ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 16 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1333/CA din 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 615/97/2009,

judecătorul din cadrul Tribunalului Hunedoara, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă excepția de necompetență

teritorială și ca nefondate excepțiile neîndeplinirii procedurii prealabile și

a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei BANCA T. SA, SUCURSALA DEVA; a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC H.D.A. SRL Deva în

contradictoriu cu pârâta SC F.B. SA Abrud și a constatat rezilierea

contractului de franciză încheiat la data de 12 martie 2008 între părți,

începând cu data de 31 octombrie 2008, obligând pârâta la plata sumei de

74.017,20 lei cu titlu de despăgubiri către reclamantă; a respins ca rămase

fără obiect capetele de cerere din acțiunea principală referitoare la

deblocarea contului indisponibilizat prin scrisoarea de garanție bancară și la

suspendarea executării acelei garanții, formulate și în contradictoriu cu

pârâta BANCA T. SA, SUCURSALA DEVA; a respins în întregime cererea

reconvențională formulată de pârâta SC F.B. SA Abrud în contradictoriu cu

reclamanta.

În considerentele

sentinței judecătorul fondului a reținut că reclamanta a invocat în susținerea

cererilor sale că în urma vânzării anevoioase a produselor livrate de pârâtă,

în baza contractului de franciză încheiat cu aceasta și în raport de care a

fost emisă și scrisoarea de garanție bancară de către Banca T. SA, sucursala

Deva, la data de 31 octombrie 2008 a predat pârâtei toată marfa livrată rămasă

în stoc, materialele publicitare, mobilierul și licența de vânzare, convenind

rezilierea tacită a contractului; de asemenea, a precizat că în condițiile în

care nu mai are nici un fel de debite față de pârâtă, se impune deblocarea

contului afectat de scrisoarea de garanție.

Pârâta Banca T. SA, sucursala

Deva, a invocat excepția necompetenței teritoriale, apreciind competența în

cauză a Tribunalului Alba; a mai invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile.

Judecătorul a mai

reținut că pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se

constate nulitatea absolută a contractului de depozit intervenit în data de 31

octombrie 2008 ca fiind afectat de viciul de consimțământ al erorii obstacol,

precum și obligarea reclamantei la ridicarea mărfurilor primite în depozit, cu

obligarea aceleiași părți la plata echivalentului în lei a sumei de 438,12

Euro, reprezentând folos de tras pentru intervalul depozitări mărfurilor,

pârâta a motivat cererea reconvențională prin aceea că dorind să vină în

sprijinul reclamantei, a primit în depozit în data de 31 octombrie 2008

mărfurile pe care le vânduse în baza contractului de franciză, nepunându-se în

discuție la acel moment rezilierea contractului dintre părți.

Excepția

necompetenței teritoriale a fost soluționată în ședința publică din 12

octombrie 2009, judecătorul respingând-o ca tardiv formulată, nefiind invocată,

potrivit normelor de procedură, până la prima zi de înfățișare; aceeași

excepție, reiterată de pârâta SC F.B. SA cu ocazia concluziilor în fond, a fost

respinsă ca inadmisibilă, prin raportare la încheierea interlocutorie din 12

octombrie 2009.

Excepția

neîndeplinirii procedurii de concilierea prealabilă a fost respinsă ca

nefondată, judecătorul reținând că în speță capătul principal de cerere este

reprezentat de solicitarea de deblocare a contului bancar, solicitarea

constatării rezilierii contractului de franciză fiind doar mijlocul prin care

se poate realiza capătul principal de cerere. În condițiile în care capătul

principal de cerere este neevaluabil în bani, nu se impunea realizarea

procedurii de conciliere prealabilă. În ce privește precizarea de acțiune

vizând obligarea pârâtei la restituirea sumei de bani, judecătorul a constatat

că cererea a fost determinată de executarea de către pârâtă, în cursul

judecării cauzei, a scrisorii de garanție bancară.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Băncii T. SA, sucursala Deva, a fost respinsă,

judecătorul apreciind că la momentul introducerii acțiunii este analizată

calitatea procesuală, la acel moment Banca având această calitate, faptul

executării scrisorii de garanție bancară neînlăturând calitatea procesuală a

băncii.

