ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2661/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2661/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului penal de față:

Prin

sentința penală

nr. 168 din

4 octombrie 2012, Tribunalul Bihor, secția penală, a hotărât următoarele:

În

baza art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41, art. 42, art.

37 lit. b) C. pen. și art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. l-a condamnat

pe inculpatul P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate,

cu aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență în formă continuată.

În

baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a

și lit. b) și art. 66 C. pen., i-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând

exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului

perioada reținerii din 16 ianuarie 2012, potrivit încheierii din 24 octombrie 2011,

prin care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinței.

În

baza art. 257 alin. (2) C. pen., văzând dispozițiile deciziei

nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul

legii, s-a dispus

confiscarea

de la inculpatul P.A., în favoarea statului, a sumei de 600 euro în echivalent în

RON, sumă primită de la denunțătorul H.L.

În baza art. 189 C. proc. pen., rap. la

art. 68

11

din Legea nr. 51/1995 rep., cu referire la art. 5 din Protocolul

nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul

Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conf. delegației de la dosar.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen.,

inculpatul a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

în favoarea statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor

întocmit în dosarul nr. 10/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului

P.A. pentru săvârșirea infracțiunii continuate de trafic de influență prev. de

art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen.

În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului

că, în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, lăsând să se creadă că are influență

asupra unor procurori și judecători pentru a-i determina să dispună o soluție favorabilă

într-un dosar penal în care era cercetat denunțătorul H.L., acte ce intră în atribuțiunile

de serviciu ale procurorilor și judecătorilor, a pretins și primit în mai multe

tranșe sume de bani și bunuri de la denunțător, pe care și le-a însușit. La data

de 16 ianuarie 2012, în urma unui denunț, inculpatul a fost prins în flagrant în

timp ce săvârșea infracțiunea.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi

penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești:

autodenunț, proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, declarațiile martorilor,

declarațiile inculpatului, proces-verbal de transcriere a interceptărilor convorbirilor

telefonice și imaginilor în mediul ambiental, proces-verbal de punere în evidență

a capcanei criminalistice, celelalte înscrisuri aflate la dosar, instanța de fond

a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 4 ianuarie 2011, denunțătorul

H.L. a formulat un denunț la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor susținând că

inculpatul P.A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență

prev. de art. 257 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2011-16 ianuarie

2012, a pretins și primit de la denunțător, sume de bani, lăsând să creadă că are

influență asupra unor magistrați pentru a-i determina pe aceștia să adopte o soluție

favorabilă în Dosarul penal nr. 4609/P/2011, înregistrat la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Oradea, în care denunțătorul a fost cercetat și judecat pentru săvârșirea

unei infracțiuni la regimul circulației rutiere.

Denunțătorul, prin intermediul unei persoane

având porecla „S.”, l-a cunoscut, în luna august 2011, pe inculpatul P.A. care,

lăsând să se înțeleagă că se bucură de trecere în fața unor polițiști și magistrați,

s-a angajat să-i asigure restituirea permisului de conducere care îi fusese ridicat

cu prilejul comiterii infracțiunii, precum și o soluție de netrimitere în judecată.

În vederea intervenției la procuror, inculpatul

P.A. a pretins de la denunțător suma de 600 euro, aspect cu care acesta din urmă

a fost de acord.

În acest context, la sfârșitul lunii august

2011, denunțătorul s-a întâlnit cu inculpatul într-o cafenea din mun. Oradea unde

i-a înmânat suma de 300 euro, alcătuită din bancnote a câte 50 euro. La începutul

lunii septembrie 2011,denunțătorul s-a întâlnit din nou cu inculpatul în fața clădirii

unde își are sediul Parchetul de pe lângă

Judecătoria

Oradea. La respectiva întâlnire, H.L. a fost însoțit de către martorul V.R.V., amândoi

confirmând faptul că, în fața clădirii parchetului l-au așteptat pe inculpatul P.A.

care, la un moment dat, a ieșit din incinta instituției și a afirmat că „problema

este rezolvată”.

Conform declarațiilor denunțătorului, acesta

i-a cerut inculpatului să meargă amândoi la procurorul de caz pentru a-i înmâna

personal suma de bani, însă inculpatul P.A. a afirmat că procurorul nu primește

banii de la persoana cercetată. În aceste împrejurări, H.L. i-a mai înmânat inculpatului

suma de 300 euro după care acesta din urmă a reintrat în clădirea parchetului, lăsând

să se înțeleagă că se deplasează la procuror.

