ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2011

Deliberând asupra recursurilor de

față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Dolj, secția comercială, reclamanta SC C.F. Dolj a solicitat instanței,

obligarea pârâtei SC N.I. SRL Craiova să-l lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul compus din construcție cu destinația siloz (depozit)

legume și fructe amplasat pe o suprafață de 650 mp, teren, situat în Craiova, sau,

în subsidiar, obligarea pârâtei să-i achite contravaloarea imobilului.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință

pentru imobilul închiriat în perioada aprilie 2006 – martie 2009 și a

cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces.

Prin sentința nr. 668 din 30 martie 2010,

Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea ca fiind formulată de o

persoană fără calitate procesuală activă și a respins cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta SC N.I. SRL.

Prin aceeași sentință, tribunalul a dispus

disjungerea cererii reconvenționale formulate de pârâta – reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut că pârâta nu are titlu de proprietate pentru imobilul revendicat,

hotărârea judecătorească invocată neavând caracter constitutiv de drepturi și

nefiind opozabilă pârâtei, conform principiului relativității efectelor

hotărârilor judecătorești.

Prin decizia comercială nr. 178 din 16

septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis apelul

declarat de reclamanta-pârâtă, a desființat sentința atacată și a trimis cauza

spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de

apel a reținut că în mod nelegal prima instanță a apreciat că reclamanta nu are

calitate procesuală activă, soluționând procesul pe cale de excepție, dar, în

același timp, a examinat și pe fond unele dintre apărările referitoare la

existența și la forța probantă a titlurilor invocate de către părți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

pârâta și chemata în garanție, criticând decizia atacată pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul de astăzi, intimata – reclamantă a

depus cerere de renunțare la însuși dreptul dedus judecății în dosarul nr. 6376/63/2009,

conform art. 247 C. proc. civ., renunțare depusă sub forma de declarație

autentică.

Totodată, recurenta-pârâtă a depus declarație

autentică de renunțare la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cererea de renunțare la însuși dreptul

pretins, formulată în temeiul art. 247 C. proc. civ. de către intimata –

reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 247 alin. (2) C. proc.

civ., renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății se poate face fie în fața

primei instanțe, fie în fața instanței de apel. Totodată, având în vedere

dispozițiile art. 316 C. proc. civ. conform cărora dispozițiile de procedură

privind judecata apelului se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care

nu sunt potrivnice acestora, se reține posibilitatea formulării unei cereri de

renunțare la drept direct în etapa recursului. O atare interpretare este impusă

de chiar regimul juridic al renunțării la drept care determină imposibilitatea

reclamantei de a formula o nouă cerere de chemare în judecată pentru

valorificarea aceluiași drept subiectiv la care s-a renunțat, astfel încât nu

mai este necesar acordul părții adverse pentru ca instanța de judecată să poată

lua act de renunțare la drept. În alți termeni, renunțarea la drept

reglementată de art. 247 C. proc. civ. produce efecte definitive în ceea ce

privește posibilitatea de valorificare prin intermediul instanței de judecată a

acestui drept înlăturând posibilitatea oricărui litigiu între părțile

implicate, având același obiect și, prin urmare, dat fiind că în procesul civil

primează principiul disponibilității, însăși instanța de recurs, în temeiul

art. 316 raportat la art. 247 este chemată să dea eficiență acestui principiu

fundamental.

De altfel, posibilitatea instanței

de recurs de a lua act de renunțarea la drept formulată de reclamant în temeiul

art. 247 C. proc. civ. este impusă și de rațiuni procedurale, o eventuală

casare pentru ca instanța de apel să ia act de renunțare, într-o interpretare

exegetică a art. 247 alin. (2) C. proc. civ., fiind în dezacord cu voința

părții - reclamante de a stinge procesul și cu principiul simplificării și

eficientizării actului de justiție în ideea de asigurare a celerității în

procesul civil.

Faptul că, în speță, renunțarea la

drept a fost făcută de către intimat, iar nu de către recurentă, este firească

dat fiind că titular al acestei cereri poate fi exclusiv partea care a supus

judecății un atare drept – prin formularea unei cereri de chemare în judecată

sau a unei cereri reconvenționale – și având în vedere cadrul procesual

stabilit la data investirii instanței de judecată, când intimata a dobândit

calitatea de reclamantă.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza

art. 247 alin. (2) C. proc. civ. raportate la art. 316 C. proc. civ. Înalta

Curte în majoritate, va admite recursul, va anula decizia și sentința, și va

respinge acțiunea ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins, conform

art. 247 C. proc. civ.

În baza art. 246 C. proc. civ., Înalta Curte ia

act că recurenta-pârâtă renunță la plata cheltuielilor de judecată.

Față de declarația autentică a recurentei-pârâte

de renunțare la plata cheltuielilor de judecată, se reține că, în conținutul

acestei declarații, recurenta-pârâtă nu a indicat temeiul de drept al cererii

sale de renunțare, însă, având în vedere că obiectul renunțării îl constituie

suma reprezentând cheltuieli de judecată care au natura juridică de cheltuieli

avansate pentru derularea procesului, nefiind vorba despre un drept dedus

judecății, o atare renunțare nu poate fi calificată în drept decât prin

raportare la art. 246 C. proc. civ.

