ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2059/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 martie 2019 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate că în cadrul procedurilor judiciare din dosarul nr. x/2015 și a dosarelor asociate acestuia s-a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil și la soluționarea cererii într-un termen rezonabil; să fie obligat pârâtul - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 293.605,41 RON cu titlu de reparație a prejudiciului cauzat reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 320 din 27 iunie 201 Tribunalul Cluj a admis excepția inadmisibilității invocată de pârât și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea lui, anularea sentinței și trimiterea cauzei pentru judecare pe fondul ei la prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 15/A din 04 februarie 2020 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților A. și B..

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:

În speță, s-au invocat erori judiciare săvârșite de serviciul public de justiție în procedurile derulate în dosarul nr. x/2015 și dosarele asociate x/2015 și nr. y/2015, proceduri în care a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Nemulțumirea reclamanților vizează soluționarea cauzei într-un termen apreciat de aceștia ca nerezonabil, în această situație considerând că devine incidentă răspunderea statului pentru erori judiciare.

Dispozițiile constituționale invocate de apelanții A. și B. vizează numai principiul răspunderii statului pentru erori judiciare, însă legislativ s-a reglementat răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 538 - 539 din C. proc. pen., în cauzele penale.

Este reglementată și răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială și privește acele fapte ale magistraților care ar putea genera erori judiciare.

Modalitatea în care se reglementează răspunderea pentru erori judiciare se stabilește de către Parlament, prin lege, întrucât justiția este monopol al activității statale, iar statul este răspunzător pentru modul în care judecătorii și procurorii își îndeplinesc activitatea.

Întrucât erorile invocate de apelanți vizează activitatea judecătorilor, într-un proces civil răspunderea statului este reglementată de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, însă dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale se va putea exercita numai în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau a procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Această răspundere a statului pentru erori judiciare, în alte cauze decât cele penale, este o răspundere civilă delictuală specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 1349 C. civ.

Reclamanții apelanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile constituționale care reglementează, la nivel de principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare (art. 52 alin. (3) Constituție) și pe dispozițiile art. 1349 și art. 1384 C. civ., însă aceste dispoziții legale nu sunt incidente pentru erori judiciare presupus a fi săvârșite de magistrați, deci corect a respins prima instanță acțiunea ca inadmisibilă.

Reclamantul a invocat și art. 6 și 13 C.E.D.O. în susținerea acțiunii, însă se constată că art. 6 C.E.D.O. a fost transpus în legislația internă și se regăsește în art. 6 C. proc. civ. care prevede că:

"(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". În noul C. proc. civ. este menționat atât principiul dreptului la un proces echitabil, cât și remediul aflat la îndemâna părților în situația în care se încalcă dreptul de soluționare a procesului într-un termen optim și previzibil - contestația privind tergiversarea procesului - procedură prevăzută de art. 522 și următoarele C. proc. civ..

Dispozițiile art. 13 C.E.D.O. prevăd că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de aceasta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Această dispoziție legală garantează, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO, existenta în dreptul național a unui "recurs intern" prin care instanța națională să poată examina plângerea cu privire la drepturile și libertățile consacrate de convenție. Or, încălcarea art. 6 CEDO putea fi examinată potrivit dreptului intern, astfel că nu se poate invoca art. 13 C.E.D.O. pentru a justifica admisibilitatea acestei acțiuni.

Raționamentul instanței de fond este corect, fundamentat pe dispozițiile legale speciale referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare comise în alte dosare decât cele penale, neputându-se aplica dispozițiile generale în materia răspunderii civile delictuale, deoarece norma juridică specială este de strictă interpretare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, deoarece:

a) Reclamanții au arătat prin cererea de apel că acțiunea lor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție (forma specială de răspundere a Statului), dispozițiile art. 1349 din C. civ. fiind invocate strict pentru a marca regulile de antrenare a răspunderii (fapta ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, culpă), iar nu ca izvor al răspunderii statului, astfel că nu ar putea fi reținută inadmisibilitatea acțiunii lor.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a ținut seama de solicitările reclamanților, ignorând analiza ce i-a fot dedusă spre judecată, realizând o analiză proprie și detașată de obiectul apelului, considerentele instanței de apel fiind străine de limitele fixate prin cererea de apel. Era, deci, necesar a se răspunde la următoarele chestiuni:

- dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 1349 C. civ. - astfel cum a reținut prima instanță;

- dacă se verifică susținerile că acțiunea fost întemeiată în drept pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României ca izvor al răspunderii Statului, și că invocarea art. 1349 C. civ. a vizat exclusiv regulile de antrenare a răspunderii;

- dacă excepția inadmisibilității a fost greșit admisă de prima instanță, în condițiile în care susținerile de la pct. 2 de mai sus se verifică sau dacă aceasta a fost în mod corect admisă în condițiile în care se verifică susținerile primei instanțe de la pct. 1 de mai sus;

- care este soluția procedurală de urmat având în vedere că prima instanță a soluționat cauza fără să cerceteze fondul cauzei.