Discuțiile și întâlnirea din fața clădirii

Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea au fost confirmate de martorul V.R.V.,

care a fost de față. În declarațiile date, acesta a arătat că nu a surprins momentul

în care H.L. i-a înmânat suma de bani inculpatului, dar că, după ce între cei doi

a avut loc o discuție scurtă, el aflându-se la o distanță de câțiva metri, denunțătorul

i-a comunicat că a înmânat suma de bani inculpatului P.A. în scopul rezolvării cauzei

penale.

Totodată, martorul a confirmat și faptul

că a cunoscut anterior care este scopul întâlnirii denunțătorului cu inculpatul.

În

luna octombrie 2011, denunțătorul H.L. a fost citat telefonic

pentru a se prezenta la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în vederea prezentării

materialului de urmărire penală administrat în Dosarul nr. 4609/P/2011. Denunțătorul

i-a comunicat inculpatului această împrejurare, acesta solicitându-i să nu discute

cu procurorul de caz despre modul de soluționare a dosarului. Ulterior, în cauza

susmenționată s-a dispus trimiterea în judecată a numitului H.L., dosarul fiind

înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, sub nr. 19702/271/2011.

La începutul lunii octombrie 2011, inculpatul

l-a contactat pe denunțător și i-a cerut să nu se prezinte la primul termen de judecată

fixat pentru data de 21 noiembrie 2011, „deoarece prezența nu este obligatorie la

prima citație”. În cursul aceleiași luni, inculpatul s-a întâlnit cu H.L. și i-a

comunicat că suma de 600 euro primită pentru ca procurorul să adopte o soluție favorabilă

a fost înmânată „judecătoarei”, respectiv președintelui de complet care judecă cauza.

Pentru a influența însă judecătorul în sensul adoptării unei hotărâri prin care

să se pronunțe o pedeapsă cu suspendare, inculpatul a mai pretins de la H.L. suma

de 800 euro. Conform înțelegerii, s-a stabilit că, până la data de 16 ianuarie 2012,

(dată la care a fost fixat alt termen de judecată în Dosarul nr. 19702/271/2011)

H.L. urma să-i înmâneze inculpatului P.A. suma de 400 euro, diferența până la 800

euro urmând să-i fie remisă în luna aprilie 2012.

Pentru a crea convingerea clară că are

influență asupra magistratului care judeca dosarul, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul

chiar pe holurile instanței, în ziua în care acesta din urmă avea termen de judecată,

și unde urma să primească de la acesta, conform înțelegerii, suma de 400 euro. Cu

această ocazie, între cei doi au fost purtate discuții și pe tema modului de desfășurare

a judecății, inculpatul dându-i detalii exacte denunțătorului asupra acestor aspecte.

În discuția telefonică purtată în dimineața aceleași zile, inculpatul l-a asigurat

pe denunțător că pedeapsa pe care o va fi primi va fi una cu suspendare.

Astfel, în discuția telefonică purtată

de cei doi la 11 ianuarie 2012, denunțătorul H.L. i-a comunicat inculpatului că

o să facă rost de suma de 400 euro, acesta din urmă spunându-i interlocutorului

său că este absolut necesar pentru că „ io i-am promis la șefa (...).”.

La data susmenționată, inculpatul a sesizat

prezența în incinta clădirii instanței a unor lucrători de poliție, fapt pentru

care nu a primit banii direct de la denunțător, cerându-i acestuia să-i predea martorului

V.C. Totodată, în cadrul discuțiilor l-a avertizat pe H.L. cu privire la posibilitatea

realizării unui flagrant în care să fie surprinși în momentul predării-primirii

banilor, fapt pentru care a manifestat o atenție sporită.

Suma de 400 euro a fost găsită de către

lucrătorii de poliție judiciară-delegați de procuror să efectueze anumite acte de

cercetare penală, asupra numitului H.L., aceștia identificându-l și pe martorul

V.C. care a declarat că inculpatul i-a cerut să iasă afară din clădire pentru a

primi de la denunțător suma de 400 euro, fără însă a-i comunica ce anume reprezintă

suma respectivă.

În declarația dată la parchet, inculpatul

a susținut că suma respectivă reprezenta un împrumut, fără însă a putea face într-un

fel o dovadă în acest sens.

Apărările inculpatului potrivit cărora

i-a fost frică de polițiștii aflați în clădirea instanței pentru că s-a temut să

nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru că a împrumutat bani denunțătorului,

bani pe care acesta urma să-i restituie pe holurile instanței au fost înlăturate

de către prima instanță ca fiind nedovedite, reținându-se că activitatea infracțională

a inculpatului de a pretinde și primi sume de bani de la denunțătorul H.L. pentru

a-i facilita obținerea unei soluții favorabile ca urmare a influenței pe care a

arătat că o are asupra unor magistrați este confirmată și de declarația martorului

G.C.A.

