ÎCCJ, Decizia nr. 344/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 344/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 283

din 24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.C.V.

împotriva ordonanței nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută ordonanța atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 13 noiembrie

2009, petentul G.C.V., a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție o

plângere formulată în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.

împotriva ordonanței nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petiționarul a

criticat soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror ca fiind

nelegală și netemeinică și a solicitat desființarea ei și trimiterea cauzei la

procuror în vederea începerii urmăririi penale față de S.L., A.E. și D.D.,

judecători în cadrul Curții de Apel Suceava care, în opinia petentului, cu

bună-știință, au încălcat legea și drepturile sale procesuale.

Verificând ordonanța

atacată pe baza materialului și a lucrărilor cauzei, în conformitate cu dispozițiile

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., prima instanță a constatat că

prin ordonanța nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C.

proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față

de S.L., A.E. și D.D., magistrați judecători la Curtea de Apel Suceava, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în

serviciu în formă calificată, neglijență în serviciu, fals intelectual, fals în

înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și fals în declarații prevăzute de

art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248

1

C. pen., art. 249 C.

pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen.,

întrucât faptele nu există.

Totodată, prin

aceeași ordonanță s-a dispus, în temeiul art. 38 C. proc. pen., art. 42 C.

proc. pen. raportat la art. 45 alin. (1) C. proc. pen. și la art. 132 lit. b)

din O.U.G. nr. 43/2002, disjungerea și declinarea cauzei pentru continuarea

cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de primirea de

foloase necuvenite, trafic de influență, fapte săvârșite de alți funcționari prevăzute

de art. 256 C. pen., 257 C. pen., 258 C. pen., la Direcția Națională Anticorupție, împreună cu prezenta ordonanță și dosarul cauzei.

S-a reținut că

petiționarul G.C.V. a formulat plângere penală împotriva celor trei judecători,

solicitând tragerea acestora la răspundere penală în legătură cu modul de

soluționare a dosarului nr. 7302/86/2008 al Curții de Apel Suceava.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 82

din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea formulată de

contestatorul G.C.V., a anulat decizia nr. 965/2007, emisă de SC D. SA

Fălticeni, obligând această firmă să plătească contestatorului despăgubiri

reprezentând ajutorul de șomaj, conform Legii nr. 76/2002, pentru perioada 9

iunie 2006 – 9 iunie 2007; prin aceeași sentință, SC D. SA a fost obligată să

rectifice anumite mențiuni în cuprinsul carnetului de muncă al contestatorului,

fiind respinsă cererea acestuia privind obligarea Inspectoratului Teritorial de

Muncă Suceava de a înscrie mențiuni în carnetul său de muncă referitor la

perioada de șomaj.

G.C.V. a declarat

recurs împotriva sentinței civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, învederând

instanței de recurs că Tribunalul Suceava, în mod greșit nu a reținut că în

carnetul său de muncă au fost efectuate mențiuni eronate referitor la perioada

în care s-a aflat în incapacitate de muncă.

Prin decizia nr. 313

din 19 martie 2009, Curtea de Apel Suceava (respectiv completul format din

judecătorii S.L., A.E. și D.D.) a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.C.V.

și a admis recursul promovat de S.C. D. SA, fiind modificată sentința civilă

nr. 82 din 12 ianuarie 2009, în sensul că societatea arătată nu a mai fost

obligată să plătească despăgubiri constând în ajutorul de șomaj către

petiționar.

Petiționarul a apreciat

că judecătorii care au pronunțat această hotărâre și-au încălcat atribuțiile de

serviciu, deoarece ar fi interpretat eronat dispozițiile legale privind

calculul termenului în care SC D. SA ar fi putut declara recurs împotriva

sentinței civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, prin aceasta fiind încălcate

drepturile petiționarului la apărare și la un proces echitabil.

Prin ordonanța nr.

830/P/2009 din 21 septembrie 2009, procurorul a constatat că instanța a motivat

cu privire la excepția de tardivitate a recursului, examinând data declarării

acestuia în raport de dovezile privind comunicarea sentinței civile nr. 82 din

12 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava și constatând că exercitarea căii de

atac s-a făcut în termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr.

168/1999, calculat pe zile libere conform art. 103 C. proc. pen.

În consecință,

procurorul a constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu a

rezultat săvârșirea vreunei fapte penale de către judecători cu ocazia

îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, astfel că a dispus neînceperea urmăririi

penale față de aceștia.

Plângerea formulată

de petiționar împotriva măsurii dispuse de procuror, în conformitate cu

dispozițiile art. 278 C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul

șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția nr.

10009/4957/II/2/2009 din 19 octombrie 2009.

Împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul G.C.V. a formulat plângere la

instanță, în temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., susținând că

organele de urmărire penală nu au depus diligențele necesare în vederea

strângerii probelor pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate

aspectele, ignorând faptul că judecătorii au pronunțat hotărârea în baza unei

probe depusă după închiderea dezbaterilor și anume un borderou de corespondență

fals, probă despre a cărei existență nu a cunoscut și nu s-a putut pronunța,

procurorul procedând cu rea-credință pentru a-i favoriza pe cei vinovați,

necercetând acest aspect, neexplicându-i petiționarului drepturile sale

procesuale și nemotivând în scris respingerea probelor, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 67 C. proc. pen., iar judecătorii încălcându-i drepturile

procesuale referitoare la un proces echitabil, imparțial, petiționarul

solicitând tragerea acestora la răspundere penală.

Examinând plângerea,

prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată, din examinarea actelor

premergătoare efectuate în cauză nerezultând indicii că magistrații au săvârșit

vreo faptă prevăzută de legea penală.