Pe fondul cauzei,

analizând materialul probator administrat, judecătorul a reținut că voința

reală a părților la momentul predării stocului de marfă și a mobilierului,

împreună cu licența de vânzare a fost aceea de reziliere a contractului de

franciză. În aceste condiții, s-a apreciat că neexistând debite în sarcina reclamantei,

executarea scrisorii de garanție bancară este o măsură abuzivă, ce este supusă

repetițiunii, în condițiile art. 1092 C. civ. În contextul materialului

probator administrat, a fost apreciată netemeinicia cererii reconvenționale

formulată de pârâtă.

Celelalte capete din

cererea principală au fost respinse ca rămase fără obiect, în condițiile

executării, pe parcursul litigiului, a scrisorii de garanție bancară.

Sentința de fond a

fost apelată de pârâta SC F.B. SA Abrud, prin decizia comercială nr. 154/A din

10 decembrie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Alba Iulia,

secția comercială, respingând apelul ca nefondat.

Judecătorii apelului

au apreciat ca fiind legală soluția dată de judecătorul fondului asupra

excepții invocate în cauză; cu privire la excepția de necompetență teritorială,

s-a reținut că a fost invocată ulterior primei zile de înfățișare de către

Banca T., fiind respinsă ca tardivă, aspect care nu a dat dreptul pârâtei SC F.B.

SA să o reitereze; judecătorii au mai apreciat ca fiind legală soluționarea

acestei excepții, în condițiile în care nu era vorba de o competență

teritorială absolută, reclamanta având dreptul de alegere între mai multe

instanțe deopotrivă de competente, conform art. 9 C. proc. civ.; excepția neîndeplinirii

procedurii de conciliere prealabilă a fost corect soluționată, în raport de

obiectul principal de acțiune – deblocarea contului, s-a mai reținut că scopul

concilierii fusese atins, pretențiile reciproce ale părților fiind cunoscute în

cadrul derulării unui lat litigiu de ordonanță președințială, finalizat prin

decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia; nici excepția netimbrării nu

putea fi admisă, în condițiile în care judecătorul fondului admisese o cerere

de eșalonare a plății taxei judiciare de timbru.

Judecătorii apelului

au înlăturat apărarea pârâtei în sensul că rezilierea contractului de franciză

nu putea avea loc decât tot într-o manifestare similară de voință, apreciind că

nu are suport în prevederile art. 969 C. civ. S-a reținut că rezilierea

contractului a fost evidentă în condițiile în care pârâta a acceptat predarea

mărfurilor, a mobilierului și a licenței de vânzare, iar ulterior datei de 31

octombrie 2008 a emis facturi stornate pentru diferența de marfă.

A fost înlăturată și

apărarea pârâtei în sensul că bunurile predate de reclamantă au fost preluate

cu titlu de depozit, nefiind îndeplinite condițiile unui asemenea act juridic

din perspectiva prevederilor art. 1591 și urm. C. civ., părțile neprevăzând

elementul esențial al restituirii bunurilor; nu poate fi vorba nici de un

depozit voluntar, art. 1597 C. civ. menționând expres condiția existenței unui

înscris. Din perspectiva considerentelor reținute, judecătorii apelului au

apreciat ca fiind legală și temeinică soluția dată de judecătorul fondului

cererii reconvenționale, care se baza pe existența unui contract de depozit cu

privire la mărfurile predate.

Totodată, au apreciat

că fiind în prezența unei încetări a contractului prin acordul părților, nu

poate fi vorba de vreo culpă a reclamantei în neexecutarea contractului.

Decizia de apel a

fost recurată de pârâta SC F.B. SA ABRUD, aceasta solicitând în principal

casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Judecătoriei Alba Iulia sau Tribunalului, iar în subsidiar, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței de fond și

respingerii cererii principale, cu consecința admiterii cererii

reconvenționale.

