ÎCCJ, Decizia nr. 344/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 283 din 24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.C.V. împotriva ordonanței nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută ordonanța atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 13 noiembrie 2009, petentul G.C.V., a înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție o plângere formulată în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen. împotriva ordonanței nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Petiționarul a criticat soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror ca fiind nelegală și netemeinică și a solicitat desființarea ei și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de S.L., A.E. și D.D., judecători în cadrul Curții de Apel Suceava care, în opinia petentului, cu bună-știință, au încălcat legea și drepturile sale procesuale. Verificând ordonanța atacată pe baza materialului și a lucrărilor cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., prima instanță a constatat că prin ordonanța nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de S.L., A.E. și D.D., magistrați judecători la Curtea de Apel Suceava, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată, neglijență în serviciu, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și fals în declarații prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 248 1 C. pen., art. 249 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen., întrucât faptele nu există. Totodată, prin aceeași ordonanță s-a dispus, în temeiul art. 38 C. proc. pen., art. 42 C. proc.

pen. raportat la art. 45 alin. (1) C. proc. pen. și la art. 132 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002, disjungerea și declinarea cauzei pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de primirea de foloase necuvenite, trafic de influență, fapte săvârșite de alți funcționari prevăzute de art. 256 C. pen., 257 C. pen., 258 C. pen., la Direcția Națională Anticorupție, împreună cu prezenta ordonanță și dosarul cauzei. S-a reținut că petiționarul G.C.V. a formulat plângere penală împotriva celor trei judecători, solicitând tragerea acestora la răspundere penală în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. 7302/86/2008 al Curții de Apel Suceava.

Din actele premergătoare efectuate în cauză, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 82 din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea formulată de contestatorul G.C.V., a anulat decizia nr. 965/2007, emisă de SC D. SA Fălticeni, obligând această firmă să plătească contestatorului despăgubiri reprezentând ajutorul de șomaj, conform Legii nr. 76/2002, pentru perioada 9 iunie 2006 – 9 iunie 2007; prin aceeași sentință, SC D. SA a fost obligată să rectifice anumite mențiuni în cuprinsul carnetului de muncă al contestatorului, fiind respinsă cererea acestuia privind obligarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Suceava de a înscrie mențiuni în carnetul său de muncă referitor la perioada de șomaj.

G.C.V. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, învederând instanței de recurs că Tribunalul Suceava, în mod greșit nu a reținut că în carnetul său de muncă au fost efectuate mențiuni eronate referitor la perioada în care s-a aflat în incapacitate de muncă. Prin decizia nr. 313 din 19 martie 2009, Curtea de Apel Suceava (respectiv completul format din judecătorii S.L., A.E. și D.D.) a respins, ca nefondat, recursul declarat de G.C.V. și a admis recursul promovat de S.C. D. SA, fiind modificată sentința civilă nr. 82 din 12 ianuarie 2009, în sensul că societatea arătată nu a mai fost obligată să plătească despăgubiri constând în ajutorul de șomaj către petiționar.

Petiționarul a apreciat că judecătorii care au pronunțat această hotărâre și-au încălcat atribuțiile de serviciu, deoarece ar fi interpretat eronat dispozițiile legale privind calculul termenului în care SC D. SA ar fi putut declara recurs împotriva sentinței civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009, prin aceasta fiind încălcate drepturile petiționarului la apărare și la un proces echitabil. Prin ordonanța nr. 830/P/2009 din 21 septembrie 2009, procurorul a constatat că instanța a motivat cu privire la excepția de tardivitate a recursului, examinând data declarării acestuia în raport de dovezile privind comunicarea sentinței civile nr. 82 din 12 ianuarie 2009 a Tribunalului Suceava și constatând că exercitarea căii de atac s-a făcut în termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999, calculat pe zile libere conform art. 103 C. proc.

pen. În consecință, procurorul a constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat săvârșirea vreunei fapte penale de către judecători cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, astfel că a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia. Plângerea formulată de petiționar împotriva măsurii dispuse de procuror, în conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția nr. 10009/4957/II/2/2009 din 19 octombrie 2009. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, petiționarul G.C.V.

a formulat plângere la instanță, în temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., susținând că organele de urmărire penală nu au depus diligențele necesare în vederea strângerii probelor pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele, ignorând faptul că judecătorii au pronunțat hotărârea în baza unei probe depusă după închiderea dezbaterilor și anume un borderou de corespondență fals, probă despre a cărei existență nu a cunoscut și nu s-a putut pronunța, procurorul procedând cu rea-credință pentru a-i favoriza pe cei vinovați, necercetând acest aspect, neexplicându-i petiționarului drepturile sale procesuale și nemotivând în scris respingerea probelor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 67 C. proc.

pen., iar judecătorii încălcându-i drepturile procesuale referitoare la un proces echitabil, imparțial, petiționarul solicitând tragerea acestora la răspundere penală. Examinând plângerea, prima instanță a constatat că aceasta nu este fondată, din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză nerezultând indicii că magistrații au săvârșit vreo faptă prevăzută de legea penală. S-a reținut că magistrații au examinat excepția tardivității declarării recursului de către intimata recurentă SC D. SA Fălticeni, ridicată de petiționar și asupra căreia părțile și-au formulat concluziile, ca și fondul pricinii.

