ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație, precizează următoarele:

Prin Sentința penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul L.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o perioada de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.

S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive a inculpatului de la data de 27 octombrie 2004 la data de 25 noiembrie 2004 inclusiv. A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul L.I., în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a acceptat promisiunea denunțătorului N.M. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC "R." SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în vederea urgentării întocmirii actelor și desfășurării formalităților necesare pentru decontarea unor plăți restante în valoare de 185 miliarde lei.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. și inculpatul L.I.

Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

- greșita aplicare a dispozițiilor art. 350 C. proc. pen., în baza cărora s-a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei;

- greșita nereținere ca mijloace de probă a înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizațiilor nr. 252/2003 și, respectiv 202/2003.

În legătură cu cel de-al doilea motiv de apel, s-a precizat că art. 91

3

C. proc. pen. a fost modificat în totalitate prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, stabilindu-se o nouă procedură care permite procurorului să certifice pentru autenticitate procesul-verbal ce conține transcrierea înregistrărilor telefonice, iar această schimbare a procedurii efectuării înregistrărilor telefonice dispusă de legiuitor a pus în imposibilitate procurorul să solicite o reautorizare a înregistrărilor telefonice în baza Autorizațiilor nr. 252/300 și respectiv 202/2003.

Inculpatul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

- încălcarea dispozițiilor legale referitoare la verificarea regularității actului de sesizare a instanței, prima instanță omițând să parcurgă procedurile prev. de art. 300 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și fără ca, în prealabil, să acorde posibilitatea procurorului și părților de a formula excepții, cereri sau de a propune administrarea de probe noi în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 320 alin. (2) C. proc. pen.;

- nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la compunerea instanței, întrucât s-a solicitat recuzarea judecătorului în ședința din 14 ianuarie 2010, iar instanța nu a dat curs dispozițiilor art. 52 C. proc. pen., astfel că a pășit la judecarea cauzei pe fond fără ca cererea de recuzare să fie soluționată;

- instanța de fond a dispus condamnarea pentru o altă faptă decât cea care a făcut obiectul rechizitoriului și implicit a sesizării instanței de judecată;

- greșita procedare la judecarea cauzei și la pronunțarea unei soluții fără a se audia în mod nemijlocit singurii martori oculari, respectiv denunțătorul N.M. și martorul V.L.M., astfel că s-a încălcat principiul contradictorialității;

- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 339 C. proc. pen. în sensul că s-a constatat terminată cercetarea judecătorească, deși nu s-au administrat toate probele necesare pentru a se stabili adevărul;

- nelegala emitere, prin Încheierea de ședință din 19 noiembrie 2009, a unei adrese către martorul denunțător N.M. pentru a preciza instanței "dacă își menține sau nu declarațiile date în faza de urmărire penală", sens în care va depune la dosar o declarație autentificată la notariat.

Susține inculpatul că soluția de condamnare nu se poate baza, printre altele, pe o declarație notarială și că se impunea audierea martorului în mod direct și nemijlocit;

- greșita reținere de către prima instanță a celor două înregistrări de convorbiri telefonice, întrucât acestea nu privesc fapte și împrejurări legate de obiectul cauzei;

- greșita încadrare juridică dată faptei, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

Susține inculpatul că nu a avut atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, astfel că încadrarea juridică dată faptei este în disp. art. 257 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- greșita condamnare pentru infracțiunea enunțată mai sus, întrucât aceasta nu este prevăzută de lege.

Inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, a mai susținut inculpatul că prima instanță a fost în eroare atunci când a confundat "primirea propunerii" cu "acceptarea de promisiune", întrucât acestea nu sunt sinonime.

Prin Decizia penală nr. 99 din 5 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-au admis apelurile declarate de inculpatul L.I. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., s-a casat Sentința penală nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pronunțarea condamnării inculpatului în condițiile în care nu au fost audiați denunțătorul N.M. și martorul V.L.M. a făcut să fie înfrânte principiile contradictorialității, nemijlocirii și oralității așa cum sunt ele consacrate de dispozițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În contextul celor susținute mai sus, s-a menționat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a sancționat în repetate rânduri încălcarea art. 6 din Convenție în situația în care o persoană a fost condamnată fără administrarea directă a probelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Invocându-se cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen. s-a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la instanța de apel. În susținerea recursului s-a arătat că apelul este o cale devolutivă, instanța fiind obligată să examineze sub toate aspectele de fapt și de drept, având posibilitatea să administreze orice probă necesară aflării adevărului, iar completarea probațiunii de către instanța de fond nu constituie temei legal pentru soluția dispusă.

Prin Decizia penală nr. 255 din 26 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecării apelurilor la aceeași instanță - Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că instanța de apel este datoare să dispună ea însăși administrarea probelor necesare în măsura în care la fond nu s-a reușit acest lucru.

După casare, Curtea s-a conformat indicațiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție și a procedat la solicitarea in extenso a deciziei privind încetarea procedurii învinuitului V.L.M. în baza art. 146, 147, 148 și 153 C. pen. austriac și art. 90 parag. 1 C. proc. pen. austriac dispusă în Dosarul nr. 64 st.3/05 K - 20 la data de 17 octombrie 2008 în urma cererii formulate de inculpatul L.I.

Tot pentru a se aduce la îndeplinire indicațiile deciziei de casare s-a procedat la citarea martorului denunțător N.M.

Martorul N.M. a fost citat la mai multe termene de judecată în fața instanțelor de fond și de apel, atât cu citație, cât și cu mandat de aducere, dar acesta nu s-a prezentat.

