ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 987/2011

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 246/ LC din 28 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC A.M. SA împotriva pârâtei SC O.I. SRL și în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 30922 lei reprezentând c/v facturilor nr. 2796601 din 23 aprilie 2004, nr. 2796681730 aprilie 2004 și nr. 2797152 din 31 mai 2004, precum și la suma de 25.777,78 lei penalități de întârziere. De asemenea, aceasta a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6381 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse restul pretențiilor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, în esență, că între cele două societăți, s-au derulat în perioada 2002 - 2006 relații comerciale în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1020 din 03 aprilie 2002 și 971 din 17 martie 2004. Potrivit prevederilor înserate în contractul nr. 1020/2002, art. 2 pct. c și d, s-a prevăzut că în caz de creștere a cursului valutar se vor emite facturi cu diferențe de curs valutar. Din cuprinsul expertizei efectuate în cauza, prima instanță a reținut că o parte din facturile menționate au fost achitate integral, iar facturile neachitate sunt factura nr. 2796601 din 23 aprilie 2004 în valoare de 25.777,78 lei, factura nr. 2796681 din 30 aprilie 2004 în valoare de 1312,65 lei și factura nr. 2797152 din 31 mai 2004 în valoare de 3831,08 lei, ultimele două reprezentând diferențe de curs valutar.

Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind justificate pretențiile reclamantei în sumă de 30922 lei reprezentând c/v acestor facturi. Având în vedere că factura nr. 2796601 din 23 aprilie 2004 nu a fost achitată la scadență, penalitățile de întârziere aferente acesteia, au fost plafonate la suma de 25.777,78 lei, acestea neputând depăși cuantumul debitului, conform Legii nr. 469/2002. Pe cale de consecință, s-a apreciat că pretențiile datorate de către pârâtă reclamantei sunt de 56700 lei, reprezentând 30922 lei c/v facturilor și 25777,78 lei penalități de întârziere. S-a reținut că facturile care fac obiectul prezentului litigiu nu sunt prescrise cum greșit s-a susținut, având în vedere data înregistrării acțiunii, acestea fiind emise în termenul general de trei ani.

Având în vedere cele mai sus arătate, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei este fondată în parte și justificată pentru suma menționată conform considerentelor expuse mai sus și în temeiul dispozițiilor art. 969 – art. 970 C. civ., art. 43, 46 și 50 C. com., a admis acțiunea reclamantei în parte, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina pârâtei, fiind incluse și jumătate din onorariul expertizei. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A.M. SA a declarat recurs, calificat de instanță în ședința publică din 25 februarie 2010, ca fiind apel în temeiul dispozițiilor art. 282 și 282 1 C. proc.

civ., apel ce a fost admis prin decizia nr. 107 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a fost schimbată în totalitate sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea precizată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 100.858,62 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate și 100.858,62 lei penalități de întârziere. Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 11.024 lei cheltuieli de judecată în fond și la plata sumei de 2.977,09 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei apelante. Pentru a decide astfel, instanța de apel, în raport de întregul material probator administrat în cauză și ținând cont de prevederile contractuale și legale aplicabile, a reținut, că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru considerentele ce vor fi succint expuse.

S-a reținut că, deși părțile au stipulat în convențiile încheiate clauze privind modul și ordinea de stingere a datoriilor dintre ele, făcând aplicarea instituției reglementată de codul civil sub denumirea imputației plății, prima instanță le-a nesocotit, încălcând astfel dispozițiile art. 969 C. civ. , conform cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

De asemenea, deși potrivit art. 1110 C. civ., primul care poate decide asupra imputației plății este debitorul, acesta trebuie să țină seama de niște reguli și anume: plata trebuie să fie suficientă ca să stingă toată datoria asupra căreia debitorul face imputația; dacă există o obligație exigibilă și alta neexigibilă, nu poate imputa asupra obligației nescadente; în cazul creanței producătoare de dobânzi, dacă debitorul datorează și suma împrumutată și dobânzi, plata se impută asupra dobânzilor, în afară de situația în care creditorul e de acord să o impute asupra capitalului (art. 1111 C. civ.).

Instanța de apel a mai reținut că, din raportul de expertiză și completările la acesta efectuate de expertul contabil desemnat, a rezultat faptul că prin biletele la ordin emise pârâta a menționat că s-au achitat facturile 2796371 din 31 martie 2004, 2796484 din 09 aprilie 2004, 2796566 din 21 aprilie 2004, precum și factura 2796576 din 22 aprilie 2004, însă acestea nu se pot considera stinse, din moment ce față de prevederile contractuale și prevederile legale enunțate, se impunea mai întâi plata dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate în baza celor două contracte și numai după achitarea acestora se efectua și plata debitului efectiv, având în vedere dezacordul creditoarei reclamante la stingerea capitalului, ținând cont că în contabilitatea sa, aceasta a stins alte datorii anterioare care decurg din cele două contracte.

În consecință, s-a apreciat că nu pot fi primite susținerile primei instanțe potrivit cărora suma solicitată de către reclamantă cuprinde și alte sume care exced obiectului litigiului. În ceea ce privește facturile vizând diferența de curs valutar, instanța de apel constată că acestea au fost calculate corect de către reclamantă, aspect ce rezultă și din lucrările de expertiză efectuate. De asemenea, reclamanta a făcut dovada comunicării lor cu pârâta, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, iar împrejurarea că aceste facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei nu este relevantă, câtă vreme acestea au fost corect calculate și au avut la bază înțelegerea părților contractante.

S-a mai reținut că susținerile pârâtei în sensul că biletele la ordin numerele 1434 din 08 aprilie 2003 și 1497 din 09 mai 2003 emise de pârâtă ar fi fost girate de către reclamantă în favoarea unor societăți la care aceasta ar fi avut la rândul său datorii, nu au fost dovedite de către pârâta intimată, deși instanța i-a pus în vedere acest lucru. Totodată, apreciază instanța de apel, se impunea ca instanța de fond să aibă în vedere și adresa pârâtei prin care acesta recunoștea că datoria sa față de reclamantă conform evidențelor contabile de la data de 31 decembrie 2004 este în cuantum de 10.784.575.587 lei vechi. Împotriva menționatei decizii, în termen legal, pârâta SC O. SA FLOREȘTI (fostă SC O.I.

SRL) a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ. Intimata-reclamantă SC A.M. SA Zalău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. La termenul de astăzi, recurenta a depus numai copia taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac exercitată, motiv pentru care, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția netimbrării recursului și a rămas în pronunțare pe această excepție. Cum excepția netimbrării prevalează asupra oricăror chestiuni și excepții Înalta Curte a rămas în pronunțare pe această excepție. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar conform aceluiași articol alin. (3) din aceeași lege, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau cererii.

În cauză, s-a calculat în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în sumă de 3628,17 lei și un timbru judiciar în valoare de 5 lei, conform art. 2 alin. (l) lit. f) din Legea nr. 146/1997, republicată, stabilindu- se termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a fost legal citată cu mențiunea timbrării, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar recurs. Cum recurenta nu s-a conformat obligației legale de timbrare a recursului, Înalta Curte urmează să aplice sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din actul normativ menționat și să anuleze recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC O. SA (fostă SC O.I. SRL) Florești împotriva deciziei nr. 107 din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.