Potrivit acestui martor, în luna noiembrie

2011, a asistat la o discuție între denunțător și inculpat în cadrul căreia cel

din urmă a precizat că suma de 600 euro a înmânat-o procurorului și că nu mai poate

să o ceară înapoi, însă că va interveni la instanță pentru o soluție favorabilă

și obținerea unei dovezi cu drept de conducere.

Instanța de fond a reținut că o altă probă

în sensul vinovăției inculpatului este declarația martorului G.S.C. în cuprinsul

căreia acesta a confirmat faptul că inculpatul s-a angajat să își exercite influența

asupra magistraților în vederea obținerii unei soluții favorabile pentru H.L., acest

aspect cunoscându-l încă din vara anului 2011, din relatările denunțătorului.

În fața primei instanțe, la termenul de

judecată din 18 septembrie 2012, prin declarația dată în condițiile art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate,

recunoscând în totalitate fapta reținută în actul de sesizare și însușindu-și probele

administrate în faza de urmărire penală.

Constatând că din probele administrate

în cursul urmăririi penale rezultă că fapta inculpatului și starea de fapt este

stabilită, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea

unei pedepse, și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice

respingerea cererii inculpatului, instanța de fond a dispus ca judecarea cauzei

să se facă potrivit procedurii simplificate prev. de art. 320

1

C. proc.

pen.

Pe baza acelorași probe, instanța a reținut

că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii continuate

de trafic de influență prev. de art. 257

C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., neprezentând relevanță conduita

denunțătorului, respectiv faptul că acesta și-a dat acordul în mod succesiv, referitor

la fiecare act material în parte.

Totodată, a reținut că inculpatul a acționat

cu intenție directă, calificată, pentru a influența magistrații să adopte o soluție

favorabilă în cauza în care denunțătorul era cercetat și judecat, dându-și seama

că se prevalează de influență asupra judecătorilor și procurorilor.

Deopotrivă, prima instanță a constatat

că, în raport cu data săvârșirii infracțiunii continuate deduse judecății (acte

materiale efectuate în perioada august 2011-16 ianuarie 2012), inculpatul a comis

fapta în stare de recidivă postexecutorie prin raportare la condamnarea sa dispusă

prin sentința penală nr. 71/2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a încetat

la 15 august 2007.

Față de probele administrate în cauză,

ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului, văzând și criteriile

generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen., cât și prev.

art. 320

1

C. proc. pen., ținând seama de starea de recidivă postexecutorie,

instanța de fond l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, apreciind

că scopul pedepsei poate fi atins doar prin executarea pedepsei în regim de detenție,

fără reținerea circumstanțelor atenuante, dată fiind conduita anterioară a inculpatului,

dar și modul de operare și calitatea oficială a persoanelor cu privire la care și-a

arogat influența.

În

raport de aceleași argumente (gravitatea infracțiunii, împrejurările

cauzei și persoana inculpatului), instanța a apreciat ca necesară și aplicarea pedepsei

complementare în cauză.

La individualizarea pedepsei instanța de

fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 48 de ani, cu antecedentele

penale, împrejurările comiterii faptei, gradul sporit de pericol social al acesteia,

precum și atitudinea inculpatului, atât cea anterioară săvârșirii faptei, dar și

cea ulterioară, sinceră, de recunoaștere și regret a acesteia.

În

conformitate cu decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii, ținând seama de încadrarea

juridică dată faptei, prima instanță a dispus confiscarea de la inculpat, în favoarea

statului, asumeide 600 euro primită de la denunțătorul H.L., în echivalent în RON.

Împotriva sentinței penale,

în termen legal, au declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul P.A.

În

apelul declarat

și

împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, prin

care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinței, în sensul că

s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului durata reținerii de 24

de ore din 16 ianuarie 2012, parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice

a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracțiunea prev.

de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen., în

cea prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b)

C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat de tribunal.