Într-un prim memoriu

de recurs, pârâta a invocat nepronunțarea pe excepția necompetenței materiale,

excepția invocată la fond, a arătat că judecătoriile au plenitudine de

competență, iar din expertiza efectuată în cadrul judecății la fond a rezultat

că valoarea pretențiilor se situează sub pragul de 100.000 lei care ar fi atras

competența tribunalului; de asemenea a apreciat ca fiind nelegală soluția dată

excepției de necompetență teritorială, arătând indecizia judecătorului fondului

care a amânat pronunțarea asupra excepției, ulterior a unit-o cu fondul cauzei,

pentru ca un alt judecător, intrat la un alt termen să procedeze la

soluționarea acesteia; a susținut și nelegala soluționare a excepției

neîndeplinirii procedurii de conciliere; pe fondul cauzei a invocat

nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva prevederilor art. 969 C. civ.,

apreciind că înscrisul care îmbracă manifestarea de voință în sens contrar

trebuie să aibă aceeași natură și putere ca și înscrisul ce se dorește a fi

desfăcut; în continuare, pârâta a formulat critici de netemeinicie,

referindu-se la probele administrate și aprecierea acestora de către

judecătorii instanțelor inferioare.

Printr-un memoriu

separat de recurs, pârâta a invocat aspecte legate de excepția de necompetență

materială, susținând că s-a confundat obiectul litigiului și criteriul în

raport de care trebuia determinată valoarea acestuia, în sensul că în mod

greșit a fost asimilat scrisorii de garanție bancară; a mai invocat și

neanalizarea de către judecătorii apelului a momentului care poate fi

considerat prima zi de înfățișare, aceștia reținând doar depunerea tardivă a

cererii ce conținea excepția de necompetență teritorială.

Reclamanta a depus

concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

apreciind ca fiind legală soluția dată de judecătorii apelului atât pe aspectul

excepțiilor invocate, cât și pe fondul cauzei.

Pârâta intimată BANCA

T. SA, SUCURSALA DEVA, a formulat întâmpinare, prin care a reiterat excepția

lipsei calității procesuale pasive, bazată pe executarea scrisorii de garanței

bancară; de asemenea, a reiterat excepțiile lipsei competenței teritoriale și

excepția prematurității acțiunii.

Nu au fost depuse

înscrisuri noi în această fază procesuală.

Analizându-se

legalitatea deciziei de apel, în raport de criticile formulate și de apărările

invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.

Prima critică a

pârâtei vizează excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea

litigiului. Dezvoltarea acestei critici a fost realizată pe două dimensiuni:

aceea a neanalizării de către judecătorii apelului a criticii vizând

nesoluționarea acestei excepții și aceea (ce poată fi încadrată în prevederile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) a greșitei stabiliri a competenței de

soluționare în fond a litigiului. Având în vedere imperativului impus de art. 6

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil – ce

include și dimensiunea soluționării cauzei cu celeritate), chiar dacă

judecătorii apelului nu s-au pronunțat cu privire la critica pârâtei, se

apreciază că se poate analiza această excepție în cadrul recursului, în raport

de solicitarea pârâtei de casare a deciziei de apel și trimitere spre

soluționare instanței competente.

Se reține că

tribunalul avea competența de soluționare a cauzei, raportat atât la natura

comercială a cauzei, cât și raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 32/2008. Natura comercială a cauzei nu poate fi discutată, în