S-a reținut că

magistrații au examinat excepția tardivității declarării recursului de către

intimata recurentă SC D. SA Fălticeni, ridicată de petiționar și asupra căreia

părțile și-au formulat concluziile, ca și fondul pricinii.

Dezbaterea cauzei a

avut loc în ședința publică din 12 martie 2009, iar pentru a da posibilitatea

apărătorului pârâtei recurente să depună concluzii scrise, pronunțarea cauzei

s-a amânat pentru data de 19 martie 2009. La data de 18 martie 2009, pârâta

recurentă SC D. SA Fălticeni a depus note scrise, atât cu privire la excepția

tardivității, cât și cu privire la fondul cauzei.

În motivarea

concluziilor, partea a invocat și a depus registrul de corespondență, pentru a

dovedi susținerea făcută în memoriul de recurs potrivit căreia hotărârea i-a

fost comunicată la data de 23 ianuarie 2009.

Întrucât excepția

tardivității a fost pusă în discuția părților, instanța a examinat această

excepție inclusiv pe baza documentelor depuse până la pronunțare și despre

existența și conținutul cărora se făcuse vorbire în cadrul procesului, Înalta

Curte constată că în mod întemeiat procurorul a stabilit că în cauză nu a fost

săvârșită nicio infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul ori vreo

infracțiune de fals.

Astfel, prima

instanță a concluzionat în sensul că magistrații și-au îndeplinit atribuțiile

de serviciu potrivit dispozițiilor legale în materie, fără a prejudicia, cu

știință ori din culpă, interesele legale ale persoanei vătămate, iar

procurorul, constatând existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare a

acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (inexistența

faptei), a dispus în mod legal și temeinic neînceperea urmăririi penale.

Cât privește

criticile formulate de petiționar cu privire la administrarea și evaluarea

probelor de către organele de urmărire penală, s-a constatat că acestea nu sunt

fondate, întrucât faza actelor premergătoare nu este guvernată de principiile

și regulile desfășurării urmăririi penale, în această fază, organele de

urmărire penală efectuând verificări, dar neadministrând probe; în condițiile

în care se constată existența unui caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii

penale, nu se poate dispune începerea urmăririi penale și, în consecință, nu

sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la probe și mijloacele de probă

prevăzute în Titlul III al Codului penal; astfel, s-a reținut că plângerea

petentului este nefondată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după

cum rezultă din motivele scrise depuse la dosar (filele 12-15 dosar recurs)

pentru neefectuarea verificărilor de către procurori și judecarea cauzei cu

vădită neglijență, de către completul format din intimatele judecător în baza

unei probe necunoscută petentului și primită după închiderea dezbaterilor.

În drept au fost

invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9, 10, 17 și

18 C. proc. pen., precum și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind

existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții

negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute

de norma precitată.

În cauza dedusă

judecății petentul, nemulțumit fiind de soluția dispusă de către intimatele

judecător într-o cauză în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva

acestora plângere penală în legătură cu modul, pretins nelegal de exercitare a

atribuțiilor de serviciu.

Procurorul, cu

respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., a dispus efectuarea, în etapa

actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile cauzei și, motivat,

constatând că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, fiind incident

cazul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus față de intimate

soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția astfel dispusă a fost în mod just

menținută de către prima instanță, deoarece intimatele judecător s-au limitat

la a-și exercita prerogativele funcției cu care au fost învestite, activitatea

de jurisdicție derulată de magistrat neputând prin ea însăși să constituie

infracțiune pentru a justifica tragerea la răspundere penală a magistratului,

chiar dacă soluția dispusă a nemulțumit pe una dintre părți.

Așa fiind, se

constată că eventualele critici pe care partea înțelege să le aducă unei

hotărâri judecătorești trebuie exprimate pe calea declarării căilor de atac

expres și limitativ prevăzute de legea procesuală, singurele apte a determina o

eventuală reformare a hotărârii anterior pronunțată, plângerea penală fiind o

instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită de cea urmărită de către

petent și care, în mod evident, nu poate constitui o completare a căilor legale

de atac.

Astfel, se constată

că soluția primei instanțe este legală, temeinică și riguros motivată, instanța

dând o evaluare proprie justă actelor dosarului, ordonanței atacate și

plângerii petentului, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

După cum s-a

argumentat și în cele ce preced, legea procesuală, respectiv prevederile art.

224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina procurorului obligația de a efectua,

în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către

parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția dispusă, ceea ce, în speță, s-a

realizat.

Se reține, totodată,

că referirile petentului la constatările Serviciului de Inspecție Judiciară

pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al

Magistraturii și rezultatul cercetării disciplinare prealabile derulată cu

privire la intimate nu pot fi primite deoarece acestea nu constituie o dovadă a

comiterii unor fapte penale, contrar celor anterior reținute de către procuror

și de prima instanță.

Cu privire la critica

circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc.

pen. se constată că aceasta este nefondată, deoarece hotărârea primei instanțe

a fost, după cum s-a arătat și anterior, corect și complet motivată, în

limitele art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen. invocate de

recurentul petent nu se susțin și, totodată, exced obiectului cauzei și

procedurii speciale prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., care nu

presupune devoluarea cauzei și rezolvarea fondului unui raport juridic de drept

substanțial, ci exclusiv verificarea legalității și temeiniciei unei soluții de

netrimitere în judecată, ceea ce, în speță, prima instanță a realizat, cu

respectarea drepturilor procesuale ale părților.

Pentru considerente

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1, lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul G.C.V. împotriva sentinței nr. 283 din

24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 9005/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.