discuțiile dintre martorul C. și inculpat nu a mai fost de față vreo persoană care să poată confirma ori infirma săvârșirea traficului de influență.

Martorul I. cunoaște doar din relatările denunțătorului că a apelat la inculpatul A., dar nu și despre solicitarea unui comision.

Martora J. confirmă existența unui schimb de documente între I. și G. și faptul că acesta din urmă i-a spus că ar fi interesat de achiziționarea nor acțiuni la firma SC D. SA.

La rândul său, martorul K., șoferul lui C., confirmă existența a trei întâlniri între acesta și inculpat.

Instanța de apel a reținut ca situație de fapt că F., în calitatea sa de beneficiat al lucrărilor executate de SC D. SA, nu și-a achitat datoriile, fapt pentru care martorul C., ajuns într-o situație dificilă din punct de vedere financiar s-a adresat mai multor persoane, printre care inculpatul A., martorul G., senatorul Partidului Social Democrat Maghiar pentru a găsi o modalitate de recuperare a datoriilor.

De asemenea, este reală întâlnirea pe care martorul C. a avut-o într-un hotel din Budapesta cu martorul G., aceasta neavând însă nici un rezultat așa cum a precizat însuși martorul C.

Chiar prima instanță a reținut la fila 158 vol. III, în considerentele hotărârii, că nu se poate reține mențiunea din rechizitoriu în sensul că inculpatul A. ar fi pretins vreo sumă de bani de la martorul denunțător, deoarece această afirmație nu este probată cu nici un mijloc de probă.

A mai reținut prima instanță că modalitatea în care s-a consumat infracțiunea este aceea că inculpatul Lascău a primit, a acceptat propunerea martorului C., concluzie la care a ajuns în urma unei prezumții logice.

Instanța de apel a considerat însă că propunerea martorului C. nu este dovedită fără dubii.

A mai susținut că martorul G. nu a asistat la discuțiile dintre denunțător și inculpat, iar pe de altă parte, apartenența sa la o firmă de consultanță îi justifică solicitarea de onorarii pentru recuperarea datoriilor.

Nici conținutul procesului verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 nu face dovada faptului că inculpatul ar fi primit vreo propunere din partea martorului C. de natură ilegală.

În ceea ce privește situația înregistrărilor convorbirilor telefonice din dosarul cauzei s-a constatat că, în mod corect a reținut instanța de fond că nu pot fi reținute ca probe decât informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul A. și C. la data de 23 decembrie 2003, ora 17.13.01 (fila 324 vol. II d.u.p.), corespunzătoare Autorizației nr. 301/2003, deoarece, prin procesul verbal încheiat la data de 07 martie 2006 de Tribunalul Bihor (filele 241 -242 vol. II d.u.p.) s-a menționat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea cauzei și au fost emise autorizații.

S-a mai reținut faptul că Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizațiilor nr. 252/2003, respectiv nr. 202/2003 emise de Direcția Națională Anticorupție (filele 244 - 246 vol. II d.u.p.).

În vigoare la acel moment al încheierii proceselor verbale de către Tribunalul Bihor erau dispozițiile art. 91/2 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căreia „Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, a dispus încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse, dau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces verbal".

Din moment ce Tribunalul Bihor nu a confirmat ordonanțele Direcției Naționale Anticorupție, deși nu a dispus prin cele două procese ștergerea sau distrugerea înregistrărilor, probele astfel obținute nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Chiar dacă procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor acest lucru nu este de natură să acopere neconfirmarea ordonanțelor de către un judecător.

În plus, procesul verbal din data de 21 noiembrie 2006 (fila 212 vol. I d.u.p.) încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârșit o infracțiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate avea efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privința acelui judecător, neînceperea urmăririi penale, situație corect reținută de instanța fondului.

Având în vedere cele ce preced, s-a reținut că fapta prev. de art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 nu există, motiv pentru care s-a admis apelul inculpatului A. împotriva sentinței penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-a desființat sentința și, pe fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. din 1969 a fost achitat inculpatul.