condițiile în care litigiul vizează un contract de franciză, iar celelalte

capete de cerere vizează scrisoarea de garanție bancară. În ce privește pragul

valoric, se reține că în mod corect judecătorul fondului a raportat valoarea

litigiului la cea a scrisorii de garanție bancară, emisă pentru garantarea

executării obligațiilor asumate contractual. Se menționează că nivelul taxelor

judiciare de timbru este cel a înregistrării cererii la grefa instanței, în

acest context fiind făcută și raportarea la valoarea scrisorii de garanție

bancară, singurul act în legătură cu contractul a căruia încetare se solicita

care conținea referiri la valoarea obligațiilor asumate de reclamantă. Pe de

altă parte, stabilirea competenței instanței se realizează nu numai în raport

de capătul de cerere ce o viza, la momentul inițial pe pârâtă, ci și în raport

de celelalte capete de cerere ce vizau suspendarea scrisorii de garanței

bancară și deblocarea contului. În consecință, având aceste capete de cerere,

competența a fost corect stabilită prin raportare la valoarea scrisorii de

garanție bancară. Nu poate fi reținută apărarea pârâtei vizând stabilirea

competenței instanței de fond în funcție de valoarea prejudiciului astfel cum a

fost stabilită prin expertiza efectuată în fond, competența fiind un aspect ce

trebuie analizat la momentul inițial al procesului, stabilirea ulterioară a

unui prag mai mic al pretențiilor neinfluențând competența astfel cum a fost

stabilită la data primirii cererii de chemare în judecată.

În ce privește

cuantumul valoric, se reține că la momentul primei zile de înfățișare – primul

termen de judecată, 23 martie 2009, Banca Națională a României a stabilit un

curs de referință Leu/Euro de 4,29 lei/1 Euro, calculul matematic demonstrând

că valoarea în lei la acel moment era superioară pragului valoric de 100.000

lei care atrăgea competența în fond a judecătoriei.

În consecință,

critica pârâtei vizând soluționarea litigiului cu încălcarea normelor de

competență absolută este nefondată.

Nu poate fi reținută

nici critica referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței

teritoriale (critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), judecătorii apelului apreciind în mod legal asupra modalității în

care s-a soluționat această excepție în cadrul judecății cauzei în fond.

Astfel, potrivit art. 115 C. proc. civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă

excepții de procedură pe care le ridică pârâtul la cererea reclamantului, art.

118 C. proc. civ. statuând asupra obligativității depunerii întâmpinării.

Pentru primul termen de judecată – 23 martie 2009, pârâta SC Banca T. SA, sucursala

Deva, a depus întâmpinare, fără a invoca excepția necompetenței teritoriale.

Ulterior, excepția a fost invocată prin note scrise, nefiind respectată

dispoziția legală de indicare a excepțiilor de procedură prin întâmpinare.

Potrivit art. 132 C. proc. civ., singura modalitate prin care se putea invoca

excepția de procedură ulterior primului termen de judecată este aceea în care

reclamantul solicită amânarea cauzei pentru întregirea sau modificarea cererii

de chemare în judecată. În speță, cauza a fost amânată pentru alte

considerente, nu pentru ipoteza prevăzută de art. 132 C. proc. civ. Potrivit

art. 136 C. proc. civ., excepțiile de procedură care nu au fost invocate în

condițiile art. 115 și art. 132 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în

cursul judecății, afară de cele de ordine publică. Se observă că excepția de

necompetență teritorială invocată de pârâta SC Banca T. SA nu este de ordine

publică, astfel încât în lumina textelor legale menționate, în mod legal s-a

stabilit în speță caracterul tardiv al invocării acesteia.

Nu are relevanță

împrejurarea că inițial s-a dispus unirea excepției de necompetență teritorială

cu fondul cauzei, având în vedere faptul că aceasta a fost soluționată prin

raportare la tardivitatea invocării sale. Or, potrivit art. 137 alin. (2) C.

proc. civ., excepțiile pot fi unite cu fondul cauzei doar dacă pentru

soluționarea lor este necesară administrarea de probatorii în legătură cu

dezlegarea în fond a pricinii. În speță, se impunea păstrarea unirii excepției

cu fondul cauzei dacă se urmărea administrarea unui probatoriu comun pe ambele

aspecte. În condițiile în care excepția nu a mai primit o soluționare pe fond,

fiind respinsă ca tardiv formulată, nu mai era necesară păstrarea sa în cauză,

probatoriul urmând a fi administrat doar pe fondul cauzei.