În

argumentare, parchetul a susținut că inculpatul a comis fapta

în stare de recidivă pstocondamnatorie întrucât activitatea infracțională a acestuia

s-a desfășurat în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, iar anterior, acesta a

fost condamnat, prin sentința penală nr. 190 din 13 iunie 2005 a Judecătoriei Zalău,

rămasă definitivă prin

neapelare la data de 24 iunie 2005, la

o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei,

în raport de care a intervenit reabilitarea de drept în data de 23 iunie 2010, precum

și la o pedeapsă de 3 ani închisoare, prin sentința penală nr. 71 din 12 februarie

2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a început-o la 12 august 2004, fiind

liberat condiționat la data de 24 noiembrie 2004, cu un rest de executat de 990

zile închisoare, durată ce ar fi expirat la 15 august 2007.

Totodată, precizând că termenul de reabilitare

pentru această ultimă pedeapsă este de 5 ani și 6 luni, parchetul a susținut că

infracțiunea dedusă judecății a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie,

situație în raport de care se impune schimbarea încadrării juridice a faptei dată

prin rechizitoriu.

Deopotrivă, parchetul a criticat încheierea

de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, susținând că instanța de

fond a dispus în mod nelegal înlăturarea omisiunii vădite din minuta sentinței,

în sensul deducerii reținerii.

Inculpatul P.A.

a solicitat desființarea sentinței, în

sensul înlăturării dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen., a reducerii pedepsei ce

i-a fost aplicată și a suspendării sub supraveghere a executării acesteia, susținând

că nu a comis fapta cu rea intenție, dorind doar să-și recupereze o sumă de bani

pe care i-a dat-o împrumut denunțătorului.

Prin decizia penală

nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de inculpatul P.A. împotriva sentinței

penale nr. 168/P din 4 octombrie 2012 și a încheierii din 24 octombrie 2012 pronunțate

de Tribunalul Bihor, care au fost desființate, în parte, iar în rejudecare:

S-a înlăturat dispoziția de condamnare

a inculpatului P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

pe o durată de 3 ani.

În

baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică

dată faptelor din infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută

de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C.

pen., în infracțiunea de trafic de influență în formă continuată prevăzută de

art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., texte în baza cărora, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus

condamnarea inculpatului P.A. la o pedeapsă principală de 2 ani 6 luni închisoare

în regim privativ de libertate și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În

baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În

baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului

durata reținerii de 24 ore din 16 ianuarie 2012.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței

apelate.

În

considerentele acestei decizii,

instanța de prim control judiciar a constatat

că, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declarația

de recunoaștere a inculpatului, starea de fapt a fost corect reținută de instanța

de fond.

Astfel, s-a apreciat ca fiind dovedit faptul

că, în luna iunie 2011, martorul denunțător H.L. a fost depistat în timp ce conducea

un autoturism pe drumurile publice. Fiind supus testelor privind consumul de alcool,

s-a stabilit că avea o

concentrație

de 0,72 gr./l alcool pur în aerul expirat și o alcoolemie de 1,50 gr./

0

o.

Ca urmare, împotriva sa a fost începută urmărirea penală pentru comiterea infracțiunii

prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, formându-se Dosarul nr.

4609/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Fiind speriat de consecințele

care le-ar putea avea, a discutat despre aceasta cu inculpatul P.A., persoană pe

care a cunoscut-o în august 2011 prin intermediul lui „S.” și care l-a lăsat să

înțeleagă că ar avea trecere în fața unor polițiști și magistrați.

Acesta s-a angajat că va interveni la procuror

pentru a-i fi restituit permisul de conducere și pentru a nu fi trimis în judecată.

Pentru aceasta a pretins suma de 600 euro. Martorul a fost de acord, iar la sfârșitul

lunii august i-a remis suma de 300 euro. La începutul lunii septembrie 2011, martorul

denunțător H.L. și cu martorul V.R.V. l-au așteptat pe inculpat în fața clădirii

unde își are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea. Inculpatul a ieșit

din această clădire și le-a spus celor doi că „problema este rezolvată”. Martorul

a dorit să meargă cu inculpatul pentru a înmâna personal suma de 300 euro procurorului.

Inculpatul l-a refuzat afirmând că procurorul nu primește bani de la persoana cercetată.

În consecință, martorul H.L. i-a înmânat suma de 300 euro, iar inculpatul a reintrat

în clădirea parchetului lăsând să se înțeleagă că merge la procuror.

În luna octombrie 2011, martorul H.L. a

fost citat telefonic pentru a se prezenta la parchet în vederea prezentării materialului

de urmărire penală, aspect pe care l-a comunicat inculpatului P.A. Aceasta i-a atras

atenția să nu discute cu procurorul despre modul de soluționare favorabil al cauzei.

