ÎCCJ, Decizia nr. 75/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1909 din 24 noiembrie 2010 a

Secției Penale a Înaltei

Curți de

Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul A.l. împotriva rezoluției nr. 740/P/2010

din 30 iulie 2010 a

Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire

penală și criminalistică, și s-a menținut

rezoluția atacată, cu obligarea petentului

la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a

Parchetului de pe lângă

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus,

în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen.,

neînceperea urmăririi

penale față de magistrații

A.P., A.D.,

T.G., V.V.C.

P., N.A., M.M.P., C.T.T.,

A.C. și I.B., judecători la Înalta

Curte de Casație și

Justiție, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264,

art.

289 și art. 271 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat

plângere la procurorul șef

al Secției

de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere

care a fost respinsă prin rezoluția

n r. 7385/3349/II/2/2010 din 7

septembrie 2010.

Procurorii au reținut că modul de soluționare a

unei plângeri penale nu

poate

constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a

dispus soluția criticată, pentru contestarea

căreia, petentul având posibilitatea

exercitării

căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen., petentul a formulat, în

termen

legal, plângere împotriva rezoluției nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, plângere

care a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința

nr. 1909 din 24 noiembrie 2010 a Secției Penale a Înaltei

Curți de Casație și

Justiție, cu

motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au

confirmat existenta unor indicii din care să

rezulte săvârșirea infracțiunilor

reclamate.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii,

petentul A.l. a

declarat recurs.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

, Înalta

Curte constată că recursul declarat de petent nu este

fondat.

Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a

rezultat că intimații

magistrați A.P.,

A.D., T.G., V.V.

C.P., N.A., M.M.P.,

C.T.

T., A.C. și I.B., ar fi săvârșit

acte cărora să le fie

conferită semnificația juridică a infracțiunilor

de abuz în serviciu contra

intereselor

persoanelor, de favorizarea infractorului, de fals intelectual și

nerespectarea

hotărârilor judecătorești.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc.

pen., soluția

pronunțată de

magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care

acesta Ie-a apreciat în urma examinării lor și nu

trebuie să conducă obligatoriu

la

concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații magistrați judecători au

pronunțat o hotărâre, în

concordanță

cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de

soluția adoptată într-o

cauză nu

constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au

emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat

că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității

de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de

serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse

controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu

poate pune în discuție

autoritatea

acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar

însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora

există autoritate de lucru

judecat.

Mai mult decât instanța penală sesizată în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

, nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în

consecință nu se poate pronunța asupra

temeiniciei și legalității hotărârii

pronunțate de o altă instanță.

De asemenea, nu se poate reține în sarcina

intimaților nici infracțiunea

prevăzută

de art. 264 C. pen., întrucât în sarcina acestora nu s-a reținut existența

vreunui ajutor dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în

timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna

sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a

asigura infractorului folosul sau

produsul infracțiunii.

Deoarece din actele premergătoare efectuate în

cauză nu a rezultat că

intimații magistrați, în exercitarea atribuțiilor

de serviciu ar fi cauzat vreo

vătămare a

intereselor legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui

infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau

în timpul săvârșirii infracțiunii,

pentru

a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori

pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii și că nu ne

aflăm în prezența falsificării unui înscris oficial, în mod corect s-a dispus

neînceperea

urmăririi penale față de aceștia.

În consecință, soluția primei instanțe de

respingere a plângerii petentului

împotriva

rezoluției nr. 740/P/2010 din 30 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică,

este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.,

urmează a

respinge, ca nefundat, recursul declarat de petentul A.l.

împotriva

sentinței primei instanțe.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul

petent va fi

obligat la plata sumei

de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petentul A.I.

împotriva sentinței nr.

1909 din 24 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

7622/1/2010.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie

2011.