În ceea îl privește pe martorul V.L.M. s-a reținut că acesta este cetățean austriac,  și a dat o declarație în fața Parchetului din Viena.

Martorul a răspuns la mai multe întrebări, precizând că s-a întâlnit o singură dată cu martorul N.M., la un hotel din Budapesta, că martorul N.M. i-a trimis o documentație referitoare la firma SC "R." SA, că a solicitat un onorariu de 40% din sumă martorului N.M. tocmai pentru ca martorul să refuze propunerea, că a dorit să creeze o bază de discuție pentru achiziționarea firmei SC "R." SA, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece martorul N.M. a refuzat propunerea.

A mai precizat martorul V.L.M. că la întâlnirea care a avut loc la un hotel din Budapesta a fost prezent și avocatul martorului - dr. S., precum și faptul că la întrebarea martorului N.M. în sensul existenței unei relații la Ministerul Agriculturii, răspunsul a fost negativ.

A mai susținut martorul V.L.M. că a discutat cu inculpatul L.I. telefonic despre problemele financiare ale firmei SC "R." SA, că el a încercat să se lămurească în ce constă problema în realitate, precum și faptul că era interesat de o rezolvare legală contra unui onorariu a problemei și că ar fi luat o decizie doar atunci când avea detalii precise cu privire la cazul respectiv.

În legătură cu suma de 10% a precizat martorul că acesta ar fi fost onorariul său dacă ar fi apreciat că oferta martorului N.M. este serioasă, întrucât auzise că firma martorului nu își îndeplinește obligațiile.

De precizat că martorul V.L.M. are o firmă de consultanță pe probleme financiare.

În prezentul dosar, V.L.M. a avut calitatea de învinuit pentru complicitate la traficul de influență în Rechizitoriul din 21 decembrie 2006, în care a fost trimis în judecată inculpatul L.I.

În faza de urmărire penală a fost formulată o cerere de transfer de procedură, către autoritățile austriece, cererea a fost admisă, iar procedura de cercetare a continuat la Parchetul din Viena.

În cele din urmă, procedura a fost încetată de autoritățile austriece împotriva lui V.L.M., din verificări nerezultând că acesta ar fi încălcat vreo prevedere a C. pen. austriac, în speță s-a reținut că sus-numitul nu a săvârșit infracțiunea de trafic de influență, sub forma complicității (intervenție interzisă, încercare de mituire) sau înșelăciune.

S-a reținut, printre altele, că stările de fapt în sensul prevederilor parag. 146 și urm. C. pen. austriac (înșelăciune) respectiv ale parag. 153 C. pen. austriac (trădare) nu au mai existat nici din punct de vedere obiectiv pentru motivul că ministerul neglijent ar fi trebuit să ia măsurile cuvenite pentru achitarea facturilor emise în mod corespunzător.

În rejudecare, instanța de apel a analizat declarațiile inculpatului L.I. și a martorilor audiați în cauză ajungând la concluzia că la discuțiile dintre martorul N.M. și inculpat nu a mai fost de față vreo persoană care să poată confirma ori infirma săvârșirea traficului de influență.

Martorul B.N. cunoaște doar din relatările denunțătorului că a apelat la inculpatul L.I., dar nu și despre solicitarea unui comision.

Martora N.M.A. confirmă existența unui schimb de documente între B.N. și V.L.M. și faptul că acesta din urmă i-a spus că ar fi interesat de achiziționarea unor acțiuni la firma SC R. SA.

La rândul său, martorul B.L.V., șoferul lui N.M., confirmă existența a trei întâlniri între acesta și inculpat.

Instanța de apel a reținut ca situație de fapt că Ministerul Agriculturii, în calitatea sa de beneficiar al lucrărilor executate de SC R. SA, nu și-a achitat datoriile, fapt pentru care martorul N.M., ajuns într-o situație dificilă din punct de vedere financiar, s-a adresat mai multor persoane, printre care inculpatul L.I., martorul V.L.M., senatorul PSD maghiar pentru a găsi o modalitate de recuperare a datoriilor.

De asemenea, a fost apreciată că este reală întâlnirea pe care martorul N.M. a avut-o într-un hotel din Budapesta cu martorul V.L.M., aceasta neavând însă niciun rezultat așa cum a precizat însuși martorul N.M.

Chiar prima instanță a reținut, în considerentele hotărârii, că nu se poate reține mențiunea din rechizitoriu în sensul că inculpatul L.I. ar fi pretins vreo sumă de bani de la martorul denunțător, deoarece această afirmație nu este probată cu niciun mijloc de probă.

A mai reținut prima instanță că modalitatea în care s-a consumat infracțiunea este aceea că inculpatul L.I. a primit, a acceptat propunerea martorului N.M., concluzie la care a ajuns în urma unei prezumții logice.

Instanța de apel a considerat însă că propunerea martorului nu este dovedită fără dubii.

Martorul V.L.M. nu a asistat la discuțiile dintre denunțător și inculpat, iar pe de altă parte, apartenența sa la o firmă de consultanță îi justifică solicitarea de onorarii pentru recuperarea datoriilor.

Nici conținutul procesului-verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 nu face dovada faptului că inculpatul ar fi primit vreo propunere din partea martorului N.M. de natură ilegală.

