ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2661/2013

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 168 din 4 octombrie 2012, Tribunalul Bihor, secția penală, a hotărât următoarele: În baza art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41, art. 42, art. 37 lit. b) C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate, cu aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată. În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) și art. 66 C. pen., i-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii din 16 ianuarie 2012, potrivit încheierii din 24 octombrie 2011, prin care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinței. În baza art. 257 alin. (2) C. pen., văzând dispozițiile deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, s-a dispus confiscarea de la inculpatul P.A., în favoarea statului, a sumei de 600 euro în echivalent în RON, sumă primită de la denunțătorul H.L. În baza art. 189 C. proc. pen., rap. la art. 68 11 din Legea nr. 51/1995 rep., cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conf.

delegației de la dosar. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor întocmit în dosarul nr. 10/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.A. pentru săvârșirea infracțiunii continuate de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen.

În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului că, în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, lăsând să se creadă că are influență asupra unor procurori și judecători pentru a-i determina să dispună o soluție favorabilă într-un dosar penal în care era cercetat denunțătorul H.L., acte ce intră în atribuțiunile de serviciu ale procurorilor și judecătorilor, a pretins și primit în mai multe tranșe sume de bani și bunuri de la denunțător, pe care și le-a însușit. La data de 16 ianuarie 2012, în urma unui denunț, inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce săvârșea infracțiunea.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești: autodenunț, proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, proces-verbal de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice și imaginilor în mediul ambiental, proces-verbal de punere în evidență a capcanei criminalistice, celelalte înscrisuri aflate la dosar, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: La data de 4 ianuarie 2011, denunțătorul H.L. a formulat un denunț la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor susținând că inculpatul P.A.

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, a pretins și primit de la denunțător, sume de bani, lăsând să creadă că are influență asupra unor magistrați pentru a-i determina pe aceștia să adopte o soluție favorabilă în Dosarul penal nr. 4609/P/2011, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în care denunțătorul a fost cercetat și judecat pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației rutiere. Denunțătorul, prin intermediul unei persoane având porecla „S.”, l-a cunoscut, în luna august 2011, pe inculpatul P.A. care, lăsând să se înțeleagă că se bucură de trecere în fața unor polițiști și magistrați, s-a angajat să-i asigure restituirea permisului de conducere care îi fusese ridicat cu prilejul comiterii infracțiunii, precum și o soluție de netrimitere în judecată.

În vederea intervenției la procuror, inculpatul P.A. a pretins de la denunțător suma de 600 euro, aspect cu care acesta din urmă a fost de acord. În acest context, la sfârșitul lunii august 2011, denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul într-o cafenea din mun. Oradea unde i-a înmânat suma de 300 euro, alcătuită din bancnote a câte 50 euro. La începutul lunii septembrie 2011,denunțătorul s-a întâlnit din nou cu inculpatul în fața clădirii unde își are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea. La respectiva întâlnire, H.L. a fost însoțit de către martorul V.R.V., amândoi confirmând faptul că, în fața clădirii parchetului l-au așteptat pe inculpatul P.A. care, la un moment dat, a ieșit din incinta instituției și a afirmat că „problema este rezolvată”.

Conform declarațiilor denunțătorului, acesta i-a cerut inculpatului să meargă amândoi la procurorul de caz pentru a-i înmâna personal suma de bani, însă inculpatul P.A. a afirmat că procurorul nu primește banii de la persoana cercetată. În aceste împrejurări, H.L. i-a mai înmânat inculpatului suma de 300 euro după care acesta din urmă a reintrat în clădirea parchetului, lăsând să se înțeleagă că se deplasează la procuror. Discuțiile și întâlnirea din fața clădirii Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea au fost confirmate de martorul V.R.V., care a fost de față. În declarațiile date, acesta a arătat că nu a surprins momentul în care H.L. i-a înmânat suma de bani inculpatului, dar că, după ce între cei doi a avut loc o discuție scurtă, el aflându-se la o distanță de câțiva metri, denunțătorul i-a comunicat că a înmânat suma de bani inculpatului P.A.

