ÎCCJ, Decizia nr. 497/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011 Asupra recursului de față, Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1805 din 15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta I.D.V. împotriva rezoluției nr. 823/P/2010 din 5 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea formulată de petiționara I.D.V., s-a solicitat desființarea rezoluției din 5 august 2010 dată în dosarul nr. 823/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimata C.L., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele Secției civile și de proprietate intelectuală și a rezoluției din 20 septembrie 2010 din dosarul nr. 7669/3487/II-2/2010 al procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin rezoluțiile mai sus arătate s-a reținut că din examinarea actelor premergătoare nu au rezultat indicii că intimata s-ar face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu ce a fost reclamată, atâta vreme cât magistrații nu pot avea calitatea de subiect activ al acestei infracțiuni, numai pornind de la considerentul că a adoptat o soluție sau alta. Împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, în termen legal, petiționara a sesizat instanța cu plângere, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., întrucât nu a primit comunicarea rezoluției din dosarul nr. 7669 înregistrată la 27 august 2010, precum și a rezoluției din 5 august 2010, decât în urma sesizării sale; în același sens au fost invocate și dispozițiile art. 221 alin. (6) C. proc.

pen. O altă critică s-a referit la nerespectarea dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. susținându-se că, deși plângerea a fost adresată prin e-mail procurorului general adjunct, aceasta a fost înregistrată numai după o lună de zile. S-a mai arătat că rezoluțiile au fost adoptate fără ca procurorul să solicite dosarele vizate în plângere și fără a se observa că intimata a luat măsura respingerii cererilor de suspendare și de strămutare fără o analiză a actelor și probelor depuse. Prima instanță a apreciat că plângerea formulată este nefondată. S-a reținut, referitor la susținerea petiționarei că rezoluția dată la 20 septembrie 2010 în dosarul nr. 7669/II-2/2010 de procurorul ierarhic superior i-a fost comunicată petiționarei la 5 octombrie 2010 (fila 21) și primită de petiționară la 7 octombrie 2010 (fila 25), că de la această dată pentru petiționară curgea termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc.

pen., împrejurarea că petiționara a formulat plângere înainte de comunicare demonstrând diligență din partea acesteia fără nicio legătură cu comunicarea la datele mai sus arătate. S-a apreciat critica privitoare la lipsa mențiunilor privind incidența dispozițiilor art. 278 alin. (3) C. proc. pen. din dovada de comunicare din 9 august 2010 ca nereală, așa cum rezultă din actul menționat (fila 18). Critica petiționarei privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat că se regăsește numai în cuprinsul sesizării, din solicitare și rezoluții reieșind că aceasta a fost înaintată de către petiționară prin e-mail la 27 iulie 2010, înregistrată la Cabinetul procurorului general adjunct la aceeași dată, fiind soluționată cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

Din verificarea actelor dosarului s-a reținut de către prima instanță că rezoluțiile contestate sunt temeinice și legale, cele trei cereri de strămutare fiind repartizate aleatoriu și primind termen la 13 ianuarie 2011 și, respectiv, 21 ianuarie 2011; cu privire la cererile de suspendare cu care a fost corect învestită intimata, în calitate de președinte al Secției civile și de proprietate intelectuală, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 40 C. proc. civ. conform cărora, președintele instanței poate să ordone suspendarea judecății, dacă apreciază că acest lucru este necesar. S-a concluzionat că activitatea intimatei în calitate de magistrat învestit să se pronunțe asupra cererilor de suspendare, s-a circumscris înfăptuirii actului de justiție în limitele legii și ale atribuțiilor de serviciu, ce nu pot fi supuse decât cenzurii legale în cadrul căilor de atac.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cererea de recurs (fila 3 dosar recurs) pentru necomunicarea motivării sentinței, împiedicarea petentei de a-și exercita drepturile procesuale, soluționarea plângerii de către procuror fără audierea petentei și analiza actelor relevante, în mod subiectiv, emiterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei citații care nu avea conținutul prevăzut de lege, nesoluționarea de către procurorul ierarhic superior a plângerii petentei în termen legal, solicitându-se reexaminarea cauzei și exonerarea petentei de la plata cheltuielilor judiciare. Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. În speța de față, nemulțumită fiind de soluțiile și măsurile dispuse de către intimat în cursul derulării unei proceduri judiciare privind pe petentă și conferind conotații penale activității sale profesionale petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimata s-a limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acesteia. Nemulțumirile referitoare la soluțiile dispuse de către magistrați se impun a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce nu poate fi primită.

Se reține, așadar că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați soluția de netrimitere în judecată contestată de către petentă. Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se reține că este nefondată critica relativă la neefectuarea de către procuror a actelor de cercetare apreciate ca relevante de petentă, deoarece dispozițiile art. 224 C. proc.

pen. nu instituie în sarcina acestuia obligația de efectuare, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a întemeia soluția dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat. Referitor la motivul de recurs privind punerea petentei în imposibilitatea exercitării drepturilor procesuale (prin modul în care petenta a fost citată și pretinsa necomunicare a soluției) se constată că instanța a procedat la soluționarea cauzei în condițiile în care părțile au fost legal citate (filele 23, 24 dosar fond), pe baza materialului dosarului, rezoluției contestate, plângerii petentei și înscrisurilor noi depuse, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., soluția pronunțată fiind comunicată petentei. În ceea ce privește motivul de recurs relativ la modul de soluționare a plângerii formulată de petentă potrivit art. 278 C. proc. pen., aceste susțineri exced obiectul cauzei față de obiectul devoluțiunii în primă instanță, potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. și împrejurarea că plângerea prin care petenta a sesizat instanța a fost apreciată ca depusă în termen legal. Referitor la solicitarea recurentei petente de exonerare de la plata cheltuielilor judiciare se constată că această obligație a fost just stabilită în sarcina sa, având în vedere culpa procesuală a părții care a sesizat instanța cu o cerere care a fost respinsă. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta I.D.V. împotriva sentinței nr. 1805 din 15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8049/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.