În ceea ce privește situația înregistrărilor convorbirilor telefonice din dosarul cauzei, instanța de apel a considerat că în mod corect a reținut instanța de fond că nu pot fi reținute ca probe decât informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul L.I. și N.M. la data de 23 decembrie 2003, ora 17:13:01, corespunzătoare Autorizației nr. 301/2003, deoarece, prin procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea cauzei și au fost autorizate.

Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizațiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003 emise de D.N.A.

În vigoare la acel moment al încheierii proceselor-verbale de către Tribunalul Bihor erau dispozițiile art. 91

2

alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora "Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, a dispus încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse, sau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal".

Din moment ce Tribunalul Bihor nu a confirmat ordonanțele D.N.A., deși nu a dispus prin cele două procese ștergerea sau distrugerea înregistrărilor, probele astfel obținute nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Chiar dacă procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor acest lucru nu este de natură să acopere neconfirmarea ordonanțelor de către un judecător.

În plus, procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârșit o infracțiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate avea efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privința acelui judecător neînceperea urmăririi penale, situație corect reținută de instanța fondului.

Având în vedere cele ce preced, s-a reținut că fapta prev. de art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 nu există, motiv pentru care s-a admis apelul inculpatului L.I. împotriva Sentinței penale nr. 62 din 29 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-a desființat sentința și, pe fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul.

În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Parchetul a criticat hotărârea instanței de apel pentru următoarele motive:

Prin Decizia penală nr. 2587 din 28 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul parchetului și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel București, în esență, în vederea audierii martorilor N.M. și V.L.M.

La Curtea de Apel București, secția I penală, a fost audiat martorul N.M., iar prin comisie rogatorie, de către autoritățile judiciare din Austria, martorul V.L.M.

Apelul parchetului a fost considerat nefondat, iar al inculpatului L.I., fondat, în sensul celor de mai jos.

Instanța de apel a apreciat că vinovăția inculpatului, așa cum a fost reținută de prima instanță, a fost reconfirmată de probele administrate în procedura de apel.

Astfel, martorul N.M. declara: "Este un denunț în termeni generali și cum am arătat și acum, L.I. nu mi-a indicat niciun nume de persoană pe care ar putea-o influența pentru a rezolva problemele financiare. Sigur că mi s-a lăsat de înțeles de către L.I. că acesta avea influență în minister. Arăt că mi-a lăsat să înțeleg că L.I. are influențe în Ministerul Mediului și Agriculturii. La momentul la care vorbim, L.I. era director la D.F.P. Bihor. Nu știu dacă L.I. a lucrat în Ministerul Finanțelor. Precizez la întrebarea procurorului că m-am mai întâlnit cu L.I. pentru a-i da documentația pentru a rezolva problemele ivite în urma controlului și recuperarea banilor de la minister. Nu știu de câte ori am predat documente, când îmi cerea, atunci îi dădeam, deci de mai multe ori".

Și martorul V.L.M. și-a menținut declarațiile anterioare, în cadrul comisiei rogatorii fiind relevante următoarele întrebări/răspunsuri:

6) Ați discutat în decembrie 2003 cu L.I., la inițiativa sa, despre problemele financiare ale SC R. SA, al cărei administrator este N.M.?

Răspuns: Da.

10) Ați decis telefonic, împreună cu L.I., modul în care putea primi o anumită sumă de bani din partea lui N.M.? Dacă da, la ce v-ați gândit?

Răspuns: Este adevărat, că la cei 10% pomeniți de L.I. am zis suma fixă de "10", dar, în orice caz, doar dacă mă hotărâm să fac o intervenție".

12) Ați deținut într-un fel sau altul documente referitoare la plățile întârziate ale SC R. SA? Dacă da, cine v-a trimis documentele? În ce mod au fost transmise dvs. aceste documente? În acest scop au fost trimise dvs.?

Răspuns: Mi s-a transmis de către Domnul N.M. o documentație de firmă a SC R. SA sub forma unui dosar. Cred că acest dosar a fost predat Direcției firmei mele L. din Oradea și aceștia mi l-au trimis mie. Motivul pentru care mi-a fost trimis atunci nu-l cunosc, probabil în urma solicitării lui L.I.

Martorul B.N., director economic SC R. SA, a precizat că martorul N.M. a apelat în vederea recuperării sumelor restante de la A.N.A.R., la mai multe persoane, printre care și inculpatul L.I. Cum a declarat și la fila 174 - voi. I d.u.p., a avut o discuție cu N.M. care i-a spus că s-a întâlnit cu o persoană la Budapesta, fără să-i nominalizeze această persoană care i-a promis că-l ajută ori la recuperarea sumelor restante, ori prin participarea la construcția unui tronson de autostradă în România, lucrare ce urma să fie contractată de o societate străină, societate ce ar fi urmat să dea în antrepriză lucrări SC R. SA. În București, de la Hotelul B. a fost preluat de 2 sau 3 procurori D.N.A. și însoțit la sediul D.N.A. Împrejurarea că procurorii l-au luat de la Hotel B., a urcat cu ei în mașină, au pornit sirena, nu i-au influențat în mod categoric declarația dată.

Martora N.M.A. a declarat că în anul 2004, fără a putea preciza data, a vizitat-o la locul de muncă martorul B.N. care i-a lăsat o mapă pe care urma să o transmită martorului V.L.M. Această mapă era o mapă de prezentare a unei firme și cuprindea o prezentare a firmei la care lucra martorul B.N., conținând fotografii și documente financiar-contabile. A mai precizat martora că ulterior a trimis mapa martorului V.L.M. prin intermediul unei terțe persoane la Budapesta.