Ulterior, în cauza în care era cercetat

martorul H.L. s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată

a acestuia pentru comiterea infracțiumi prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

Oradea sub Dosar nr. 19702/271/2011. După înregistrarea cauzei, inculpatul P.A.

l-a contactat pe martorul H.L. și i-a spus că nu trebuie să se prezinte la primul

termen de judecată deoarece prezența nu este obligatorie. Tot în cursul lunii octombrie

2011, inculpatul i-a spus martorului că suma destinată procurorului a fost dată

judecătoarei investită să soluționeze cauza. Totodată a mai solicitat suma de 800

euro pentru a influența judecătorul cauzei să pronunțe o condamnare la o pedeapsă

cu suspendarea condiționată a executării ei. Potrivit înțelegerii lor, din suma

pretinsă, inculpatul trebuia să primească 400 euro până la termenul de judecată

din 16 ianuarie 2012 iar diferența până în aprilie 2012. În data de 16 ianuarie

2012, cei doi au discutat telefonic, iar apoi s-au întâlnit pe holurile Judecătoriei

Oradea. Văzând că în clădire se află lucrători de poliție, inculpatul P.A. i-a cerut

martorului denunțător ca suma de 400 euro să o predea martorului V.C. și l-a avertizat

asupra riscului organizării unui flagrant.

S-a mai reținut că, în fața primei instanțe,

înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul a solicitat aplicarea

procedurii recunoașterii vinovăției, declarând că recunoaște comiterea faptelor

așa cum au fost descrise în rechizitoriu și solicitând ca judecarea sa să aibă pe

baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, după ce anterior, în faza

de urmărire penală, a recunoscut primirea sumelor de bani de la martorul denunțător,

susținând însă că a fost vorba de restituirea unui împrumut pe care l-ar fi acordat

denunțătorului în cursul lunii august 2011 și că nu a spus că ar avea influență

asupra unor magistrați.

Evaluând probele administrate în cursul

urmăriri penale și declarațiile inculpatului date în fond, instanța de apel a apreciat

că vinovăția inculpatului este pe deplin dovedită, reținând următoarele:

Martorul denunțător H.L., în declarațiile

date, a arătat în mod constant că inculpatul i-a pretins, în cursul lunii august

2011, suma de 600 euro pentru a interveni la procurorul care îi instrumentează cauza,

pentru a-i da o soluție favorabilă. Banii solicitați i-a dat în două tranșe și au

fost luați cu titlu de împrumut de la martorul G.C.A. Predarea celei de-a două tranșe

a avut loc în fața clădirii unde își are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oradea, în prezența martorului V.R.V. Ulterior, inculpatul i-a mai pretins suma

de 800 euro pentru a interveni la judecătorul care-i soluționează cauza. A acceptat

și această cerere și s-a înțeles cu inculpatul ca prima tranșă să-i fie remisă la

data de 16 ianuarie 2012, când avea fixat termen de judecată la Judecătoria Oradea,

iar cea de-a doua în cursul lunii aprilie.

Depoziția sa se coroborează cu procesul-verbal

de constatare a infracțiunii flagrante, procesele-verbale de transcriere a interceptărilor

telefonice, declarațiile martorilor G.C.A., G.S.C., V.R.V. și V.C.

Martorul V.R.V. a declarat că, în cursul

lunii august 2011, a fost solicitat de martorul denunțător H.L. să-l aducă la Oradea

deoarece trebuie să se întâlnească cu o persoană care îi promisese că îl va ajuta

să obțină o soluție favorabilă în dosarul penal, în schimbul sumei de 600 euro.

A mai susținut că denunțătorul i-a spus

că îi predase deja acelei persoane suma de 300 euro și că trebuia să-i mai dea încă

300 euro, dar și că întâlnirea a avut loc în fața clădirii unde se află sediul Parchetului

de pe lângă Judecătoria Oradea. După ce martorul denunțător s-a întâlnit cu persoana

care ieșise din sediul parchetului, acesta i-a relatat că i-a predat și diferența

de 300 euro. Nu a văzut când au fost remiși banii, dar anterior a văzut suma respectivă

asupra denunțătorului, cu ocazia efectuării schimbului valutar.

Martorul G.C.A. a arătat că, în toamna

anului 2011, H.L. i-a cerut cu titlu de împrumut suma de 600 euro, susținând că

are nevoie de aceasta pentru ca, prin intermediul unei persoane „A.”, să obțină

restituirea permisului de conducere și o soluție favorabilă în dosarul penal în

care era cercetat. Denuțătorul i-a spus că acel „A.” îl cunoștea pe procurorul ce

instrumenta cauza.