în scopul rezolvării cauzei penale. Totodată, martorul a confirmat și faptul că a cunoscut anterior care este scopul întâlnirii denunțătorului cu inculpatul. În luna octombrie 2011, denunțătorul H.L. a fost citat telefonic pentru a se prezenta la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în vederea prezentării materialului de urmărire penală administrat în Dosarul nr. 4609/P/2011. Denunțătorul i-a comunicat inculpatului această împrejurare, acesta solicitându-i să nu discute cu procurorul de caz despre modul de soluționare a dosarului. Ulterior, în cauza susmenționată s-a dispus trimiterea în judecată a numitului H.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, sub nr. 19702/271/2011.

La începutul lunii octombrie 2011, inculpatul l-a contactat pe denunțător și i-a cerut să nu se prezinte la primul termen de judecată fixat pentru data de 21 noiembrie 2011, „deoarece prezența nu este obligatorie la prima citație”. În cursul aceleiași luni, inculpatul s-a întâlnit cu H.L. și i-a comunicat că suma de 600 euro primită pentru ca procurorul să adopte o soluție favorabilă a fost înmânată „judecătoarei”, respectiv președintelui de complet care judecă cauza. Pentru a influența însă judecătorul în sensul adoptării unei hotărâri prin care să se pronunțe o pedeapsă cu suspendare, inculpatul a mai pretins de la H.L. suma de 800 euro. Conform înțelegerii, s-a stabilit că, până la data de 16 ianuarie 2012, (dată la care a fost fixat alt termen de judecată în Dosarul nr. 19702/271/2011) H.L.

urma să-i înmâneze inculpatului P.A. suma de 400 euro, diferența până la 800 euro urmând să-i fie remisă în luna aprilie 2012. Pentru a crea convingerea clară că are influență asupra magistratului care judeca dosarul, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul chiar pe holurile instanței, în ziua în care acesta din urmă avea termen de judecată, și unde urma să primească de la acesta, conform înțelegerii, suma de 400 euro. Cu această ocazie, între cei doi au fost purtate discuții și pe tema modului de desfășurare a judecății, inculpatul dându-i detalii exacte denunțătorului asupra acestor aspecte. În discuția telefonică purtată în dimineața aceleași zile, inculpatul l-a asigurat pe denunțător că pedeapsa pe care o va fi primi va fi una cu suspendare.

Astfel, în discuția telefonică purtată de cei doi la 11 ianuarie 2012, denunțătorul H.L. i-a comunicat inculpatului că o să facă rost de suma de 400 euro, acesta din urmă spunându-i interlocutorului său că este absolut necesar pentru că „ io i-am promis la șefa (...).”. La data susmenționată, inculpatul a sesizat prezența în incinta clădirii instanței a unor lucrători de poliție, fapt pentru care nu a primit banii direct de la denunțător, cerându-i acestuia să-i predea martorului V.C. Totodată, în cadrul discuțiilor l-a avertizat pe H.L. cu privire la posibilitatea realizării unui flagrant în care să fie surprinși în momentul predării-primirii banilor, fapt pentru care a manifestat o atenție sporită.

Suma de 400 euro a fost găsită de către lucrătorii de poliție judiciară-delegați de procuror să efectueze anumite acte de cercetare penală, asupra numitului H.L., aceștia identificându-l și pe martorul V.C. care a declarat că inculpatul i-a cerut să iasă afară din clădire pentru a primi de la denunțător suma de 400 euro, fără însă a-i comunica ce anume reprezintă suma respectivă. În declarația dată la parchet, inculpatul a susținut că suma respectivă reprezenta un împrumut, fără însă a putea face într-un fel o dovadă în acest sens.