În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin Decizia penală nr. 2587 din 28 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul Parchetului și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel București, în esență, în vederea audierii martorilor

C. și G.

Prin Decizia penală nr. 14/A din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011* (nr. x/2013) în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

, împotriva sentinței penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de apelantul-inculpat A., împotriva sentinței penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

A fost desființată, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând pe fond:

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de către prima instanță, din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, text de lege în baza căruia dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa de 7 ani închisoare, cu aplic. art. 71-64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia.

Curtea a apreciat că vinovăția inculpatului, așa cum a fost reținută de prima instanță a fost reconfirmată de probele administrate în procedura de apel.

S-a mai constatat că nu pot fi reținute ca probe

decât informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul A. și C. la data de 23 decembrie 2003 ora 17.33.43 - Nota 16/B, respectiv informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul A. și martorul G. la data de 23 decembrie 2003, ora 17.13.01 - Nota 14 B, corespunzătoare Autorizației nr. 301/2003, deoarece, așa cum rezulta din materialul de urmărire penală, prin procesul verbal încheiat la data de 7 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat ca doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei și au fost autorizate.

S-a constatat că, prin procesul verbal încheiat la data de 5 mai 2006, Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizațiilor nr. 252/2003, respectiv nr. 202/2003 emise de Direcția Națională Anticorupție.

Curtea a apreciat că, chiar dacă Tribunalul Bihor nu a dispus prin cele două procese verbale încheiate ștergerea sau distrugerea înregistrărilor, totuși nu a confirmat ordonanțele Direcției Naționale Anticorupție, prin urmare, s-a apreciat că probele astfel obținute nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

De asemenea, împrejurarea că procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor, nu are relevanta, în opinia instanței, neputând să acopere neconfirmarea ordonanțelor de către un judecător, iar procesul verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârșit o infracțiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate produce efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privința acelui judecător neînceperea urmăririi penale.

În aceste condiții, s-a apreciat ca fiind relevant conținutul procesului verbal

de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 (și ulterior confirmate de către judecător), din care rezultă ca inculpatul A. îi cere acordul lui G. cu privire la ce trebuie să-i spună martorului C. respectiv : ”(...) nu știu ce să-i mai spun. Spune-i ca una din doua. Poate ca amândouă, da una din doua se rezolva „ - replica lui G. care adaugă :” Da, dar nu-i spune cu cine, ce, zi. Mă.” Și <la nivel mare> (…). Nici nu are rost să mai vorbești cu nimeni. Se rezolvă din prima, dacă n-ai fi vorbit cu toată țara (…)”.

Prin urmare, așa cum a reținut și prima instanță, s-a apreciat că vinovăția inculpatului

A. este cert dovedită, reținându-se că în cursul lunii decembrie 2003, în calitate de sa de director general adjunct al B. Bihor, a acceptat promisiunea denunțătorului C. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC D. SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul E. și F., în vederea urgentării întocmirii actelor și desfășurării formalităților necesare pentru decontarea unor plăți restante în valoare aproximativa de 185 miliarde lei, pentru lucrări efectuate de către SC D. SA Oradea, în beneficiul SC L. SA.

Pentru faptul că martorul C. a apelat la inculpatul A., s-a apreciat că în mod corect, a reținut prima instanță că acesta a propus traficul de influență, iar inculpatul a acceptat această propunere, este întrunit elementul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 257 C. pen.

Împrejurarea că inculpatul A. a luat de la martorul C. un dosar în care se afla documentația aferentă debitelor restante pe care SC D. SA le avea de încasat, rezultă din coroborarea declarației inculpatului A. cu declarațiile martorului C.

Întrucât inculpatul era director general adjunct al B. Bihor și s-a implicat neoficial în rezolvarea problemelor financiare ale

SC D. SA Oradea, Curtea a apreciat în raport de probele sus arătate că acesta a lăsat să se creadă că are influență asupra unor funcționari din Ministerul Finanțelor și al Agriculturii, cu scopul de a obține foloase de la martorul C.

În ceea ce privește încadrarea juridică, Curtea, în acord cu decizia penală din 08 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpatul

A. a fost condamnat definitiv într-un alt dosar, a reținut că acesta nu a avut atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor; reținându-se că a fost numit în funcția publică de director general adjunct prin Ordinul E. nr. 224/2001 începând cu data de 11 iunie 2001, iar în fișa postului rezultă că nu a avut atribuțiile menționate; în mod identic, Ordinul E. nr. 224/2001 și organigrama Direcției de control fiscal nu prevăd în sarcina lui atribuții de control.