A mai arătat că, în cursul lunii octombrie

sau noiembrie 2011, l-a însoțit pe martorul denunțător la întâlnirea pe care acesta

o avea cu „A.”, ocazie cu care, în prezența sa, cei doi au purtat o discuție despre

soluționarea cauzei penale, în cadrul căreia „A. i-a precizat lui H.L. că este foarte

greu să rezolve deși suma de 600 euro a înmânat-o procurorului de cauză, din aceasta

el oprindu-și doar 500 de euro. Totodată numitul „A.” a precizat că nu mai poate

să ceară banii de la procuror și că va încerca să intervină la instanță pentru o

soluție favorabilă și obținerea unei dovezi cu drept de conducere". După această

întâlnire, a aflat de la martorul denunțător că inculpatul i-a mai cerut suma de

800 euro pentru a o da completului de judecată, afirmând că, în caz contrar va primi

o pedeapsă cu executare. Denunțătorul i-a cerut să-i împrumute și suma de 400 euro

pe care trebuia să o dea inculpatului în prima tranșă

(până la data de 16 ianuarie 2012), moment

în care l-a sfătuit pe H.L. să formuleze denunțul penal, însoțindu-l pe acesta la

poliție.

Martorul G.S.C. a afirmat că martorul denunțător

i-a solicitat să se întâlnească cu „A.” și să-i predea acestuia suma de 50 RON și

dovada eliberată de Poliția Rutieră, spunându-i că acea persoană îl ajută să-și

rezolve probele legate de dosarul penal pe care-l are. A acceptat, s-a întâlnit

cu acesta în fața sediului Poliției Rutiere și i-a înmânat banii și actul, după

care acea persoană a intrat în sediul Poliției Rutiere. Ulterior, dintr-o discuție

cu martorul G.C.A. a aflat că acel „A.” i-a cerut denunțătorului inițial suma de

600 euro și apoi încă 800 euro pentru ca „să intervină să nu aibă dosar penal, practic

să nu facă pușcărie”. în urma acestei discuții, l-a sfătuit pe martorul G.C.A. să-l

îndrume pe H.L. să formuleze un denunț penal.

Martorul V.C. a arătat că, la data de 16

ianuarie 2012,în timp ce se afla la Judecătoria Oradea împreună cu inculpatul P.A.,

l-a auzit pe acesta discutând cu o persoană de sex masculin. Inculpatul l-a indicat

pe el ca fiind persoana căruia să-i predea banii, dar denunțătorul a refuzat susținând

că nu are încredere în el.

În ceea ce privește suma de bani ce trebuia

remisă de martorul denunțător inculpatului, la data de 16 ianuarie 2012, și destinația

acesteia, instanța de apel a reținut ca fiind relevante înregistrările convorbirilor

telefonice și ambientale interceptate în cauză.

În consecință, urmare analizei probatoriului

cauzei, instanța de apel a reținut că, în mod just, prima instanță a apreciat că

fapta inculpatului care, în perioada august 2011-ianuarie 2012, în baza aceleiași

rezoluții infracționale, a pretins de la martorul denunțător H.L. suma de 600 euro

pe care a și primit-o și suma de 800 euro, pentru ca, folosindu-se de o pretinsă

influență asupra magistraților, să obțină o soluție favorabilă în dosarul penal

în care acesta era cercetat, constituie infracțiunea de trafic de influență în formă

continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Apărarea formulată de inculpat atât în

cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de apel, în sensul că prin această

modalitate a încercat să-și recupereze o sumă de bani dată martorului denunțător

cu titlu de împrumut a fost înlăturată de către instanța de prim control judiciar

cu argumentarea că nu este susținută de nici o probă, reținându-se în acest sens

că, dimpotrivă, modul de comitere a faptelor, locurile unde inculpatul a stabilit

întâlnirile pentru remiterea unor sume de bani, în fața clădirilor parchetului și

poliției rutiere, pe holurile judecătoriei, aspectul că momentul stabilit pentru

remiterea sumei de 400 euro coincide cu termenul fixat pentru soluționarea cauzei

penale a denunțătorului, comportamentul pe care l-a avut acesta pe holurile judecătoriei

unde a evitat să primească suma de bani de la denunțător pentru a nu fi surprins

de camerele de supraveghere și avertizarea denunțătorului că s-ar putea să fie urmăriți,

denotă faptul că predarea sumei respective nu era un fapt licit, cum este restituirea

unui împrumut.