Apărările inculpatului potrivit cărora i-a fost frică de polițiștii aflați în clădirea instanței pentru că s-a temut să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru că a împrumutat bani denunțătorului, bani pe care acesta urma să-i restituie pe holurile instanței au fost înlăturate de către prima instanță ca fiind nedovedite, reținându-se că activitatea infracțională a inculpatului de a pretinde și primi sume de bani de la denunțătorul H.L. pentru a-i facilita obținerea unei soluții favorabile ca urmare a influenței pe care a arătat că o are asupra unor magistrați este confirmată și de declarația martorului G.C.A. Potrivit acestui martor, în luna noiembrie 2011, a asistat la o discuție între denunțător și inculpat în cadrul căreia cel din urmă a precizat că suma de 600 euro a înmânat-o procurorului și că nu mai poate să o ceară înapoi, însă că va interveni la instanță pentru o soluție favorabilă și obținerea unei dovezi cu drept de conducere.

Instanța de fond a reținut că o altă probă în sensul vinovăției inculpatului este declarația martorului G.S.C. în cuprinsul căreia acesta a confirmat faptul că inculpatul s-a angajat să își exercite influența asupra magistraților în vederea obținerii unei soluții favorabile pentru H.L., acest aspect cunoscându-l încă din vara anului 2011, din relatările denunțătorului. În fața primei instanțe, la termenul de judecată din 18 septembrie 2012, prin declarația dată în condițiile art. 320 1 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate, recunoscând în totalitate fapta reținută în actul de sesizare și însușindu-și probele administrate în faza de urmărire penală.

Constatând că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta inculpatului și starea de fapt este stabilită, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea unei pedepse, și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice respingerea cererii inculpatului, instanța de fond a dispus ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate prev. de art. 320 1 C. proc. pen. Pe baza acelorași probe, instanța a reținut că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii continuate de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., neprezentând relevanță conduita denunțătorului, respectiv faptul că acesta și-a dat acordul în mod succesiv, referitor la fiecare act material în parte.

Totodată, a reținut că inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată, pentru a influența magistrații să adopte o soluție favorabilă în cauza în care denunțătorul era cercetat și judecat, dându-și seama că se prevalează de influență asupra judecătorilor și procurorilor. Deopotrivă, prima instanță a constatat că, în raport cu data săvârșirii infracțiunii continuate deduse judecății (acte materiale efectuate în perioada august 2011-16 ianuarie 2012), inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie prin raportare la condamnarea sa dispusă prin sentința penală nr. 71/2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a încetat la 15 august 2007. Față de probele administrate în cauză, ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen., cât și prev. art. 320 1 C. proc.

pen., ținând seama de starea de recidivă postexecutorie, instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins doar prin executarea pedepsei în regim de detenție, fără reținerea circumstanțelor atenuante, dată fiind conduita anterioară a inculpatului, dar și modul de operare și calitatea oficială a persoanelor cu privire la care și-a arogat influența. În raport de aceleași argumente (gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana inculpatului), instanța a apreciat ca necesară și aplicarea pedepsei complementare în cauză. La individualizarea pedepsei instanța de fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 48 de ani, cu antecedentele penale, împrejurările comiterii faptei, gradul sporit de pericol social al acesteia, precum și atitudinea inculpatului, atât cea anterioară săvârșirii faptei, dar și cea ulterioară, sinceră, de recunoaștere și regret a acesteia.

În conformitate cu decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, ținând seama de încadrarea juridică dată faptei, prima instanță a dispus confiscarea de la inculpat, în favoarea statului, asumeide 600 euro primită de la denunțătorul H.L., în echivalent în RON. Împotriva sentinței penale, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul P.A. În apelul declarat și împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, prin care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinței, în sensul că s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului durata reținerii de 24 de ore din 16 ianuarie 2012, parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracțiunea prev. de art. 257 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen., în cea prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat de tribunal.

