ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 987/2011

Deliberând asupra recursului de

față, din actele și lucrările dosarului,

constată

următoarele:

Prin sentința nr. 246/ LC din 28 mai 2009 pronunțată

de Tribunalul

Satu Mare a fost admisă în

parte acțiunea reclamantei SC A.M. SA împotriva pârâtei SC O.I. SRL și în

consecință, pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei suma de

30922 lei reprezentând c/v facturilor nr. 2796601 din 23 aprilie 2004, nr. 2796681730

aprilie 2004 și nr. 2797152 din

31 mai 2004,

precum și la suma de 25.777,78 lei penalități de întârziere.

De asemenea, aceasta a fost

obligată pârâta să plătească reclamantei

suma de 6381 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse

restul pretențiilor.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că, în esență, că

între cele două societăți, s-au derulat în perioada 2002 - 2006 relații

comerciale în baza contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1020 din 03 aprilie 2002

și 971 din 17 martie 2004.

Potrivit prevederilor înserate

în contractul nr. 1020/2002, art. 2 pct. c

și d, s-a prevăzut că în caz de creștere a cursului valutar se vor emite

facturi cu diferențe de curs valutar.

Din cuprinsul expertizei efectuate în cauza, prima

instanță a reținut

că o parte din facturile

menționate au fost achitate integral, iar facturile neachitate sunt factura nr.

2796601 din 23 aprilie 2004 în valoare de 25.777,78 lei,

factura nr. 2796681

din 30 aprilie 2004 în valoare de 1312,65 lei și factura nr. 2797152 din 31 mai

2004 în valoare de 3831,08 lei, ultimele două reprezentând diferențe de curs

valutar.

Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind justificate

pretențiile

reclamantei în sumă de 30922 lei

reprezentând c/v acestor facturi.

Având în vedere că factura nr. 2796601

din 23 aprilie 2004 nu a fost achitată la scadență, penalitățile de întârziere

aferente acesteia, au fost plafonate la

suma

de 25.777,78 lei, acestea neputând depăși cuantumul debitului, conform Legii nr.

469/2002.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că pretențiile

datorate de către pârâtă reclamantei sunt de 56700 lei, reprezentând 30922 lei

c/v facturilor și 25777,78 lei penalități de întârziere.

S-a reținut că facturile care

fac obiectul prezentului litigiu nu sunt prescrise cum greșit s-a susținut,

având în vedere data înregistrării acțiunii,

acestea fiind emise în termenul general de trei ani.

Având în vedere cele mai sus

arătate, prima instanță a constatat că

acțiunea

reclamantei este fondată în parte și justificată pentru suma menționată conform

considerentelor expuse mai sus și în temeiul

dispozițiilor

art. 969 – art. 970 C. civ., art. 43, 46 și 50 C. com., a admis

acțiunea

reclamantei în parte, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost stabilite

cheltuielile de judecată în sarcina pârâtei, fiind incluse și jumătate din

onorariul expertizei.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta SC A.M. SA a declarat

recurs,

calificat de instanță în ședința publică din 25 februarie 2010, ca fiind apel

în temeiul dispozițiilor art. 282 și 282

1

C. proc. civ.,

apel ce a fost admis prin decizia nr. 107 din 2

noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal a

fost schimbată în totalitate sentința apelată, în sensul că

a fost admisă acțiunea precizată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată să

achite

reclamantei suma de 100.858,62 lei,

reprezentând contravaloare facturi neachitate și 100.858,62 lei penalități de

întârziere. Totodată, pârâta a fost

obligată la plata sumei de 11.024

lei cheltuieli de judecată în fond și la plata sumei de 2.977,09 lei cheltuieli

de judecată în apel în favoarea reclamantei apelante.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel, în raport de întregul material probator administrat în cauză și ținând

cont de prevederile contractuale și

legale

aplicabile, a reținut, că soluția instanței de fond este netemeinică și

nelegală pentru considerentele ce vor fi succint

expuse.

S-a reținut că, deși părțile au

stipulat în convențiile încheiate clauze

privind

modul și ordinea de stingere a datoriilor dintre ele, făcând

aplicarea instituției reglementată de codul civil

sub denumirea imputației

plății,

prima instanță le-a nesocotit, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ.

, conform cărora convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile

contractante.

