ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1651/2012

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală

nr.

78/2012 din 23 martie 2012, Tribunalul Gorj - secția penală, printre altele a

condamnat pe inculpatul M.V. la 17 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat împotriva părții vătămate T.D..

Împotriva

sentinței primei instanțe au declarat apel inculpații C.I.D. și M.V., apel ce

formează obiectul Dosarului nr. 14886/95/2011 al Curții de Apel Craiova, secția

penală și pentru cauze cu minori.

La

termenul

din

8 mai 2012, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel Craiova, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților în temeiul art.

300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva

încheierii de ședință din 8 mai 2012, a Curții de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 14886/95/2011, inculpatul M.V.

a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate

și revocarea măsurii arestării preventive.

În

subsidiar a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de anu părăsi țara sau localitatea.

Înalta

Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel

Craiova dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat

este nefondat pentru următoarele considerente:

I. Cu

privire la dispoziția

instanței

de menținerii a măsurii arestării preventive a inculpatului M.V., Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De la

această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit.

c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a

fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a

săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel

spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 parag. 1.

In cauza

supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta

Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de

împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în noaptea de 6/7 octombrie

2011, împreună cu inculpatul C.I.D. și victima T.D. au consumat băuturi

alcoolice, la domiciliul acestuia din urmă cât și în drumul public unde în

jurul orelor 02,00, pe fondul unui conflict spontan i-a aplicat împreună cu

celăllat inculpat mai multe lovituri cu corpuri dure în zona capului, în urma

cărora T.D. a decedat, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai

mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a justiției.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective.

În acord

cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art.

5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii

II. Cu

privire la cererea de înlocuire

a măsurii arestării preventive cu obligarea

de a nu părăsi țara sau localitatea, formulată de către inculpat, se constată

următoarele:

Conform

art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuiește cu o altă

măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se

revocă arestarea preventivă și se dispune punerea de îndată în libertate. Având

în vedere susținerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării

preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 și 148 lit.

f), 149

1

C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a

justifica susținerea că punerea în libertate a inculpaților nu prezintă pericol

pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune și

pentru buna desfășurare a procesului penal în raport de natura și gravitatea

infracțiunilor pentru care inculpații sunt cercetați și au fost condamnați de prima

instanță.

În

concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor

preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta

Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondate recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii

din 8 mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 14886/95/2011.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli

judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 8

mai 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în Dosarul nr. 14886/95/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțata

în ședința publică, azi 17 mai 2012.