Martorul B.L.V., șofer, a declarat că în iarna anului 2003 martorul N.M. s-a întâlnit cu inculpatul L.I. de trei ori la câte un hotel din Bihor. Nu știe ce s-a discutat la aceste întâlniri deoarece el a rămas în mașină. La o singură întâlnire cei doi au discutat în mașină, ocazie cu care el a coborât din autoturism.

Martorul T.G. a declarat că în cursul anului 2004, martorul N.M. l-a rugat să-l însoțească la Budapesta deoarece urma să se întâlnească cu un domn, dar nu i-a spus cine este acesta. Martorul a precizat că l-a așteptat pe domnul V.L.M. împreună cu N.M. într-un bar dintr-un hotel din Budapesta, iar când martorul V.L.M. a intrat în hotel N.M. s-a ridicat și s-au retras pentru aprox. 40 de minute. A mai declarat că în momentul în care s-a ridicat de la masă să se întâlnească cu V.L.M., N.M. nu avea nimic în mână.

Instanța de apel a constatat că nu pot fi reținute ca probe decât informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate intre inculpatul L.I. și N.M. la data de 23 decembrie 2003 ora 17:33:43, respectiv informațiile rezultate din interceptarea convorbirilor telefonice purtate între inculpatul L.I. și martorul V.L.M. la data de 23 decembrie 2003, ora 17:13:01, corespunzătoare Autorizației nr. 301/2003, deoarece, așa cum rezultă din materialul de urmărire penală, prin procesul-verbal încheiat la data de 7 martie 2006 de Tribunalul Bihor s-a apreciat că doar aceste înregistrări prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei și au fost autorizate.

Instanța de apel a constatat că prin procesul-verbal încheiat la data de 5 mai 2006, Tribunalul Bihor a respins autorizarea înregistrărilor convorbirilor telefonice efectuate în baza Autorizațiilor nr. 252/2003, respectiv 202/2003 emise de D.N.A.

Conform art. 91

2

alin. (3) C. proc. pen., în vigoare la momentul încheierii proceselor-verbale de către Tribunalul Bihor: "(...) Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse, sau după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal (...)".

Instanța de apel a apreciat că, chiar dacă Tribunalul Bihor nu a dispus prin cele două procese-verbale încheiate ștergerea sau distrugerea înregistrărilor, totuși nu a confirmat ordonanțele D.N.A., prin urmare probele astfel obținute nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

De asemenea, împrejurarea că procurorul a procedat la certificarea înregistrărilor nu ar avea relevanță, în opinia instanței de judecată, neputând să acopere neconfirmarea ordonanțelor de către un judecător, iar procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2006 încheiat de procuror prin care pretinde că unul dintre judecători a săvârșit o infracțiune în legătură cu derularea procedurii de confirmare, nu poate produce efecte juridice în măsura în care s-a dispus în privința acelui judecător neînceperea urmăririi penale.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că relevant este conținutul procesului-verbal de redare a convorbirii înregistrate la data de 23 decembrie 2003 (și ulterior confirmate de către judecător), din care rezultă că inculpatul L.I. îi cere acordul lui V.L.M. cu privire la ce trebuie să-i spună martorului N.M., respectiv :"(...) nu știu ce să-i mai spun. Spune-i că una din două. Poate că amândouă, da una din două se rezolvă" - replica lui V.L.M. care adaugă:" Da, dar nu-i spune cu cine, ce, zi ... mă ..." și ... <la nivel mare> ... Nici nu are rost să mai vorbești cu nimeni. Se rezolva din prima, dacă n-ai fi vorbit cu toata țara (...)".

În ceea ce privește cuantumul sumelor nerecuperate de SC R. SA, inculpatul L.I. a declarat: "Am studiat împreună cu N.M. acel dosar, în care erau prezentate defalcat mai multe lucrări efectuate de SC R. SA, însă eu am reținut decât costul total al acelor lucrări, în cuantum de 70 miliarde lei. N.M. mi-a spus de asemenea, că este dispus să ofere 10% din suma de 70 miliarde, respectiv 7 miliarde lei, persoanei care îl poate ajuta pentru rezolvarea într-un termen foarte scurt a plăților despre care am făcut vorbire. I-am explicat că nu cunosc din poziția pe care o am, nicio persoană la Compania Națională A.R. și că nu-l pot ajuta, iar față de mine problema oferirii sumei de bani ieșea din discuție. În aceeași discuție, N.M. mi-a cerut în limita posibilităților să-l pun în legătură cu V.L.M., om de afaceri pe care îl considera un om influent și care l-ar fi putut ajuta în rezolvarea acelei probleme. I-am confirmat că voi lua legătura cu V.L.M. și o să-i comunic poziția acestuia. Documentația prezentată la N.M. a rămas la mine pentru consultare și pentru a comunica mai departe datele din acestea. A rămas să-i comunic d-lui N.M., poziția lui V.L.M.". Această declarație a fost menținută de inculpat, cum rezultă din declarația luată acestuia în primă instanță.

