ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3115/2011

Ședința publică de la 13 octombrie 2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul M.N. prin

acțiunea comercială înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, în

contradictoriu cu pârâta SC A.F. SRL și G.A., a solicitat să se dispună

excluderea din societate a asociatului G.A.

Tribunalul Mehedinți,

secția comercială, prin sentința nr. 137 din 14 iunie 2010, a respins acțiunea

formulată de reclamantul M.N., a admis cererea reconvențională formulată de

pârâta G.A., a exclus din S.C. A.F. S.R.L., pe asociatul M.N. și a dispus

continuarea activității societății cu asociat unic în persoana pârâtei G.A.

Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 231 din 18 noiembrie 2010 a admis

apelul declarat de reclamantul M.N., a schimbat în parte sentința apelată în

sensul că a respins cererea reconvențională de excludere a asociatului M.N. din

SC A.F. SRL și continuarea activității societății cu asociat unic în persoana

pârâtei G.A.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind

respingerea acțiunii și au fost obligați intimații pârâți la plata sumei de 5021,5

lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamantul M.N. cât și pârâta SC A.F. SRL.

Recursul

reclamantului M.N. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7, 8 și 9

C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut, în esență, că instanța în

considerarea principiului disponibilității nu poate dispune în sensul

dizolvării, reținând în același timp că nu sunt îndeplinite condițiile reținute

de Legea nr. 31/1990 R, pentru a dispune excluderea.

De asemenea, susține

că interpretarea dispozițiilor legale în materia excluderii este lipsită de

fundament, cauza de excludere reținută de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 31/1990 R, fiind aplicabilă nu doar în situația unor delicte săvârșite în

dauna societății ci și în situația utilizării semnăturii sociale ori a

capitalului social în folos propriu sau al unor terțe persoane, fapt ce conduce

implicit la eludarea interesului societar.

În continuarea

motivării, recurentul făcând o prezentare și analiză a art. 8 și art. 6 din

Statutul societății a susținut că excluderea pârâtei este sancțiunea firească

generată de refuzul conlucrării și a unei conduite ce nu respectă coordonatele

interesului societar, pârâta prin activitatea desfășurată înțelegând să se

folosească de patrimoniul societății în interesul său și al unor terțe

persoane, iar raportul de expertiză întocmit în cauză, nu a lămurit aspecte

esențiale legate de mersul societății a cărei contabilitate nu a fost practic

verificată.

Recursul pârâtei SC A.F.

SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 C. proc. civ. în

susținerea cărora a arătat că limitele investirii instanței erau clare și anume

să stabilească dacă vreunul dintre asociați a acționat sau nu în frauda societății,

iar cât privește cererea reconvențională, instanța de apel nu a analizat decât

susținerile apelantului fără a intra în cercetarea temeinică a cererii.

Recurenta apreciază

că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât dispozițiile

art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 statuează posibilitatea

excluderii asociatului care comite fraude în dauna societății sau care se

servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al

altora.

De asemenea,

recurenta susține că instanța de apel a considerat în mod greșit că însușirea

autoturismului proprietatea societății și folosirea acestuia exclusiv de către

asociatul M.N. nu poate justifica excluderea sa din societate întrucât

reclamantul M.N. și soția acestuia prin atitudinea lor rău-intenționată au

determinat perturbări extrem de grave în activitatea societății și un sentiment

de insecuritate pentru angajații societății și mai ales pentru clientela care a

scăzut dramatic.

Înalta Curte, a luat

în examinare cu prioritate excepția nulității cererilor de recurs, invocată din

oficiu de către instanță, ca o chestiune prealabilă, în raport de dispozițiile

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Recursul în actuala reglementare este

conceput drept cale de atac extraordinară, care poate fi promovată numai pentru

motivele de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Casarea sau modificarea unei

hotărâri se poate cere numai pentru motivele limitativ prevăzute de punctele

1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Din expunerea criticilor aduse

deciziei, rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurată

reprezintă o succesiune de fapte și afirmații, nestructurate din punct de

vedere juridic, fără să se indice nici unul din cazurile de casare sau

modificare. Prin urmare, în recurs, cale de atac extraordinară, nedevolutivă,

instanței nu-i revine obligația să examineze legalitatea si temeinicia deciziei

atacate, dacă motivele nu au fost invocate si argumentate, indicându-se

încălcările de lege care atrag nelegalitatea.

Prin criticile

invocate în cererile de recurs atât reclamantul cât și pârâta, și-au exprimat

nemulțumirea privind modul de interpretare al probelor administrate de cele

două instanțe, dezvoltarea acestora nepermițând încadrarea în nici unul dintre

motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 C. proc. civ. și analizarea lor în

consecință, motiv pentru care nu pot fi reținute de către instanță ca și

critici de nelegalitate .

Indicarea de către recurenți a

unor dispoziții legale, nu atrage automat cerința motivării recursului în

conformitate cu dispozițiile aplicabile în materia recursului, cererea de

recurs fiind supusă unor cerințe de formă diferite de cele instituite pentru

cererea de apel, cerințe impuse de caracterul nedevolutiv al acestei căi de

atac.

Nu

în ultimul rând trebuie reținut faptul că instanța nu se poate substitui părții

pentru a imagina eventualele motive de nelegalitate,

pentru că, potrivit art. 129 alin.

(1)

C. proc. civ., părțile

sunt cele care

au obligația să îndeplinească actele de procedură în

condițiile

stabilite

de lege.

În alți termeni fața de

considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune

respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare

de atac, motiv pentru care, Înalta Curte urmează a constata nulitatea cererilor

de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererilor de recurs formulate de reclamantul M.N. și de pârâta SC A.F. SRL

împotriva deciziei nr. 231 din 18 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.