Cât privește soluția de anulare a ambelor

hotărâri judecătorești de fond, Înalta Curte reține, în majoritate, că soluția

este impusă de dispoziția specială din art. 247 C. proc. civ. raportat la art. 316

C. proc. civ. Ca atare, dispozițiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire

expresă la soluțiile date de instanța de recurs nu sunt aplicabile în speță,

întrucât admiterea recursului în prezenta cauză nu se raportează la vreunul

dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

la care face trimitere norma din art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursurile declarate de pârâta S.C. N.I. S.R.L. Craiova și de

chemata în garanție SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16

septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Anulează decizia recurată precum și sentința nr. 668 din 30

martie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, și respinge

acțiunea reclamantei SC C.F. Dolj ca urmare a renunțării la însuși dreptul

pretins în conformitate cu dispozițiile art. 247 C. proc. civ. Ia act că

recurenta pârâtă S.C. N.I. S.R.L. Craiova renunță la cheltuielile de judecată

conform art. 246 C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 10 februarie 2011.

Cu

opinia separată a doamnei judecător în sensul că:

Admite

recursurile declarate de pârâta S.C. N.I. S.R.L. Craiova și de chemata în

garanție SC L.F. SA Craiova împotriva deciziei nr. 178 din 16 septembrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Modifică

în parte decizia atacată în sensul că anulează sentința nr.668 din 30 martie

2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, și respinge acțiunea

reclamantei SC C.F. Dolj pe fond conform art. 247 C. proc. civ. Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Respinge

pe fond cererea recurentei pârâte la cheltuielile de judecată conform art. 247 C.

proc. civ.

Opinie

separată

Contrar opiniei majoritare apreciez că soluția

legală este de admitere a recursurilor declarate de pârâtă și de chemata în

garanție, de modificare în parte a deciziei atacate în sensul anulării

sentinței tribunalului și respingerii acțiunii promovată de reclamantă pe fond

conform art. 247 C. proc. civ., cu menținerea restului dispozițiilor deciziei,

respingerii pe fond a cererii recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată.

admitere a recursurilor și nici soluția subsecventă admiterii recursului nu

trebuie raportată la prevederile art. 316 C. proc. civ. abordarea legală fiind

în sensul aplicării normelor speciale ale procedurii recursului pe care o vom

prezenta în continuare.

Potrivit art. 316 C. proc. civ.: „Dispozițiile

de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în

măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.

O dispoziție similară conține și reglementarea

apelului în raport de art. 298 C. proc. civ. „Dispozițiile de procedură privind

judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care

nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”.

Prin aceste dispoziții legiuitorul codului a

asigurat o bază legală situațiilor nereglementate în capitolele consacrate

recursului, respectiv apelului, în măsura compatibilității dispozițiilor

externe cu procedura internă deja reglementată, nefiind în intenția lui de a

înlătura dispozițiile speciale pentru a se aplica dispozițiile altei faze

procesuale prin mecanismele prevăzute de art. 316 respectiv de art. 298 C.

proc. civ..

Așa fiind, nu putem fi de acord cu părerea că

„dispozițiile art. 312 C. proc. civ. care fac referire expresă la soluțiile

date de instanța de recurs nu sunt aplicabile în speță”.

Afirmația este inconsecventă deoarece soluția de

admitere a recursului este o soluție prevăzută de art. 312 C. proc. civ. în

alin. (1):”Instanța poate admite recursul, îl poate respinge sau anula și poate

constata perimarea lui”.

Se înlătură însă soluția pe care art. 312 o

prevede în alin. (2): „În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate

fi modificată sau casată în tot sau în parte” și prin art. 316 C. proc. civ. se

aplică asupra deciziei soluția pe care art. 247 alin. (5) o prevede pentru

hotărârea primei instanțe.

Firesc și legal este să se facă aplicarea art. 312

alin. (2) din procedura recursului, și cum intimata – reclamantă a fost de

acord cu admiterea recursului iar recurenta-pârâtă cu desistarea reclamantei, soluția

este de admitere a recursului, de modificare în parte a deciziei, anulare a

sentinței tribunalului și respingere a acțiunii reclamantei pe fond conform

art. 247 C. proc. civ., menținând decizia cu privire la soluția de admitere a

apelului reclamantei, dând astfel eficiență principiului disponibilității sub

aspectul achiesării și desistării, care se substituie cazurilor de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

2.Cât

privește posibilitatea renunțării la drept în faza recursului aceasta există

prin chiar reglementarea art. 247 alin. (2) C. proc. civ. care dispune:

„Renunțarea la drept se poate face și fără învoirea celeilalte părți, atât în

primă instanță cât și în apel”. Cererea de renunțare la drept se poate face și

în recurs, chiar în recursul părții adverse, ca în cazul de față, ea devine

însă operantă nu prin aplicarea art. 316 C. proc. civ., întrucât pe această

cale nu s-ar putea aplica un text de lege care limitează expres fazele

procesuale în care se poate renunța la drept ci prin chiar aplicarea art. 247

alin. (2) C. proc. civ.

Renunțarea la drept se poate face atât în primă

instanță cât și în apel „și fără învoirea celeilalte părți”, în recurs,

per

a contrario

, se poate face cu învoirea celeilalte părți, condiție realizată

în cazul în speță.

judecată formulată de recurenta-pârâtă în recurs, se constată că obiectul

acesteia îl formează un drept reglementat de art. 274 iar cu privire la acesta

dreptul de dispoziție al recurentei trebuie respectat. Cum recurenta a renunțat

la acest drept operant în recurs, asupra cererii recurentei urmează a se face

aplicarea art. 247 C. proc. civ. și a se respinge cererea de cheltuieli pe

fond, art. 246 fiind incident numai în cazul renunțării reclamantului la

judecata cererii de chemare în judecată,

mutatis mutandis

în cazul

renunțării recurentului la judecata recursului, cererea de cheltuieli de

judecată nefăcând obiectul unei „judecății” ci fiind o sancțiune procesuală

concretizată într-un drept la dispoziția părții care a câștigat procesul.