ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2011

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, reclamanta SC C.F. Dolj a solicitat instanței, obligarea pârâtei SC N.I. SRL Craiova să-l lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din construcție cu destinația siloz (depozit) legume și fructe amplasat pe o suprafață de 650 mp, teren, situat în Craiova, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să-i achite contravaloarea imobilului. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru imobilul închiriat în perioada aprilie 2006 – martie 2009 și a cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces.

Prin sentința nr. 668 din 30 martie 2010, Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC N.I. SRL. Prin aceeași sentință, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de pârâta – reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâta nu are titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, hotărârea judecătorească invocată neavând caracter constitutiv de drepturi și nefiind opozabilă pârâtei, conform principiului relativității efectelor hotărârilor judecătorești. Prin decizia comercială nr. 178 din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că în mod nelegal prima instanță a apreciat că reclamanta nu are calitate procesuală activă, soluționând procesul pe cale de excepție, dar, în același timp, a examinat și pe fond unele dintre apărările referitoare la existența și la forța probantă a titlurilor invocate de către părți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta și chemata în garanție, criticând decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La termenul de astăzi, intimata – reclamantă a depus cerere de renunțare la însuși dreptul dedus judecății în dosarul nr. 6376/63/2009, conform art. 247 C. proc. civ., renunțare depusă sub forma de declarație autentică.

Totodată, recurenta-pârâtă a depus declarație autentică de renunțare la plata cheltuielilor de judecată. Față de cererea de renunțare la însuși dreptul pretins, formulată în temeiul art. 247 C. proc. civ. de către intimata – reclamantă, Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 247 alin. (2) C. proc. civ., renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății se poate face fie în fața primei instanțe, fie în fața instanței de apel. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 316 C. proc. civ. conform cărora dispozițiile de procedură privind judecata apelului se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice acestora, se reține posibilitatea formulării unei cereri de renunțare la drept direct în etapa recursului.

O atare interpretare este impusă de chiar regimul juridic al renunțării la drept care determină imposibilitatea reclamantei de a formula o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiași drept subiectiv la care s-a renunțat, astfel încât nu mai este necesar acordul părții adverse pentru ca instanța de judecată să poată lua act de renunțare la drept. În alți termeni, renunțarea la drept reglementată de art. 247 C. proc. civ. produce efecte definitive în ceea ce privește posibilitatea de valorificare prin intermediul instanței de judecată a acestui drept înlăturând posibilitatea oricărui litigiu între părțile implicate, având același obiect și, prin urmare, dat fiind că în procesul civil primează principiul disponibilității, însăși instanța de recurs, în temeiul art. 316 raportat la art. 247 este chemată să dea eficiență acestui principiu fundamental.

De altfel, posibilitatea instanței de recurs de a lua act de renunțarea la drept formulată de reclamant în temeiul art. 247 C. proc. civ. este impusă și de rațiuni procedurale, o eventuală casare pentru ca instanța de apel să ia act de renunțare, într-o interpretare exegetică a art. 247 alin. (2) C. proc. civ., fiind în dezacord cu voința părții - reclamante de a stinge procesul și cu principiul simplificării și eficientizării actului de justiție în ideea de asigurare a celerității în procesul civil. Faptul că, în speță, renunțarea la drept a fost făcută de către intimat, iar nu de către recurentă, este firească dat fiind că titular al acestei cereri poate fi exclusiv partea care a supus judecății un atare drept – prin formularea unei cereri de chemare în judecată sau a unei cereri reconvenționale – și având în vedere cadrul procesual stabilit la data investirii instanței de judecată, când intimata a dobândit calitatea de reclamantă.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 247 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 316 C. proc. civ. Înalta Curte în majoritate, va admite recursul, va anula decizia și sentința, și va respinge acțiunea ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ. În baza art. 246 C. proc. civ., Înalta Curte ia act că recurenta-pârâtă renunță la plata cheltuielilor de judecată. Față de declarația autentică a recurentei-pârâte de renunțare la plata cheltuielilor de judecată, se reține că, în conținutul acestei declarații, recurenta-pârâtă nu a indicat temeiul de drept al cererii sale de renunțare, însă, având în vedere că obiectul renunțării îl constituie suma reprezentând cheltuieli de judecată care au natura juridică de cheltuieli avansate pentru derularea procesului, nefiind vorba despre un drept dedus judecății, o atare renunțare nu poate fi calificată în drept decât prin raportare la art. 246 C. proc.

civ. Cât privește soluția de anulare a ambelor hotărâri judecătorești de fond, Înalta Curte reține, în majoritate, că soluția este impusă de dispoziția specială din art. 247 C. proc. civ. raportat la art. 316 C. proc. civ. Ca atare, dispozițiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire expresă la soluțiile date de instanța de recurs nu sunt aplicabile în speță, întrucât admiterea recursului în prezenta cauză nu se raportează la vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., la care face trimitere norma din art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Admite recursurile declarate de pârâta S.C. N.I. S.R.L. Craiova și de chemata în garanție SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Anulează decizia recurată precum și sentința nr. 668 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, și respinge acțiunea reclamantei SC C.F. Dolj ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins în conformitate cu dispozițiile art. 247 C. proc. civ. Ia act că recurenta pârâtă S.C. N.I. S.R.L. Craiova renunță la cheltuielile de judecată conform art. 246 C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 10 februarie 2011. Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul că: Admite recursurile declarate de pârâta S.C.