Trecând la analiza criticilor formulate

în apel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în mod greșit a fost reținut

că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă postexecutorie, aducând

ca argumente în acest sens faptul că mențiunile din fișa de cazier judiciar a inculpatului

referitoare la pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de

detenție, dispusă prin sentința penală nr. 71/2003 a

Judecătoriei Zalău sunt eronate, întrucât

hotărârea susmenționată a fost casată în totalitate prin decizia penală nr. 753/R/2004

a Curții de Apel Cluj, decizie prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, iar în rejudecare

a fost pronunțată sentința penală nr. 490/2005 a Judecătoriei Zalău care a rămas

definitivă prin neapelare la data de 24 iunie 2005. Or, calculând termenul de încercare

de 5 ani stabilit pentru pedeapsa de 3 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată

sub supraveghere de la această dată, se constată că acesta s-a împlinit la data

de 23 iunie 2010, dată la care, potrivit dispozițiilor art. 86

6

C. pen.,

inculpatul este reabilitat de drept.

Sub același aspect s-a arătat că, în paralel

cu termenul de încercare și de la aceeași dată, a început să curgă și termenul de

3 ani de reabilitare pentru pedeapsa de 6 luni închisoare a cărei executare a fost

grațiată, termen ce s-a împlinit la data de 23 iunie 2008.

Totodată, constatând că faptele reținute

în sarcina inculpatului în prezenta cauza au fost comise în perioada august 2011-ianuarie

2012, deci după împlinirea termenelor de reabilitare pentru condamnările anterioare,

instanța de apel a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea stării

de recidivă, critica inculpatului sub acest aspect fiind apreciată ca întemeiată.

Deopotrivă întemeiată a fost apreciată

și critica privind individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului,

instanța de apelreținând în acest sens că aceasta este prea mare în raport cu criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen., limitele reduse ca urmare a aplicării dispozițiilor

art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., precum și circumstanțele reale ale

comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse de la martorul denunțător, caracterul

premeditat și organizat al faptelor, perioada de timp în care s-a realizat activitatea

infracțională, persoanele asupra cărora s-a susținut că ar avea influență, precum

și circumstanțele personale ale inculpatului care, în final, a adoptat o conduită

procesuală corectă, neavând nici statut de recidivist.

În

consecință, instanța de apel a apreciat că se impune reducerea

pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani la 2 ani și 6 luni închisoare, cu executare

în regim de detenție, reținând că această modalitate de executare este singura aptă

să corespundă scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., având în vedere că

astfel de fapte sunt de natură să lezeze din temelii, în mod nejustificat, încrederea

opiniei publice în legalitatea și imparțialitatea actului de justiție, în corectitudinea

și independența membrilor corpului judiciar.

Întemeiat a fost apreciat și apelul declarat

de parchet în ceea ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 88 C.

pen., reținându-se în acest sens că deducerea duratei reținerii inculpatului nu

se putea fi realiza printr-o încheiere de înlăturare a omisiunii vădite, aceasta

neconstituind o eroare materială evidentăcare să poată fi acoperită în procedura

prev. de art. 196 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul

P.A.

În

cuprinsul motivelor scrise de recurs depuse la dosarul cauzei,

inculpatul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei sale condamnări pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în

rejudecare, achitarea sa pe temeiul prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu argumentarea

că situația de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, a

fost greșit reținută, în realitate, suma de 400 euro constituind o restituire a

datoriei pe care martorul denunțător o avea

la

inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă să facă

o intervenție la magistrații care judecau cauza în care denunțătorul era cercetat,

în vederea pronunțării unei hotărâri favorabile acestuia.

La termenul de dezbateri din 10 septembrie

2013,

apărătorul desemnat

din oficiu să acorde asistență juridică inculpatului a susținut fidel criticile

invocate în scris, circumscriindu-le cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen. și precizând în mod expres că acestea nu vizează și cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Suplimentar, apărătorul a invocat, în subsidiar,

cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reducerea

pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a circumstanțelor reale ale cauzei și

datelor privind persoana inculpatului.

Examinând recursul declarat de inculpatul

P.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Prioritar, se constată că, în raport cu

data pronunțării deciziei atacate, 31 ianuarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispozițiile

C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor aduse acestuia prin Legea

nr. 2/2013.

Trecând la analiza cazurilor de casare

invocate de inculpat, înalta Curte constată următoarele:

1.Cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen.;

În

sfera acestui caz de casare, apărarea a susținut că se impune

achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 257 C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât situația de fapt, astfel cum

rezultă din probatoriul administrat în cauză, a fost greșit reținută, în realitate,

suma de 400 euro constituind o restituire a datoriei pe care martorul denunțător

o avea la inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă

să facă o intervenție la magistrații care judecau cauza în care denunțătorul era

cercetat, în vederea pronunțării unei hotărâri favorabile acestuia.