Prin urmare, au fost înlăturate referirile din încadrarea juridică referitoare la dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, inculpatul neavând atribuții de constatare sau sancțiune a contravențiilor ori de constatare a infracțiunilor.

S-a apreciat că nu poate fi reținută însă argumentația apărării inculpatului, care arată că nu subzistă infracțiunea de trafic de influență din lipsa existenței în cauză a unui „funcționar traficat”, întrucât dispozițiile art. 257 C. pen. prevăd ca element constitutiv doar fapta de a lăsa să se creadă că inculpatul avea influență asupra unui funcționar, iar nu și condiția ca inculpatul să apeleze efectiv la un „funcționar traficat”.

Astfel, s-a apreciat că prima instanță nu a schimbat obiectul judecății, ci l-a analizat în profunzime, stabilind cine a avut prima inițiativă infracțională, în raport de care încadrarea juridică a rămas neschimbată, art. 257 C. pen. sancționând penal ambele variante de comitere a infracțiunii.

De asemenea, s-a apreciat că nici solicitarea de recunoaștere a hotărârii privindu-l pe martorul

G., nu se justifică, în raport de faptul că în apel, prin comisie rogatorie acesta a dat o declarație reținută ca probă de către instanța de apel; ori obiectul judecății îl vizează pe inculpatul A., iar nu pe martorul G.

Totodată,

nu a fost reținută nici susținerea apărării, în sensul că inculpatul A. nu se face vinovat de nicio faptă penală, întrucât cum s-a arătat probele administrate îl indică în mod cert ca fiind autor al infracțiunii de trafic de influență. Prin urmare vinovăția este dovedită de probe, iar nu de prezumții cum se susține.

În ceea ce privește declarația martorului C., aflat cu handicap accentuat la data judecării în primă instanță a cauzei, s-a constatat că este neprocedurală, martorul declarând la notar că-și menține declarațiile anterioare. Cu toate acestea, martorul a fost audiat în apel la data de 23 aprilie 2013, și a declarat că-și susține denunțul făcut în cauză. Faptul că martorul C. a fost cercetat în cauză, nu exclude audierea sa ca martor, instanța analizând declarația, în raport de celelalte probe administrate.

Analizând încheierea primei instanțe din 24 aprilie 2008, Curtea a constatat că s-a făcut verificarea sesizării instanței, iar faptul că inculpatul a fost audiat la cererea acestuia, asistat de apărător ales, la cca. 1 an și jumătate de la sesizarea instanței, nu produs o vătămare a intereselor acestuia, chiar dacă nu i s-a citit actul de sesizare.

Curtea a apreciat, în raport de coroborarea probelor indicate mai sus, că declarația denunțătorului prin care arată că „

A. m-a trimis să mă întâlnesc cu G. deoarece la momentul respectiv mi-a spus că nu poate să mă ajute”, nu infirmă vinovăția inculpatului, care așa cum s-a argumentat, a acceptat anterior în schimbul unor foloase să comită infracțiunea de trafic de influență.

În ceea ce privește promisiunea celor 10% din valoarea datoriilor, declarația dată în apel, sub acest aspect, a aceluiași martor s-a apreciat că nu poate fi reținută ca fiind conformă cu realitatea, întrucât martorul nu a putut explica schimbarea declarațiilor, făcute în cursul urmăririi penale și a „declarației” notariale date în primă instanță.

Relevant, este și faptul că inculpatul nu a urmat procedurile legale de soluționare a problemelor financiare ale firmei condusă de denunțător.

S-a mai reținut că

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea s-a autosesizat la data de 16 decembrie 2003, iar începerea urmăririi penale s-a dispus împotriva inculpatului A. la data de 27 octombrie 2004. Împrejurarea că s-a emis pe data de 26 octombrie 2004 un mandat pe numele inculpatului în calitate de învinuit, este apreciata ca un act premergător începerii urmăririi penale, care nu este lovit de niciun caz de nulitate absolută.

Tribunalul Bihor era în măsură să dispună efectuarea percheziției domiciliare, ca instanță căreia i-ar fi revenit competenta să judece cauza in prima instanță.