Este înlăturată și

susținerea pârâtei vizând neanalizarea criticii referitoare la termenul ce

poate fi considerat prima zi de înfățișare. Din analiza memoriului de apel se

constată că pârâta nu a formulat o critică principală cu privire la momentul ce

poate fi considerat ca fiind prima zi de înfățișare, această susținere apărând

în argumentația referitoare la modul de soluționare al excepției de netimbrare,

context în care pârâta a apreciat că un anumit termen putea fi considerat ca

prima zi de înfățișare când trebuia să se dispună anularea cererii ca

netimbrată. Judecătorii apelului au analizat critica pârâtei (apelantă, la acel

moment) cu privire la excepția de netimbrare, argumentând legala soluționare a

acesteia, răspunzând astfel criticilor pârâtei. În aceste context, nu se poate

reține o nepronunțare din partea judecătorilor apelului cu privire la una din criticile

expres formulate de parte în memoriul de apel, raportat și la faptul că

judecătorii nu sunt ținuți să răspundă expres la fiecare argument invocat de

parte, putând soluționa critica printr-un considerent comun.

Este nefondată și

critica privind greșita soluționare a excepției lipsei procedurii prealabile,

judecătorii apelului statuând în mod corect acestui aspect. Se reține,

totodată, că poziția pârâtei era deja exprimată anterior promovării litigiului

de față, prin solicitarea de executare a scrisorii de garanție bancară, prin

adresa nr. 51 din 26 ianuarie 2009. Această manifestare de voință a pârâtei a

determinat promovarea litigiului, astfel încât nu se mai impunea efectuarea

unei proceduri, strict formale, din partea reclamantei.

Este apreciată ca nefondată

și critica pârâtei vizând o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor

art. 969 C. civ. În fapt, se constată că pârâta invocă încălcarea acestei

prevederi legale, dar în dezvoltarea criticii se referă la probatoriul

administrat și la aspecte de fapt decurgând din relația comercială cu

reclamanta. În recurs, însă, nu se poate face o reevaluare a probatoriului

administrat, această cale de atac fiind limitată la controlul de legalitate al

deciziei de apel.

Totodată, este

înlăturată și critica referitoare la greșita interpretare a actului juridic

dedus judecății, completul de apel statuând în mod legal asupra caracterului

manifestării de voință al părților materializat în procesul verbal din data de

31 octombrie 2008. Nu poate fi reținută susținerea pârâtei în sensul că

încetarea contractului trebuia să îmbrace aceeași formă avută la momentul

încheierii. În baza libertății contractuale, părțile pot decide încetarea unui

contrat în orice formă, neexistând prevederile legale care să oblige părțile să

dea o anumită formă acestei manifestări de voință.

În ce privește

întâmpinarea formulată de pârâta SC BANCA T. SA, SUCURSALA DEVA, se reține

următoarele: excepția lipsei calității procesuale pasive este nefondată, pârâta

figurând în judecată ca urmare a păstrării sale în cauză în cursul soluționării

apelului. Se observă că motivele invocate în susținerea acestei excepții sunt

aceleași cu cele invocate în fața judecătorului fondului, pârâta neatacând

sentința din perspectiva soluției date în fond. Reiterarea acestor critici pe

cale întâmpinării în cadrul recursului declarat de o altă parte este

inadmisibilă, neputându-se proceda la analiza considerentelor care l-au

determinat pe judecătorul fondului să respingă excepția lipsei calității

procesuale pasive, în condițiile neexercitării căii de atac a apelului. În ce

privește excepția lipsei competenței teritoriale și excepția prematurității

cererii, se reține că pârâta le invocă, fără a promova calea de atac; în

consecință, ele au fost apreciate ca o susținere a recursului declarat de SC F.B.

SA ABRUD, fiind analizate ca atare.

Având în vedere

considerentele expuse și constatându-se legalitatea deciziei de apel, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare efectuate

și dovedite de intimata reclamantă, constând în onorariul de avocat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC F.B. SA ABRUD împotriva deciziei comerciale nr. 154/A

din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Obligă recurenta la

plata sumei de 1.199 lei cheltuieli de judecată către intimata SC H.D.A. SRL

DEVA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.