În argumentare, parchetul a susținut că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă pstocondamnatorie întrucât activitatea infracțională a acestuia s-a desfășurat în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, iar anterior, acesta a fost condamnat, prin sentința penală nr. 190 din 13 iunie 2005 a Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă prin neapelare la data de 24 iunie 2005, la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în raport de care a intervenit reabilitarea de drept în data de 23 iunie 2010, precum și la o pedeapsă de 3 ani închisoare, prin sentința penală nr. 71 din 12 februarie 2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a început-o la 12 august 2004, fiind liberat condiționat la data de 24 noiembrie 2004, cu un rest de executat de 990 zile închisoare, durată ce ar fi expirat la 15 august 2007. Totodată, precizând că termenul de reabilitare pentru această ultimă pedeapsă este de 5 ani și 6 luni, parchetul a susținut că infracțiunea dedusă judecății a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, situație în raport de care se impune schimbarea încadrării juridice a faptei dată prin rechizitoriu.

Deopotrivă, parchetul a criticat încheierea de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, susținând că instanța de fond a dispus în mod nelegal înlăturarea omisiunii vădite din minuta sentinței, în sensul deducerii reținerii. Inculpatul P.A. a solicitat desființarea sentinței, în sensul înlăturării dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., a reducerii pedepsei ce i-a fost aplicată și a suspendării sub supraveghere a executării acesteia, susținând că nu a comis fapta cu rea intenție, dorind doar să-și recupereze o sumă de bani pe care i-a dat-o împrumut denunțătorului. Prin decizia penală nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de inculpatul P.A.

împotriva sentinței penale nr. 168/P din 4 octombrie 2012 și a încheierii din 24 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Bihor, care au fost desființate, în parte, iar în rejudecare: S-a înlăturat dispoziția de condamnare a inculpatului P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani. În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor din infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., texte în baza cărora, făcând aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului P.A. la o pedeapsă principală de 2 ani 6 luni închisoare în regim privativ de libertate și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 ore din 16 ianuarie 2012. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. În considerentele acestei decizii, instanța de prim control judiciar a constatat că, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declarația de recunoaștere a inculpatului, starea de fapt a fost corect reținută de instanța de fond.

Astfel, s-a apreciat ca fiind dovedit faptul că, în luna iunie 2011, martorul denunțător H.L. a fost depistat în timp ce conducea un autoturism pe drumurile publice. Fiind supus testelor privind consumul de alcool, s-a stabilit că avea o concentrație de 0,72 gr./l alcool pur în aerul expirat și o alcoolemie de 1,50 gr./ 0 o. Ca urmare, împotriva sa a fost începută urmărirea penală pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, formându-se Dosarul nr. 4609/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Fiind speriat de consecințele care le-ar putea avea, a discutat despre aceasta cu inculpatul P.A., persoană pe care a cunoscut-o în august 2011 prin intermediul lui „S.” și care l-a lăsat să înțeleagă că ar avea trecere în fața unor polițiști și magistrați.

Acesta s-a angajat că va interveni la procuror pentru a-i fi restituit permisul de conducere și pentru a nu fi trimis în judecată. Pentru aceasta a pretins suma de 600 euro. Martorul a fost de acord, iar la sfârșitul lunii august i-a remis suma de 300 euro. La începutul lunii septembrie 2011, martorul denunțător H.L. și cu martorul V.R.V. l-au așteptat pe inculpat în fața clădirii unde își are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea. Inculpatul a ieșit din această clădire și le-a spus celor doi că „problema este rezolvată”. Martorul a dorit să meargă cu inculpatul pentru a înmâna personal suma de 300 euro procurorului. Inculpatul l-a refuzat afirmând că procurorul nu primește bani de la persoana cercetată.

În consecință, martorul H.L. i-a înmânat suma de 300 euro, iar inculpatul a reintrat în clădirea parchetului lăsând să se înțeleagă că merge la procuror. În luna octombrie 2011, martorul H.L. a fost citat telefonic pentru a se prezenta la parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală, aspect pe care l-a comunicat inculpatului P.A. Aceasta i-a atras atenția să nu discute cu procurorul despre modul de soluționare favorabil al cauzei. Ulterior, în cauza în care era cercetat martorul H.L. s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a acestuia pentru comiterea infracțiumi prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea sub Dosar nr. 19702/271/2011.