De asemenea, deși potrivit art. 1110 C. civ., primul

care poate decide asupra imputației plății este debitorul, acesta trebuie să

țină seama de niște reguli și anume: plata trebuie să fie suficientă ca să

stingă toată datoria asupra căreia debitorul face imputația; dacă există o

obligație exigibilă și alta neexigibilă, nu poate imputa asupra obligației

nescadente;

în cazul creanței producătoare

de dobânzi, dacă debitorul datorează și suma

împrumutată și dobânzi,

plata se impută asupra dobânzilor, în afară de situația în care creditorul e de

acord să o impute asupra capitalului (art. 1111 C. civ.).

Instanța de apel a mai reținut că, din raportul de

expertiză și completările la acesta efectuate de expertul contabil desemnat, a

rezultat faptul că prin biletele la ordin emise pârâta a menționat că s-au

achitat

facturile 2796371 din 31 martie 2004,

2796484 din 09 aprilie 2004, 2796566 din 21 aprilie 2004,

precum și

factura 2796576 din 22 aprilie 2004, însă acestea nu se pot considera

stinse, din moment ce față de prevederile

contractuale și prevederile legale

enunțate, se impunea mai întâi plata

dobânzilor și a penalităților de

întârziere

calculate în baza celor două contracte și numai după achitarea acestora se

efectua și plata debitului efectiv, având în vedere dezacordul

creditoarei

reclamante la stingerea capitalului, ținând cont că în

contabilitatea sa, aceasta a stins alte datorii anterioare care decurg

din cele

două contracte.

În consecință, s-a apreciat că nu pot fi primite

susținerile primei

instanțe potrivit cărora

suma solicitată de către reclamantă cuprinde și alte

sume care exced

obiectului litigiului.

În ceea ce privește facturile

vizând diferența de curs valutar, instanța

de apel constată că acestea au fost calculate corect de către

reclamantă, aspect ce rezultă și din lucrările de expertiză efectuate. De

asemenea,

reclamanta a făcut dovada

comunicării lor cu pârâta, așa cum reiese din

înscrisurile depuse la

dosarul de fond, iar împrejurarea că aceste facturi nu au fost înregistrate în

contabilitatea pârâtei nu este

relevantă, câtă

vreme acestea au fost corect calculate și au avut la bază

înțelegerea

părților contractante.

S-a mai reținut că susținerile

pârâtei în sensul că biletele la ordin numerele 1434 din 08 aprilie 2003 și

1497 din 09 mai 2003 emise de pârâtă ar fi fost

girate de către reclamantă în favoarea unor societăți la care aceasta ar

fi

avut la rândul său datorii, nu au fost

dovedite de către pârâta intimată, deși

instanța i-a pus în vedere acest

lucru.

Totodată, apreciază instanța de

apel, se impunea ca instanța de fond

să aibă în vedere și adresa pârâtei prin care acesta

recunoștea că datoria sa față de reclamantă conform evidențelor contabile de la

data de 31 decembrie 2004

este în

cuantum de 10.784.575.587 lei vechi.

Împotriva menționatei decizii, în termen legal,

pârâta SC O. SA FLOREȘTI (fostă SC O.I. SRL) a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 9

și 10 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă SC A.M. SA

Zalău a formulat întâmpinare

prin care a

solicitat respingerea recursului.

La termenul de astăzi,

recurenta a depus numai copia taxei judiciare

de timbru aferentă căii de atac exercitată, motiv pentru care, Înalta

Curte, din oficiu, a invocat excepția netimbrării recursului și a rămas în

pronunțare pe această excepție.

Cum excepția netimbrării prevalează asupra oricăror

chestiuni și

excepții Înalta Curte a rămas

în pronunțare pe această excepție.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr.

146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar conform

aceluiași

articol alin. (3) din aceeași

lege, neîndeplinirea obligației de plată până la

termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii.

În cauză, s-a calculat în

sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de

timbru în sumă de 3628,17 lei și un timbru judiciar în valoare de 5 lei,

conform art. 2 alin. (l) lit. f) din Legea nr.

146/1997, republicată, stabilindu-

se

termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a fost legal citată cu

mențiunea timbrării, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii

de

citare aflată la dosar recurs.

Cum recurenta nu s-a conformat

obligației legale de timbrare a

recursului,

Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin.

(3) din actul normativ menționat și să anuleze recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta

SC O.

SA (fostă SC O.I. SRL) Florești

împotriva deciziei nr. 107

din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 martie 2011.