N.I. S.R.L. Craiova și de chemata în garanție SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială. Modifică în parte decizia atacată în sensul că anulează sentința nr.668 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, și respinge acțiunea reclamantei SC C.F. Dolj pe fond conform art. 247 C. proc. civ. Menține restul dispozițiilor deciziei. Respinge pe fond cererea recurentei pârâte la cheltuielile de judecată conform art. 247 C. proc. civ. Opinie separată Contrar opiniei majoritare apreciez că soluția legală este de admitere a recursurilor declarate de pârâtă și de chemata în garanție, de modificare în parte a deciziei atacate în sensul anulării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii promovată de reclamantă pe fond conform art. 247 C. proc.

civ., cu menținerea restului dispozițiilor deciziei, respingerii pe fond a cererii recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. 1. Apreciez că nici soluția de admitere a recursurilor și nici soluția subsecventă admiterii recursului nu trebuie raportată la prevederile art. 316 C. proc. civ. abordarea legală fiind în sensul aplicării normelor speciale ale procedurii recursului pe care o vom prezenta în continuare. Potrivit art. 316 C. proc. civ.: „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”. O dispoziție similară conține și reglementarea apelului în raport de art. 298 C. proc.

civ. „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. Prin aceste dispoziții legiuitorul codului a asigurat o bază legală situațiilor nereglementate în capitolele consacrate recursului, respectiv apelului, în măsura compatibilității dispozițiilor externe cu procedura internă deja reglementată, nefiind în intenția lui de a înlătura dispozițiile speciale pentru a se aplica dispozițiile altei faze procesuale prin mecanismele prevăzute de art. 316 respectiv de art. 298 C. proc. civ.. Așa fiind, nu putem fi de acord cu părerea că „dispozițiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire expresă la soluțiile date de instanța de recurs nu sunt aplicabile în speță”.

Afirmația este inconsecventă deoarece soluția de admitere a recursului este o soluție prevăzută de art. 312 C. proc. civ. în alin. (1):”Instanța poate admite recursul, îl poate respinge sau anula și poate constata perimarea lui”. Se înlătură însă soluția pe care art. 312 o prevede în alin. (2): „În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte” și prin art. 316 C. proc. civ. se aplică asupra deciziei soluția pe care art. 247 alin. (5) o prevede pentru hotărârea primei instanțe. Firesc și legal este să se facă aplicarea art. 312 alin. (2) din procedura recursului, și cum intimata – reclamantă a fost de acord cu admiterea recursului iar recurenta-pârâtă cu desistarea reclamantei, soluția este de admitere a recursului, de modificare în parte a deciziei, anulare a sentinței tribunalului și respingere a acțiunii reclamantei pe fond conform art. 247 C. proc.

civ., menținând decizia cu privire la soluția de admitere a apelului reclamantei, dând astfel eficiență principiului disponibilității sub aspectul achiesării și desistării, care se substituie cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. 2.Cât privește posibilitatea renunțării la drept în faza recursului aceasta există prin chiar reglementarea art. 247 alin. (2) C. proc. civ. care dispune: „Renunțarea la drept se poate face și fără învoirea celeilalte părți, atât în primă instanță cât și în apel”. Cererea de renunțare la drept se poate face și în recurs, chiar în recursul părții adverse, ca în cazul de față, ea devine însă operantă nu prin aplicarea art. 316 C. proc. civ., întrucât pe această cale nu s-ar putea aplica un text de lege care limitează expres fazele procesuale în care se poate renunța la drept ci prin chiar aplicarea art. 247 alin. (2) C. proc.

civ. Renunțarea la drept se poate face atât în primă instanță cât și în apel „și fără învoirea celeilalte părți”, în recurs, per a contrario , se poate face cu învoirea celeilalte părți, condiție realizată în cazul în speță. 3. Cu privire la cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurenta-pârâtă în recurs, se constată că obiectul acesteia îl formează un drept reglementat de art. 274 iar cu privire la acesta dreptul de dispoziție al recurentei trebuie respectat. Cum recurenta a renunțat la acest drept operant în recurs, asupra cererii recurentei urmează a se face aplicarea art. 247 C. proc. civ.

și a se respinge cererea de cheltuieli pe fond, art. 246 fiind incident numai în cazul renunțării reclamantului la judecata cererii de chemare în judecată, mutatis mutandis în cazul renunțării recurentului la judecata recursului, cererea de cheltuieli de judecată nefăcând obiectul unei „judecății” ci fiind o sancțiune procesuală concretizată într-un drept la dispoziția părții care a câștigat procesul.