După înregistrarea cauzei, inculpatul P.A. l-a contactat pe martorul H.L. și i-a spus că nu trebuie să se prezinte la primul termen de judecată deoarece prezența nu este obligatorie. Tot în cursul lunii octombrie 2011, inculpatul i-a spus martorului că suma destinată procurorului a fost dată judecătoarei investită să soluționeze cauza. Totodată a mai solicitat suma de 800 euro pentru a influența judecătorul cauzei să pronunțe o condamnare la o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării ei. Potrivit înțelegerii lor, din suma pretinsă, inculpatul trebuia să primească 400 euro până la termenul de judecată din 16 ianuarie 2012 iar diferența până în aprilie 2012. În data de 16 ianuarie 2012, cei doi au discutat telefonic, iar apoi s-au întâlnit pe holurile Judecătoriei Oradea.

Văzând că în clădire se află lucrători de poliție, inculpatul P.A. i-a cerut martorului denunțător ca suma de 400 euro să o predea martorului V.C. și l-a avertizat asupra riscului organizării unui flagrant. S-a mai reținut că, în fața primei instanțe, înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul a solicitat aplicarea procedurii recunoașterii vinovăției, declarând că recunoaște comiterea faptelor așa cum au fost descrise în rechizitoriu și solicitând ca judecarea sa să aibă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, după ce anterior, în faza de urmărire penală, a recunoscut primirea sumelor de bani de la martorul denunțător, susținând însă că a fost vorba de restituirea unui împrumut pe care l-ar fi acordat denunțătorului în cursul lunii august 2011 și că nu a spus că ar avea influență asupra unor magistrați.

Evaluând probele administrate în cursul urmăriri penale și declarațiile inculpatului date în fond, instanța de apel a apreciat că vinovăția inculpatului este pe deplin dovedită, reținând următoarele: Martorul denunțător H.L., în declarațiile date, a arătat în mod constant că inculpatul i-a pretins, în cursul lunii august 2011, suma de 600 euro pentru a interveni la procurorul care îi instrumentează cauza, pentru a-i da o soluție favorabilă. Banii solicitați i-a dat în două tranșe și au fost luați cu titlu de împrumut de la martorul G.C.A. Predarea celei de-a două tranșe a avut loc în fața clădirii unde își are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în prezența martorului V.R.V. Ulterior, inculpatul i-a mai pretins suma de 800 euro pentru a interveni la judecătorul care-i soluționează cauza.

A acceptat și această cerere și s-a înțeles cu inculpatul ca prima tranșă să-i fie remisă la data de 16 ianuarie 2012, când avea fixat termen de judecată la Judecătoria Oradea, iar cea de-a doua în cursul lunii aprilie. Depoziția sa se coroborează cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesele-verbale de transcriere a interceptărilor telefonice, declarațiile martorilor G.C.A., G.S.C., V.R.V. și V.C. Martorul V.R.V. a declarat că, în cursul lunii august 2011, a fost solicitat de martorul denunțător H.L. să-l aducă la Oradea deoarece trebuie să se întâlnească cu o persoană care îi promisese că îl va ajuta să obțină o soluție favorabilă în dosarul penal, în schimbul sumei de 600 euro.

A mai susținut că denunțătorul i-a spus că îi predase deja acelei persoane suma de 300 euro și că trebuia să-i mai dea încă 300 euro, dar și că întâlnirea a avut loc în fața clădirii unde se află sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. După ce martorul denunțător s-a întâlnit cu persoana care ieșise din sediul parchetului, acesta i-a relatat că i-a predat și diferența de 300 euro. Nu a văzut când au fost remiși banii, dar anterior a văzut suma respectivă asupra denunțătorului, cu ocazia efectuării schimbului valutar. Martorul G.C.A. a arătat că, în toamna anului 2011, H.L. i-a cerut cu titlu de împrumut suma de 600 euro, susținând că are nevoie de aceasta pentru ca, prin intermediul unei persoane „A.”, să obțină restituirea permisului de conducere și o soluție favorabilă în dosarul penal în care era cercetat.