Această situație de fapt ar fi fost sintetizată și în denunțul martorului N.M. de la fila 143 vol. I d.u.p., în care a arătat: "În luna decembrie 2003 în repetate rânduri, numitul L.I., director adjunct în cadrul D.F.P. Oradea, mi-a pretins suma de aproximativ 18 miliarde lei pentru a interveni pe lângă funcționarii Ministerului Apelor și Agriculturii și la Ministerul Finanțelor Publice în vederea urgentării efectuării unor plăți, în valoare aproximativă de 185 miliarde lei pentru lucrări executate de firma R., al cărei președinte sunt, plăți care se realizează cu întârziere datorită rectificărilor bugetare și care nefiind onorate la timp mă puneau într-o dificultate financiară deosebită. De asemenea, o persoană din anturajul acestuia, pe nume V.L.M., mi-a pretins 40% din 185 miliarde lei, pentru a realiza aceeași intervenție pe lângă reprezentanții Ministerului de Finanțe și al Apelor. Relația dintre acesta, V.L.M. și mine fiind intermediată de L.P.".

Prin urmare, așa cum a reținut și prima instanță, vinovăția inculpatului L.I. ar fi dovedită, reținându-se, de către instanța de apel, că în cursul lunii decembrie 2003, în calitatea sa de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a acceptat promisiunea denunțătorului N.M. privind primirea unui procent de 10% din debitele pe care SC R. SA Oradea le avea, pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, în vederea urgentării întocmirii actelor și desfășurării formalităților necesare pentru decontarea unor plăți restante în valoare aproximativă de 185 miliarde ROL, pentru lucrări efectuate de către SC R. SA Oradea, în beneficiul Administrației Naționale A.R. SA.

Pentru faptul că martorul N.M. a apelat la inculpatul L.I., în mod corect s-a reținut că acesta a propus traficul de influență, iar inculpatul a acceptat această propunere, element constitutiv al infracțiunii prev. de art. 257 C. pen.

Împrejurarea că inculpatul L.I. a luat de la martorul N.M. un dosar în care se afla documentația aferentă debitelor restante pe care SC R. SA le avea de încasat, rezultă din coroborarea declarației inculpatului L.I.: "(...) Documentația prezentată de N.M. a rămas la mine pentru consultare și pentru a comunica mai departe, datele din acestea (...)", cu declarațiile martorului N.M.: "(...) Ulterior m-a sunat și m-a chemat la masă, unde i-am dat documentele, dosarul care cuprinde acte reprezentând baza legală a recuperării banilor (...)".

În legătură cu cel de-al doilea set de documente predate inculpatului L.I., se reține că în depoziția sa de la pag. 151 vol. I d.u.p., martorul N.M. arată: "(...) La P. în seara respectivă în data de 19 ianuarie 2004, L.I. mi-a spus că trebuie făcut un nou set de documente pentru a fi depuse la Ministerul Mediului și Gospodărirea Apelor nou înființat de care răspunde un anume G.A. pe care-l cunoaște foarte bine și este posibil de a rezolva problema banilor. Mi-a dat de înțeles că procentul de 10% pentru intervenția realizată rămâne același. Am vorbit cu B.N. la telefon și am spus să pregătească un nou dosar pentru ministerul nou înființat, motiv pentru care l-am chemat a doua zi la firmă. B.N. a luat dosarul și a plecat să se întâlnească cu L.P. căruia i-a remis toată documentația și mi-a confirmat telefonic ulterior că documentele au fost predate și se încearcă o nouă variantă de recuperare a banilor. Revin și arăt că i-am dat lui L.I. 2 (două) dosare, unul pentru recuperarea banilor și unul pentru intervenție la Ministerul Finanțelor pentru a mări programul de lucru pentru 2004.(...)", declarație care se coroborează cu precizările martorului B.N. care la fila 180 vol. I d.u.p. arată: "(...) În perioada ianuarie - februarie 2004 la solicitarea domnului N.M., am dus domnului L.I. la biroul său din sediul D.F.P. două dosare întocmite de Serviciul Tehnic, unul cuprinzând situația sumelor restante pe care societatea R. urma să le încaseze, iar al doilea dosar se referea la Programul de activitate pe anul 2004. Am fost primit de domnul L.I. care era singur în birou și i-am lăsat cele două dosare. Cele două dosare urmau să fie duse de către domnul L.I. la București (...)".

De asemenea, în depoziția care a dat-o în fața instanței de judecată, martora N.M.A. a arătat că: "În cursul anului 2004, fără să pot preciza data, m-a vizitat la locul de muncă martorul B.N. care mi-a livrat o mapă, pe care urma să o transmit martorului V.L.M. Aceasta mapă era o mapă de prezentare a unei firme și cuprindea o prezentare a firmei la care lucra martorul B.N., conținând fotografii și documente financiar-contabile (...)".

Martorul N.M. a arătat "(...) În perioada Crăciunului m-a sunat din nou L.I. și a stabilit să ne întâlnim la un complex hotelier E., unde a ieșit și s-a urcat în autoturismul meu, cu care m-am deplasat acolo cu șoferul B.L.V., spunându-mi că trebuie să mă întâlnesc cu V.L.M. într-un hotel din Budapesta (...)".

De asemenea, inculpatul L.I. precizează: "(...) la data de 7 decembrie 2003, l-am contactat pe V.L.M. în ideea de a-l pune în legătură cu un anumit om de afaceri din Oradea, N.M., care avea de recuperat anumite creanțe de la unele Ministere (...)".

Martorul V.L.M. a declarat: "(...) Directorul General al Administrației Financiare din Oradea, România, domnul L.I., un fost prieten de-al meu, m-a sunat în octombrie sau noiembrie sau decembrie 2003 și mi-a făcut o propunere pentru o afacere legală. El mi-a povestit despre firma R. care este condusă de către domnul N.M. Ministerul Agriculturii ar fi avut datorii către această firmă, această firmă executând lucrări de construcție pentru minister și care nu au fost încă plătite. Domnul N.M. a intervenit - după cum a explicat domnul L.I. - la acesta (la L.I. n.t.) pentru că exista o legătură directă între administrația financiară și Ministerul Agriculturii. (...)".