Dezbaterea cauzei a avut loc în ședința publică din 12 martie 2009, iar pentru a da posibilitatea apărătorului pârâtei recurente să depună concluzii scrise, pronunțarea cauzei s-a amânat pentru data de 19 martie 2009. La data de 18 martie 2009, pârâta recurentă SC D. SA Fălticeni a depus note scrise, atât cu privire la excepția tardivității, cât și cu privire la fondul cauzei.

În motivarea concluziilor, partea a invocat și a depus registrul de corespondență, pentru a dovedi susținerea făcută în memoriul de recurs potrivit căreia hotărârea i-a fost comunicată la data de 23 ianuarie 2009. Întrucât excepția tardivității a fost pusă în discuția părților, instanța a examinat această excepție inclusiv pe baza documentelor depuse până la pronunțare și despre existența și conținutul cărora se făcuse vorbire în cadrul procesului, Înalta Curte constată că în mod întemeiat procurorul a stabilit că în cauză nu a fost săvârșită nicio infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul ori vreo infracțiune de fals.

Astfel, prima instanță a concluzionat în sensul că magistrații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu potrivit dispozițiilor legale în materie, fără a prejudicia, cu știință ori din culpă, interesele legale ale persoanei vătămate, iar procurorul, constatând existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen. (inexistența faptei), a dispus în mod legal și temeinic neînceperea urmăririi penale.

Cât privește criticile formulate de petiționar cu privire la administrarea și evaluarea probelor de către organele de urmărire penală, s-a constatat că acestea nu sunt fondate, întrucât faza actelor premergătoare nu este guvernată de principiile și regulile desfășurării urmăririi penale, în această fază, organele de urmărire penală efectuând verificări, dar neadministrând probe; în condițiile în care se constată existența unui caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, nu se poate dispune începerea urmăririi penale și, în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la probe și mijloacele de probă prevăzute în Titlul III al Codului penal; astfel, s-a reținut că plângerea petentului este nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise depuse la dosar (filele 12-15 dosar recurs) pentru neefectuarea verificărilor de către procurori și judecarea cauzei cu vădită neglijență, de către completul format din intimatele judecător în baza unei probe necunoscută petentului și primită după închiderea dezbaterilor. În drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 10, 17 și 18 C. proc. pen., precum și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute de norma precitată. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit fiind de soluția dispusă de către intimatele judecător într-o cauză în care a avut calitatea de parte a formulat împotriva acestora plângere penală în legătură cu modul, pretins nelegal de exercitare a atribuțiilor de serviciu.

Procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., a dispus efectuarea, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile cauzei și, motivat, constatând că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, fiind incident cazul prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus față de intimate soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția astfel dispusă a fost în mod just menținută de către prima instanță, deoarece intimatele judecător s-au limitat la a-și exercita prerogativele funcției cu care au fost învestite, activitatea de jurisdicție derulată de magistrat neputând prin ea însăși să constituie infracțiune pentru a justifica tragerea la răspundere penală a magistratului, chiar dacă soluția dispusă a nemulțumit pe una dintre părți.

Așa fiind, se constată că eventualele critici pe care partea înțelege să le aducă unei hotărâri judecătorești trebuie exprimate pe calea declarării căilor de atac expres și limitativ prevăzute de legea procesuală, singurele apte a determina o eventuală reformare a hotărârii anterior pronunțată, plângerea penală fiind o instituție juridică distinctă, cu finalitate diferită de cea urmărită de către petent și care, în mod evident, nu poate constitui o completare a căilor legale de atac. Astfel, se constată că soluția primei instanțe este legală, temeinică și riguros motivată, instanța dând o evaluare proprie justă actelor dosarului, ordonanței atacate și plângerii petentului, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. După cum s-a argumentat și în cele ce preced, legea procesuală, respectiv prevederile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina procurorului obligația de a efectua, în etapa actelor premergătoare, a verificărilor apreciate ca utile de către parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția dispusă, ceea ce, în speță, s-a realizat. Se reține, totodată, că referirile petentului la constatările Serviciului de Inspecție Judiciară pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii și rezultatul cercetării disciplinare prealabile derulată cu privire la intimate nu pot fi primite deoarece acestea nu constituie o dovadă a comiterii unor fapte penale, contrar celor anterior reținute de către procuror și de prima instanță.

Cu privire la critica circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen. se constată că aceasta este nefondată, deoarece hotărârea primei instanțe a fost, după cum s-a arătat și anterior, corect și complet motivată, în limitele art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. Cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen. invocate de recurentul petent nu se susțin și, totodată, exced obiectului cauzei și procedurii speciale prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., care nu presupune devoluarea cauzei și rezolvarea fondului unui raport juridic de drept substanțial, ci exclusiv verificarea legalității și temeiniciei unei soluții de netrimitere în judecată, ceea ce, în speță, prima instanță a realizat, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților.

Pentru considerente ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1, lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul G.C.V. împotriva sentinței nr. 283 din 24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 9005/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.