Denuțătorul i-a spus că acel „A.” îl cunoștea pe procurorul ce instrumenta cauza. A mai arătat că, în cursul lunii octombrie sau noiembrie 2011, l-a însoțit pe martorul denunțător la întâlnirea pe care acesta o avea cu „A.”, ocazie cu care, în prezența sa, cei doi au purtat o discuție despre soluționarea cauzei penale, în cadrul căreia „A. i-a precizat lui H.L. că este foarte greu să rezolve deși suma de 600 euro a înmânat-o procurorului de cauză, din aceasta el oprindu-și doar 500 de euro. Totodată numitul „A.” a precizat că nu mai poate să ceară banii de la procuror și că va încerca să intervină la instanță pentru o soluție favorabilă și obținerea unei dovezi cu drept de conducere". După această întâlnire, a aflat de la martorul denunțător că inculpatul i-a mai cerut suma de 800 euro pentru a o da completului de judecată, afirmând că, în caz contrar va primi o pedeapsă cu executare.

Denunțătorul i-a cerut să-i împrumute și suma de 400 euro pe care trebuia să o dea inculpatului în prima tranșă (până la data de 16 ianuarie 2012), moment în care l-a sfătuit pe H.L. să formuleze denunțul penal, însoțindu-l pe acesta la poliție. Martorul G.S.C. a afirmat că martorul denunțător i-a solicitat să se întâlnească cu „A.” și să-i predea acestuia suma de 50 RON și dovada eliberată de Poliția Rutieră, spunându-i că acea persoană îl ajută să-și rezolve probele legate de dosarul penal pe care-l are. A acceptat, s-a întâlnit cu acesta în fața sediului Poliției Rutiere și i-a înmânat banii și actul, după care acea persoană a intrat în sediul Poliției Rutiere. Ulterior, dintr-o discuție cu martorul G.C.A.

a aflat că acel „A.” i-a cerut denunțătorului inițial suma de 600 euro și apoi încă 800 euro pentru ca „să intervină să nu aibă dosar penal, practic să nu facă pușcărie”. în urma acestei discuții, l-a sfătuit pe martorul G.C.A. să-l îndrume pe H.L. să formuleze un denunț penal. Martorul V.C. a arătat că, la data de 16 ianuarie 2012,în timp ce se afla la Judecătoria Oradea împreună cu inculpatul P.A., l-a auzit pe acesta discutând cu o persoană de sex masculin. Inculpatul l-a indicat pe el ca fiind persoana căruia să-i predea banii, dar denunțătorul a refuzat susținând că nu are încredere în el. În ceea ce privește suma de bani ce trebuia remisă de martorul denunțător inculpatului, la data de 16 ianuarie 2012, și destinația acesteia, instanța de apel a reținut ca fiind relevante înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale interceptate în cauză.

În consecință, urmare analizei probatoriului cauzei, instanța de apel a reținut că, în mod just, prima instanță a apreciat că fapta inculpatului care, în perioada august 2011-ianuarie 2012, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a pretins de la martorul denunțător H.L. suma de 600 euro pe care a și primit-o și suma de 800 euro, pentru ca, folosindu-se de o pretinsă influență asupra magistraților, să obțină o soluție favorabilă în dosarul penal în care acesta era cercetat, constituie infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Apărarea formulată de inculpat atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de apel, în sensul că prin această modalitate a încercat să-și recupereze o sumă de bani dată martorului denunțător cu titlu de împrumut a fost înlăturată de către instanța de prim control judiciar cu argumentarea că nu este susținută de nici o probă, reținându-se în acest sens că, dimpotrivă, modul de comitere a faptelor, locurile unde inculpatul a stabilit întâlnirile pentru remiterea unor sume de bani, în fața clădirilor parchetului și poliției rutiere, pe holurile judecătoriei, aspectul că momentul stabilit pentru remiterea sumei de 400 euro coincide cu termenul fixat pentru soluționarea cauzei penale a denunțătorului, comportamentul pe care l-a avut acesta pe holurile judecătoriei unde a evitat să primească suma de bani de la denunțător pentru a nu fi surprins de camerele de supraveghere și avertizarea denunțătorului că s-ar putea să fie urmăriți, denotă faptul că predarea sumei respective nu era un fapt licit, cum este restituirea unui împrumut.