Dat fiind caracterul deplin, necondiționat

și irevocabil al recunoașterii făcute de inculpat în fond, poziție procesuală în

raport de care în favoarea acestuia a fost reținut beneficiul dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., care se repercutează asupra limitelor recursului

cu care a fost investită instanța supremă, se constată că susținerile inculpatului

sunt incompatibile apărărilor care pot fi invocate în cadrul căii de atac exercitată

în procedura simplificată prevăzută de textul de lege susmenționat.

Ca urmare, constatând că cererea de achitare

formulată de inculpat excede limitelor controlului judiciar care poate fi exercitat

în recursul declarat de acesta, implicând o punere în discuție a mijloacelor probatorii

pe care care inculpatul și le-a însușit în mod expres prin declarația de recunoaștere

a faptelor, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei solicitări.

O astfel de optică este conformă jurisprudenței

constante a instanței supreme care, în decizii de speță (nr. 2142 din 19 iunie 2012

și nr. 3116 din 3 octombrie 2012), a statuat că singurul temei în baza căruia se

poate pronunța o hotărâre de achitare în procedura prev. de art. 320

1

C. proc. pen. este doar cel prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10

alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., „toate celelalte temeiuri de achitare

prevăzute de art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătorești

în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune

și dacă a fost săvârșită de inculpat.”

Prin urmare, aplicarea procedurii simplificate

a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, reglementată prin disp. art. 320

1

C. proc. pen., exclude posibilitatea pronunțării unei soluții de achitare pe temeiul

prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât,

în conformitate cu dispozițiile art. 320

1

alin. (4) C. proc. pen., instanța

de judecată soluționează latura penală atunci când din probele administrate în cursul

urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită

de inculpat, iar potrivit alin. (8) al aceluiași articol, instanța respinge cererea

atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt

suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită

de inculpat, în acest caz instanța continuând judecarea cauzei potrivit procedurii

de drept comun.

În

consecință, Înalta Curte constată că apărările inculpatului

subscrise cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen.

exced controlului judiciar care se poate realiza în recursul declarat de acesta

în procedura prev. de art. 320

1

C. proc. pen.

În

plus, cu titlu subsidiar, se constată că întrucât inculpatul

P.A. critică situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată de instanța

de apel, arătând că aceasta nu are susținere în probatoriul administrat, apărarea

acestuia se circumscrie cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen., cazul de casare prev. de 385

9

alin. (1) pct. 12 teza I

C. proc. pen. având în vedere ipoteza în care deși situația de fapt a fost corect

reținută, în mod greșit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracțiune,

în realitate lipsind unul dintre elementele constitutive ale acesteia, soluția fiind

astfel contrară legii.

9

pct. 14 C. proc. pen.;

În

sfera acestui caz de casare invocat cu titlu subsidiar, apărarea

inculpatului a solicitat reducerea pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a

circumstanțelor reale ale cauzei și datelor privind persoana inculpatului.

Critica este neîntemeiată,

pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare

aplicată inculpatului în apel, în condițiile reținerii dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., fiind corect stabilită prin raportare la criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen. și aptă, prin cuantum și modalitate de executare, să asigure scopul

pedepsei.

Se constată în acest sens că pedeapsa susmenționată

se încadrează în limitele stabilite potrivit art. 320

1

alin. (7) C. proc.

pen. (limite situate între 7 an și 4 luni-6 ani și 8 luni) și răspunde criteriilor

de individualizare judiciară a pedepselor, instanța de apel apreciind în mod just

că, în condițiile constatării reabilitării de drept a inculpatului în raport cu

condamnările anterioare și dat fiind gradul ridicat de pericol social al faptei

săvârșite, circumstanțele reale ale comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse

de la martorul denunțător, caracterul premeditat și organizat al faptelor, perioada

de timp în care s-a realizat activitatea infracțională, calitatea persoanelor asupra

cărora a susținut că ar avea influență, precum și circumstanțele personale ale inculpatului,

o pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de textul de incriminare, ajustată

potrivit art. 320

1

C. proc. pen., cu executare în regim penitenciar,

este suficientă pentru a corecta atitudinea inculpatului.

Înconsecință, în virtutea considerentelor

ce preced și neidentificând existența unor motive susceptibile de a fi luate în

considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul P.A. împotriva deciziei penale nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curții

de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 10

septembrie 2013.