În ceea ce privește competenta organului de urmărire penală care a efectuat perchezițiile, s-a constatat ca perchezițiile au fost efectuate de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, serviciu care se află în subordinea Direcției Naționale Anticorupție Central, împrejurare care nu afectează legitimitatea sau legalitatea efectuării perchezițiilor dispuse.

Totodată, s-a apreciat că, în mod legal, cu respectarea art. 217 alin. (4) C. proc. pen., procurorul anchetator de la Parchetul Național Anticorupție - Oradea a dispus ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliției judiciare, respectiv percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, precum și audieri de persoane, neexistând nicio dovadă că dosarul cauzei nu se afla la Parchetul Național Anticorupție - Oradea. De asemenea, perchezițiile domiciliare au fost efectuate cu respectarea art. 101 alin. (1) C. proc. pen., fiind autorizate de instanță.

În aceste condiții, valorile au fost ridicate cu titlu, pe bază de proces - verbal, așa cum de altfel au fost și restituite. Nu există nicio dovadă că procurorii s-au folosit de aceste valori și nu le-au restituit, procesul verbal de restituire dovedind contrariul

Dispoziția primei instanțe, care, după condamnarea inculpatului a dispus arestarea acestuia, se întemeiază pe dispozițiile art. 350 alin. (1) C. proc. pen., întrucât instanța are obligația ca prin hotărârea să se pronunțe asupra luării, menținerii sau revocării măsuri arestării preventive, chiar și din oficiu. Este însă greșit motivată, întrucât arestarea preventivă nu s-a dispus în vederea executării pedepsei, ci pentru a înlătura un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea a apreciat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată de prima instanță de judecată, corespunde criteriilor de individualizare prev. de art. 72 C. pen. Astfel, temeinic s-au avut în vedere gradul ridicat de pericol social al infracțiunii comise de o persoană cu o funcție importantă în sistemul fiscal al statului, sumele mari ce au făcut obiectul traficului de influență, dar și faptul că acesta a fost pozitiv evaluat de Serviciul de probațiune.

Împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011* (44/2013) a formulat recurs inculpatul A.

În susținerea recursului a solicitat recalificarea căii de atac și să se constate că împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011* calea de atac ordinară este recursul în condițiile C. proc. pen. din 1969 și să se dispună judecata în condițiile art. 385

1

C. proc. pen. din 1969 ca efect al repunerii în dreptul de a formula această cale de atac, astfel cum a fost stabilit în parag. 21 din Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2016 a Curții Constituționale.

Totodată, a solicitat suspendarea executării pedepsei dispuse prin hotărârea atacată.

Examinând recursul formulat sub toate aspectele, se apreciază că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a formulat o cerere de recurs în casație împotriva aceleiași hotărâri care a fost soluționată prin Decizia penală nr. 46/RC din data de 30 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, astfel că, prin promovarea acestei căi de atac, prezentul recurs declarat încălcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a

C. proc. pen.

cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație iar, potrivit alin. (5) art. 11 din textul anterior menționat deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a

C. proc. pen.

În considerarea dispozițiilor enunțate anterior se constată că Hotărârea nr. 14/A/2014 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, la data de 28 ianuarie 2014 iar termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzută de norma procedurală anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi (1 februarie 2014) și, în consecință, calea de atac prevăzută de art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 255/2013

este recursul în casație.

Totodată, contrar celor susținute de inculpat, se constată că, în cauză nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 19 din 19 ianuarie 2016 a Curții Constituționale a României prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. (2) și (2)

1

și art. 48 alin. (2) C. proc. pen. Ipoteza analizată de Curtea Constituțională în conținutul parag. nr. 21 din decizia menționată vizează problema competenței în cazul în care inculpatul dobândește calitatea de deputat sau senator după soluționarea cauzei în primă instanță, situație în care, într-o interpretare per a contrario a textului art. 8 din Legea nr. 135/2010, s-a reținut că hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Or, în situația inculpatului A. Hotărârea instanței de apel nr. 14/A/2014 a fost pronunțată anterior intrării în vigoare a N.C.P. și C. proc. pen. (28 ianuarie 2014), ca atare, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva acesteia sunt cele prevăzute de art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 255/2013, calea de atac de care acesta a și uzat.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011* (nr. x/2013).

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011* (nr. x/2013).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 22 februarie 2017.