Trecând la analiza criticilor formulate în apel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în mod greșit a fost reținut că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie, aducând ca argumente în acest sens faptul că mențiunile din fișa de cazier judiciar a inculpatului referitoare la pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, dispusă prin sentința penală nr. 71/2003 a Judecătoriei Zalău sunt eronate, întrucât hotărârea susmenționată a fost casată în totalitate prin decizia penală nr. 753/R/2004 a Curții de Apel Cluj, decizie prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, iar în rejudecare a fost pronunțată sentința penală nr. 490/2005 a Judecătoriei Zalău care a rămas definitivă prin neapelare la data de 24 iunie 2005. Or, calculând termenul de încercare de 5 ani stabilit pentru pedeapsa de 3 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere de la această dată, se constată că acesta s-a împlinit la data de 23 iunie 2010, dată la care, potrivit dispozițiilor art. 86 6 C. pen., inculpatul este reabilitat de drept.

Sub același aspect s-a arătat că, în paralel cu termenul de încercare și de la aceeași dată, a început să curgă și termenul de 3 ani de reabilitare pentru pedeapsa de 6 luni închisoare a cărei executare a fost grațiată, termen ce s-a împlinit la data de 23 iunie 2008. Totodată, constatând că faptele reținute în sarcina inculpatului în prezenta cauza au fost comise în perioada august 2011-ianuarie 2012, deci după împlinirea termenelor de reabilitare pentru condamnările anterioare, instanța de apel a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea stării de recidivă, critica inculpatului sub acest aspect fiind apreciată ca întemeiată. Deopotrivă întemeiată a fost apreciată și critica privind individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanța de apelreținând în acest sens că aceasta este prea mare în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., limitele reduse ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., precum și circumstanțele reale ale comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse de la martorul denunțător, caracterul premeditat și organizat al faptelor, perioada de timp în care s-a realizat activitatea infracțională, persoanele asupra cărora s-a susținut că ar avea influență, precum și circumstanțele personale ale inculpatului care, în final, a adoptat o conduită procesuală corectă, neavând nici statut de recidivist. În consecință, instanța de apel a apreciat că se impune reducerea pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani la 2 ani și 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, reținând că această modalitate de executare este singura aptă să corespundă scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., având în vedere că astfel de fapte sunt de natură să lezeze din temelii, în mod nejustificat, încrederea opiniei publice în legalitatea și imparțialitatea actului de justiție, în corectitudinea și independența membrilor corpului judiciar.

Întemeiat a fost apreciat și apelul declarat de parchet în ceea ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 88 C. pen., reținându-se în acest sens că deducerea duratei reținerii inculpatului nu se putea fi realiza printr-o încheiere de înlăturare a omisiunii vădite, aceasta neconstituind o eroare materială evidentăcare să poată fi acoperită în procedura prev. de art. 196 C. proc. pen. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.A. În cuprinsul motivelor scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, inculpatul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei sale condamnări pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, achitarea sa pe temeiul prev. de art. 10 lit. d) C. proc.

pen., cu argumentarea că situația de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, a fost greșit reținută, în realitate, suma de 400 euro constituind o restituire a datoriei pe care martorul denunțător o avea la inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă să facă o intervenție la magistrații care judecau cauza în care denunțătorul era cercetat, în vederea pronunțării unei hotărâri favorabile acestuia. La termenul de dezbateri din 10 septembrie 2013, apărătorul desemnat din oficiu să acorde asistență juridică inculpatului a susținut fidel criticile invocate în scris, circumscriindu-le cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. și precizând în mod expres că acestea nu vizează și cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc.

pen. Suplimentar, apărătorul a invocat, în subsidiar, cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reducerea pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a circumstanțelor reale ale cauzei și datelor privind persoana inculpatului. Examinând recursul declarat de inculpatul P.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată ca nefondat pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că, în raport cu data pronunțării deciziei atacate, 31 ianuarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor aduse acestuia prin Legea nr. 2/2013. Trecând la analiza cazurilor de casare invocate de inculpat, înalta Curte constată următoarele: 1.Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 12 C. proc.