De asemenea, inculpatul L.I. a precizat: "(...) Ulterior, am purtat mai multe convorbiri telefonice cu V.L.M., căruia i-am comunicat problema ridicată de N.M. (...). În paralel, îl informam și pe N.M. despre discuțiile purtate, discuțiile de acest gen durând până la momentul în care N.M. s-a întâlnit cu V.L.M. la Budapesta (...)", iar același inculpat arată: "În ceea ce privește toate chestiunile comunicate de V.L.M. prin telefon (...), arăt că nu-mi amintesc cu exactitate dacă îi comunicam lui N.M. integral cele vorbite cu V.L.M.".

Împrejurarea că martorul N.M. s-a deplasat la Budapesta, unde s-a întâlnit cu martorul V.L.M., ar fi rezultat din declarația celor doi martori care se coroborează și cu depozițiile martorilor T.G. și B.N.

În condițiile în care inculpatul era director general adjunct al D.G.F.P. Bihor și s-a implicat neoficial în rezolvarea problemelor financiare ale SC R. SA Oradea, a îndreptățit instanța de apel să aprecieze în raport de probele sus-arătate că acesta a lăsat să se creadă că are influență asupra unor funcționari din Ministerul Finanțelor și al Agriculturii, cu scopul de a obține foloase de la martorul N.M. Astfel de ce ar fi apelat martorul N.M. la inculpat?

De altfel, din procesul-verbal de redare al convorbirii din 23 decembrie 2003, rezultă faptul că V.L.M. i-a spus lui L.I.: "Nici nu are rost să mai vorbești cu nimeni. Se rezolva din prima, dacă n-ai fi vorbit cu toată țara ...".

În declarația pe care martorul N.M. a dat-o, acesta arată: "(...) În diferite ocazii, cu diferite prilejuri mi-a spus că îi cunoaște pe G.A. și A.A., funcționari în cadrul Ministerului Agriculturii și Ministerului Finanțelor (...)", pentru ca inculpatul L.I. să precizeze: "(...) Știu că există la Ministerul Finanțelor un secretar de stat pe numele G.A., dar cunosc acest lucru întrucât respectiva persoană este o persoană publică (...)".

În ceea ce privește încadrarea juridică, instanța de apel, în acord cu Decizia penală din 8 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care inculpatul L.I. a fost condamnat definitiv într-un alt dosar, a reținut că acesta nu a avut atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor; reținându-se că a fost numit în funcția publică de director general adjunct prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 224/2001 începând cu data de 11 iunie 2001, iar în fișa postului rezultă că nu a avut atribuțiile menționate; în mod identic, Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 224/2001 și organigrama Direcției de control fiscal nu prevăd în sarcina lui atribuții de control.

Prin urmare, au fost înlăturate referirile din încadrarea juridică referitoare la dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, inculpatul neavând atribuții de constatare sau sancțiune a contravențiilor ori de constatare a infracțiunilor.

Nu a fost reținută însă argumentația apărării inculpatului, care a arătat că nu subzistă infracțiunea de trafic de influență din lipsa existenței în cauză a unui "funcționar traficat", întrucât dispozițiile art. 257 C. pen. prevăd ca element constitutiv doar fapta de a lăsa să se creadă că inculpatul avea influență asupra unui funcționar, iar nu și condiția ca inculpatul să apeleze efectiv la un "funcționar traficat".

Apărarea și parchetul au solicitat să se rețină că prima instanță a schimbat nelegal obiectul judecății, când a reținut că inculpatul a acceptat promisiunea de foloase spre deosebire de rechizitoriu, în care se vorbește de pretinderea de foloase. După cum s-a arătat anterior, Curtea a apreciat că inculpatul L.I. a acceptat promisiunea obținerii de foloase materiale. În viziunea instanței de apel, acceptarea acestor foloase promise de martorul N.M. nu constituie altceva decât tot o "pretindere" de foloase, este adevărat la inițiativa martorului menționat.

Prin urmare, s-a apreciat că prima instanță nu a schimbat obiectul judecății, ci l-a analizat în profunzime, stabilind cine a avut prima inițiativă infracțională, în raport de care încadrarea juridică a rămas neschimbată, art. 257 C. pen. sancționând penal ambele variante de comitere a infracțiunii.

Și solicitarea de recunoaștere a hotărârii privindu-l pe martorul V.L.M. nu a fost apreciată ca justificată, în raport de faptul că în apel, prin comisie rogatorie acesta a dat o declarație reținută ca probă de către instanța de apel; ori obiectul judecății îl vizează pe inculpatul L.I., iar nu pe martorul V.L.M.

Nu a fost reținută susținerea apărării, că inculpatul L.I. nu se face vinovat de nicio faptă penală, întrucât cum s-a arătat probele administrate îl indică în mod cert ca fiind autor al infracțiunii de trafic de influență.

În ceea ce privește declarația martorului N.M., aflat cu handicap accentuat la data judecării în primă instanță a cauzei, se constată că este neprocedurală, martorul declarând la notar că-și menține declarațiile anterioare. Cu toate acestea, martorul a fost audiat în apel la data de 23 aprilie 2013, și a declarat că-și susține denunțul făcut în cauză. Faptul că martorul N.M. a fost cercetat în cauză, nu exclude audierea sa ca martor, instanța analizând declarația, în raport de celelalte probe administrate.

