ÎCCJ, Decizia nr. 497/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr.

1805 din 15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta I.D.V.

împotriva rezoluției nr. 823/P/2010 din 5 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea formulată

de petiționara I.D.V., s-a solicitat desființarea rezoluției din 5 august 2010

dată în dosarul nr. 823/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

intimata C.L., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele

Secției civile și de proprietate intelectuală și a rezoluției din 20 septembrie

2010 din dosarul nr. 7669/3487/II-2/2010 al procurorului șef al Secției de

Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Prin rezoluțiile mai

sus arătate s-a reținut că din examinarea actelor premergătoare nu au rezultat

indicii că intimata s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

ce a fost reclamată, atâta vreme cât magistrații nu pot avea calitatea de

subiect activ al acestei infracțiuni, numai pornind de la considerentul că a

adoptat o soluție sau alta.

Împotriva

rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, în termen legal, petiționara a

sesizat instanța cu plângere, susținând că au fost încălcate dispozițiile art.

278 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a primit comunicarea rezoluției din

dosarul nr. 7669 înregistrată la 27 august 2010, precum și a rezoluției din 5

august 2010, decât în urma sesizării sale; în același sens au fost invocate și

dispozițiile art. 221 alin. (6) C. proc. pen. O altă critică s-a referit la

nerespectarea dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. susținându-se că,

deși plângerea a fost adresată prin e-mail procurorului general adjunct,

aceasta a fost înregistrată numai după o lună de zile.

S-a mai arătat că

rezoluțiile au fost adoptate fără ca procurorul să solicite dosarele vizate în

plângere și fără a se observa că intimata a luat măsura respingerii cererilor

de suspendare și de strămutare fără o analiză a actelor și probelor depuse.

Prima instanță a

apreciat că plângerea formulată este nefondată.

S-a reținut,

referitor la susținerea petiționarei că rezoluția dată la 20 septembrie 2010 în

dosarul nr. 7669/II-2/2010 de procurorul ierarhic superior i-a fost comunicată

petiționarei la 5 octombrie 2010 (fila 21) și primită de petiționară la 7

octombrie 2010 (fila 25), că de la această dată pentru petiționară curgea

termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc. pen.,

împrejurarea că petiționara a formulat plângere înainte de comunicare

demonstrând diligență din partea acesteia fără nicio legătură cu comunicarea la

datele mai sus arătate. S-a apreciat critica privitoare la lipsa mențiunilor

privind incidența dispozițiilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen. din dovada de

comunicare din 9 august 2010 ca nereală, așa cum rezultă din actul menționat

(fila 18).

Critica petiționarei privitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat că

se regăsește numai în cuprinsul sesizării, din solicitare și rezoluții reieșind

că aceasta a fost înaintată de către petiționară prin e-mail la 27 iulie 2010,

înregistrată la Cabinetul procurorului general adjunct la aceeași dată, fiind

soluționată cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

Din verificarea

actelor dosarului s-a reținut de către prima instanță că rezoluțiile contestate

sunt temeinice și legale, cele trei cereri de strămutare fiind repartizate

aleatoriu și primind termen la 13 ianuarie 2011 și, respectiv, 21 ianuarie

2011; cu privire la cererile de suspendare cu care a fost corect învestită

intimata, în calitate de președinte al Secției civile și de proprietate

intelectuală, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 40 C. proc. civ. conform

cărora, președintele instanței poate să ordone suspendarea judecății, dacă

apreciază că acest lucru este necesar.

S-a concluzionat că

activitatea intimatei în calitate de magistrat învestit să se pronunțe asupra

cererilor de suspendare, s-a circumscris înfăptuirii actului de justiție în

limitele legii și ale atribuțiilor de serviciu, ce nu pot fi supuse decât

cenzurii legale în cadrul căilor de atac.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după

cum rezultă din cererea de recurs (fila 3 dosar recurs) pentru necomunicarea

motivării sentinței, împiedicarea petentei de a-și exercita drepturile

procesuale, soluționarea plângerii de către procuror fără audierea petentei și

analiza actelor relevante, în mod subiectiv, emiterea de către Înalta Curte de

Casație și Justiție a unei citații care nu avea conținutul prevăzut de lege,

nesoluționarea de către procurorul ierarhic superior a plângerii petentei în

termen legal, solicitându-se reexaminarea cauzei și exonerarea petentei de la

plata cheltuielilor judiciare.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față,

nemulțumită fiind de soluțiile și măsurile dispuse de către intimat în cursul

derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă și conferind conotații

penale activității sale profesionale petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare,

procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a

concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel

că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se

reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat,

care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea

unor soluții sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate

constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii

condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimata

s-a limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde

petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acesteia.

Nemulțumirile

referitoare la soluțiile dispuse de către magistrați se impun a fi invocate pe

calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea

unor soluții, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui

formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea

urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la

lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ

reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că

în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor

premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de

intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petentă.

Analizând hotărârea

recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului

dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Se reține că este

nefondată critica relativă la neefectuarea de către procuror a actelor de

cercetare apreciate ca relevante de petentă, deoarece dispozițiile art. 224 C.

proc. pen. nu instituie în sarcina acestuia obligația de efectuare, în etapa

actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe

cele apte a întemeia soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat.

Referitor la motivul

de recurs privind punerea petentei în imposibilitatea exercitării drepturilor

procesuale (prin modul în care petenta a fost citată și pretinsa necomunicare a

soluției) se constată că instanța a procedat la soluționarea cauzei în

condițiile în care părțile au fost legal citate (filele 23, 24 dosar fond), pe

baza materialului dosarului, rezoluției contestate, plângerii petentei și

înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., soluția pronunțată fiind comunicată petentei.

În ceea ce privește motivul

de recurs relativ la modul de soluționare a plângerii formulată de petentă

potrivit art. 278 C. proc. pen., aceste susțineri exced obiectul cauzei față de

obiectul devoluțiunii în primă instanță, potrivit art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen. și împrejurarea că plângerea prin care petenta a sesizat

instanța a fost apreciată ca depusă în termen legal.

Referitor la

solicitarea recurentei petente de exonerare de la plata cheltuielilor judiciare

se constată că această obligație a fost just stabilită în sarcina sa, având în

vedere culpa procesuală a părții care a sesizat instanța cu o cerere care a

fost respinsă.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta I.D.V. împotriva sentinței nr. 1805 din

15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 8049/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.