pen.; În sfera acestui caz de casare, apărarea a susținut că se impune achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât situația de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, a fost greșit reținută, în realitate, suma de 400 euro constituind o restituire a datoriei pe care martorul denunțător o avea la inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă să facă o intervenție la magistrații care judecau cauza în care denunțătorul era cercetat, în vederea pronunțării unei hotărâri favorabile acestuia. Dat fiind caracterul deplin, necondiționat și irevocabil al recunoașterii făcute de inculpat în fond, poziție procesuală în raport de care în favoarea acestuia a fost reținut beneficiul dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., care se repercutează asupra limitelor recursului cu care a fost investită instanța supremă, se constată că susținerile inculpatului sunt incompatibile apărărilor care pot fi invocate în cadrul căii de atac exercitată în procedura simplificată prevăzută de textul de lege susmenționat. Ca urmare, constatând că cererea de achitare formulată de inculpat excede limitelor controlului judiciar care poate fi exercitat în recursul declarat de acesta, implicând o punere în discuție a mijloacelor probatorii pe care care inculpatul și le-a însușit în mod expres prin declarația de recunoaștere a faptelor, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei solicitări. O astfel de optică este conformă jurisprudenței constante a instanței supreme care, în decizii de speță (nr. 2142 din 19 iunie 2012 și nr. 3116 din 3 octombrie 2012), a statuat că singurul temei în baza căruia se poate pronunța o hotărâre de achitare în procedura prev. de art. 320 1 C. proc.

pen. este doar cel prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc. pen., „toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute de art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat.” Prin urmare, aplicarea procedurii simplificate a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, reglementată prin disp. art. 320 1 C. proc. pen., exclude posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare pe temeiul prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 320 1 alin. (4) C. proc.

pen., instanța de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, iar potrivit alin. (8) al aceluiași articol, instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în acest caz instanța continuând judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. În consecință, Înalta Curte constată că apărările inculpatului subscrise cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. exced controlului judiciar care se poate realiza în recursul declarat de acesta în procedura prev. de art. 320 1 C. proc.

pen. În plus, cu titlu subsidiar, se constată că întrucât inculpatul P.A. critică situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată de instanța de apel, arătând că aceasta nu are susținere în probatoriul administrat, apărarea acestuia se circumscrie cazului de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., cazul de casare prev. de 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. având în vedere ipoteza în care deși situația de fapt a fost corect reținută, în mod greșit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune, în realitate lipsind unul dintre elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind astfel contrară legii. 2. Cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen.; În sfera acestui caz de casare invocat cu titlu subsidiar, apărarea inculpatului a solicitat reducerea pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a circumstanțelor reale ale cauzei și datelor privind persoana inculpatului. Critica este neîntemeiată, pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului în apel, în condițiile reținerii dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., fiind corect stabilită prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și aptă, prin cuantum și modalitate de executare, să asigure scopul pedepsei. Se constată în acest sens că pedeapsa susmenționată se încadrează în limitele stabilite potrivit art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.

(limite situate între 7 an și 4 luni-6 ani și 8 luni) și răspunde criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor, instanța de apel apreciind în mod just că, în condițiile constatării reabilitării de drept a inculpatului în raport cu condamnările anterioare și dat fiind gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, circumstanțele reale ale comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse de la martorul denunțător, caracterul premeditat și organizat al faptelor, perioada de timp în care s-a realizat activitatea infracțională, calitatea persoanelor asupra cărora a susținut că ar avea influență, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, o pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de textul de incriminare, ajustată potrivit art. 320 1 C. proc.

pen., cu executare în regim penitenciar, este suficientă pentru a corecta atitudinea inculpatului. Înconsecință, în virtutea considerentelor ce preced și neidentificând existența unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva deciziei penale nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 septembrie 2013.