Analizând Încheierea primei instanțe din 24 aprilie 2008, instanța de apel a constatat că s-a făcut verificarea sesizării instanței, iar faptul că inculpatul a fost audiat la cererea acestuia, asistat de apărător ales, la cca. 1 an și jumătate de la sesizarea instanței, nu produs o vătămare a intereselor acestuia, chiar dacă nu i s-a citit actul de sesizare.

Instanța de apel a apreciat că, în raport de coroborarea probelor indicate mai sus, declarația denunțătorului prin care arată că "L.I. m-a trimis să mă întâlnesc cu V.L.M. deoarece la momentul respectiv mi-a spus că nu poate să mă ajute", nu infirmă vinovăția inculpatului, care așa cum s-a argumentat, a acceptat anterior în schimbul unor foloase să comită infracțiunea de trafic de influență.

Nici criticile apărării legate de desfășurarea urmăririi penale nu au fost apreciate ca fondate.

Din actele dosarului instanța de apel a reținut că D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea s-a autosesizat la data de 16 decembrie 2003, iar începerea urmăririi penale s-a dispus împotriva inculpatului L.I. la data de 27 octombrie 2004.

Împrejurarea că s-a emis pe data de 26 octombrie 2004 un mandat pe numele inculpatului în calitate de învinuit, a fost apreciată ca un act premergător începerii urmăririi penale, care nu este lovit de niciun caz de nulitate absolută.

Tribunalul Bihor era în măsură să dispună efectuarea percheziției domiciliare, ca instanță căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza în prima instanță.

În ceea ce privește competența organului de urmărire penală care a efectuat perchezițiile, s-a constatat că perchezițiile au fost efectuate de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, serviciu care se află în subordinea D.N.A. Central, împrejurare care nu afectează legitimitatea sau legalitatea efectuării perchezițiilor dispuse.

Tot în mod legal, cu respectarea art. 217 alin. (4) C. proc. pen., procurorul anchetator de la P.N.A. - Oradea ar fi dispus ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliției judiciare, respectiv percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri, precum și audieri de persoane, neexistând nicio dovadă că dosarul cauzei nu se afla la P.N.A. - Oradea. De asemenea, perchezițiile domiciliare au fost efectuate cu respectarea art. 101 alin. (1) C. proc. pen., fiind autorizate de instanță.

În aceste condiții, valorile au fost ridicate cu titlu, pe bază de proces-verbal, așa cum de altfel au fost și restituite. Nu ar exista nicio dovadă că procurorii s-au folosit de aceste valori și nu le-au restituit, procesul-verbal de restituire dovedind contrariul.

Dispoziția primei instanțe, care, după condamnarea inculpatului a dispus arestarea acestuia, s-ar întemeia pe dispozițiile art. 350 alin. (1) C. proc. pen., întrucât instanța are obligația ca prin hotărâre să se pronunțe asupra luării, menținerii sau revocării măsurii arestării preventive, chiar și din oficiu. Este însă greșit motivată, întrucât arestarea preventivă nu s-a dispus în vederea executării pedepsei, ci pentru a înlătura un pericol concret pentru ordinea publică.

Instanța de apel a apreciat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată de prima instanță de judecată, cu 1 an mai mult decât media limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, corespunde criteriilor de individualizare prev. de art. 72 C. pen. Astfel, temeinic s-ar fi avut în vedere gradul ridicat de pericol social al infracțiunii comise de o persoană cu o funcție importantă în sistemul fiscal al statului, sumele mari ce au făcut obiectul traficului de influență, dar și faptul că acesta a fost pozitiv evaluat de Serviciul de probațiune.

Împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 28 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, condamnatul L.I. a formulat recurs în casație.

Prin Încheierea nr. 17, pronunțată în ședință publică, în data de 2 mai 2014, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de persoana condamnată L.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din data de 28 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casație respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, fixându-se termen de judecată la 30 mai 2014, cu citarea părților.

Recursul în casație a fost întemeiat pe cazul de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., condamnatul L.I. solicitând instanței de recurs, ca în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., să dispună achitarea inculpatului, întrucât a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin apărător ales condamnatul a susținut că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii.

Astfel s-a precizat că în actuala reglementare, infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 291 C. pen., presupune o cerință suplimentară în ceea ce privește elementul material, respectiv o promisiune de determinare.

Se arată că pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, ar presupune condiția ca persoana care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului public, să promită că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Existența infracțiunii de trafic de influență în actuala reglementare ar fi condiționată de cerința ca autorul "să promită" acțiunea de determinare, nefiind suficientă acțiunea de "pretindere", "de acceptare" sau "de primire" pentru existența elementului material al laturii obiective.

În condițiile în care, prin Rechizitoriul din data de 21 decembrie 2006 întocmit de P.I.C.C.J. - D.N.A. prin care a fost trimis în judecată se arată că, "în cursul lunii decembrie 2003, în calitate de director general adjunct al D.G.F.P. Bihor, a pretins suma de 18,5 miliarde ROL de la directorul SC R. SA pentru a interveni pe lângă funcționari din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale în vederea urgentării întocmirii actelor și desfășurării formalităților necesare pentru decontarea unei plăți restante în valoare de aproximativ 185 miliarde ROL, pentru lucrări efectuate de către SC R. SA Oradea", condamnatul consideră că elementul material pe care îl întrunește infracțiunea pentru care a fost condamnat ar fi de "pretindere", nu și de "promitere".

În consecință, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a), condamnatul a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea lui, întrucât ar fi fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Analizând recursul în casație declarat, prin prisma motivelor invocate, ce se vor cenzura prin prisma dispozițiilor art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul inculpatului este neîntemeiat, urmând a fi respins.

Atât în practică, cât și în doctrină este unanim acceptat faptul că modificările din noul C. pen. referitoare la infracțiunea de trafic de influență au venit cu clarificări în ceea ce privește conținutul constitutiv al acestei infracțiuni pentru a evita pe viitor eventualele interpretări.

Astfel, condiția promisiunii de către traficantul de influență a exercitării influenței anterior afirmate asupra funcționarului public, prin determinarea acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea un act ce intră în îndatoririle sale de serviciu, reprezintă o cerință esențială a infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen., care însă nu modifică substanțial vechea incriminare a art. 257 C. pen. (1969).

Astfel, în prezent, pentru a constitui infracțiune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții ale acțiunii (acțiunilor) subiectului activ:

a) afirmarea unei influențe sau crearea aparenței unei influențe asupra funcționarului;

b) o acțiune indubitabilă de promisiune a exercitării acestei influențe;

c) realizarea celor două cerințe anterioare mai înainte ca funcționarul să fi îndeplinit actul.

În lipsa angajamentului expres al exercitării influenței și al garantării reușitei acesteia, se opinează că fapta va constitui infracțiunea de înșelăciune (Toader Tudorel, Noul C. pen., comentarii pe articole, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 473).

În timp ce în redactarea C. pen. anterior, fapta exista și dacă autorul nu dezmințea afirmațiile altei persoane (chiar a autorului infracțiunii corelative de cumpărare de influență, sau a altor participanți - V. Dobrinoiu, I. Pascu, Noul C. pen. comentat, Partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 291) în legătură cu influența pe care ar avea-o asupra unui funcționar și în aceste condiții primea, pretindea sau accepta foloase, în condițiile actualului C. pen., este necesară o acțiune suplimentară prin care autorul făgăduiește determinarea conduitei funcționarului.

Spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) noul C. pen. prevede că acțiunea este săvârșită de o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului public și care promite că va determina pe funcționarul public să adopte o anumită conduită (Noul C. pen. comentat prin raportare la Codul penal anterior, Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, editura Hamangiu, 2014, pagina 661).

De asemenea, spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) C. pen. în vigoare prevede că acțiunea este săvârșită de persoana care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului public și care promite că îl va determina pe funcționarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, iar nu numai să "facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu "așa cum prevedea art. 257 alin. (1) C. pen. anterior (Noul C. pen. comentat prin raportare la Codul penal anterior Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, editura Hamangiu, 2014, pagina 661).

Așa cum putem observa noțiunea de promisiune este introdusă ca un element de noutate absolută în ceea ce privește această infracțiune.

În continuare vom analiza conținutul noțiunii de promisiune și eventualele repercusiuni în ceea ce privește reținerea unei infracțiuni de trafic de influență dacă ne raportăm la starea de fapt astfel cum a fost reținută în considerentele deciziei atacate.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, noțiunea de promisiune presupune un angajament prin care cineva se obligă să facă ceva, făgăduială, a promite este obligația de a face ceva, a îndreptăți speranțele, a prezenta perspectivele favorabile (Academia Română, Institutul de lingvistică, Iorgu Iordan, Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic București, 1998 pagina 858).

Având în vedere faptul că pe legea veche făptuitorul se obliga să determine cu privire la adoptarea unei anumite conduite de către funcționarul la care făcea trimitere, iar în incriminarea actuală subiectul activ promite că va determina funcționarul să adopte o anumită conduită, apreciem că activitatea de promisiune, prevăzută de actualul cod, este inclusă în activitatea de determinare la care făptuitorul se obliga anterior, conform cerinței prevăzute de vechiul cod.

Astfel considerăm că noțiunea "de a determina", obliga făptuitorul la a face ceva, aspect care presupunea o obligație de rezultat pe când în situația existentă subiectul activ are o obligație de diligență, care ne permite să distingem cu privire la intenția infracțională a subiectului activ.

Aspectul introdus de legiuitor cu privire la promisiunea determinării conturează mai precis latura obiectivă a infracțiunii, ne ajută să distingem mai clar cu privire la poziția subiectului activ al traficului de influență. Modul în care acesta se exteriorizează este un aspect deosebit de important în ceea ce privește existența traficului de influență.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că deși art. 291 C. pen. a fost modificat în raport cu textul care incrimina infracțiunea de trafic de influență din legea veche, prin adăugarea unei condiții suplimentare de realizare a laturii obiective cu influență și asupra laturii subiective, și anume "promisiunea" făptuitorului că va determina pe funcționarul public să aibă conduita dorită de cumpărătorul de influență, rolul acestei modificări a fost acela de a exclude orice echivoc cu privire la activitatea infracțională a traficantului de influență, ce constituie un act de corupție.

De altfel, situația de fapt reținută prin hotărârea atacată, pe baza probelor administrate relevă îndeplinirea și a acestei condiții prevăzute de noul text de incriminare.

Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că nu ne aflăm în prezența cazului de casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care presupune că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu ar mai fi prevăzută de legea penală, în condițiile în care fapta reținută există în materialitatea ei, suntem în prezența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii și există o corespondență între fapta concretă și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în norma de incriminare, inculpatul asumându-și o obligație de determinare, conform legii vechi, care în mod practic depășește promisiunea de a face ceva, c