Instanța de apel nu s-a aplecat deloc asupra acestei analize, ci a realizat o cu totul analiză, reținând în final inadmisibilitatea acțiunii pentru un cu totul alt temei decât cel reținut de prima instanță (temei pe care nici măcar nu l-a pus în discuția părților).

În concret, instanța de apel a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată întrucât aceasta nu a fost corect întemeiată de reclamanți pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, ci ar fi trebuit să fie întemeiată pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor.

Această abordare a instanței de apel este nelegală nu doar pentru că este străină de obiectul învestirii, ci și pentru că nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.

Nu în ultimul rând, acest raționament al instanței de apel nu justifică respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, ci, eventual, cel mult ca nefondată. Oricum, pentru a se ajunge la o astfel soluție era necesară o analiză pe fondul cauzei în urmă căreia să se stabilească:

- dacă se verifică susținerile cu privire la existența unor erori judiciare

- dacă aceste erori judiciare sunt erori ale unor magistrați sau ale aparatului de justiție - dacă erorile judiciare invocate se încadrează în cele reglementate de art. 52 alin. (3) din Constituție sau în cele reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, soluționarea cauzei în virtutea unei excepții și în baza unei analize de suprafață a temeiului de drept fiind așadar exclusă (deci nelegală).

Pe de altă parte, motivarea este și contradictorie întrucât respingând apelul instanța de apel a considerat corectă hotărârea primei instanțe, deci a considerat corect întreg raționamentul juridic care a stat la baza acestei hotărâri.

Or, prima instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea întrucât ar fi fost întemeiată doar pe dispozițiile de drept comun (art. 1349 C. civ.).

Cu toate acestea, instanța de apel reține atât la fila x pct. V, cât și la fila x primul paragraf, că acțiunea este întemeiată pe art. 52 alin. (3) din Constituția României, contrazicând deci susținerile primei instanțe.

Așadar, din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel este evident contradictorie, pentru că infirmând argumentul fundamental care a stat la baza raționamentului primei instanțe, instanța de apel nu putea în același timp să îl mențină ca fiind valid.

b) Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, inadmisibilitatea reprezintă un fine de neprimire a actului de sesizare a instanței care sancționează imposibilitatea abstractă de a sesiza instanța cu cererea dedusă judecății. Astfel fiind, rezultă că promovarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect răspunderea civilă delictuală, întemeiată greșit în drept, nu ar putea constitui motiv de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, ci, cel mult, de respingere ca neîntemeiată (nefondată), ceea ce impunea și o analiză pe fondul cauzei. Din această perspectivă, soluția instanței de apel este nelegală.

În al doilea rând, sunt nefundamentate susținerile instanței de apel cu privire la temeiul de drept aplicabil pretențiilor reclamanților, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004. Aceste concluzii ale instanței de apel sunt rezultatul unei verificări care nu a fost pusă în discuția părților și nu a beneficiat de nici un grad de jurisdicție; totodată, ele nu sunt rezultatul unei cercetări a fondului cauzei.

Contrar susținerilor instanței de apel, acțiunea reclamanților a fost corect întemeiată în drept, răspunderea patrimonială a Statului în cazul reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituție fiind una specială, care intervine în acele cazuri de erori judiciare care nu se circumscriu prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538-539 C. proc. civ.

Totodată, cererea reclamanților a fost întemeiată și pe prevederile art. 6 paragraf 1 și ale art. 13 din C.E.D.O., precum și pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituția României, în condițiile în care C.E.D.O. consacră dreptul oricărei persoane la repararea prejudiciilor materiale și/sau morale suferite prin încălcarea drepturilor recunoscute de Convenție în fața instanțelor naționale (un remediu efectiv intern), precum și rolul judecătorului național de "prim-judecător european").

În drept, au fost indicate, sub aspectul motivării în drept a recursului, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că răspunderea Statului pentru erorile judiciare invocate de reclamanți ar putea fi antrenată numai în condițiile legii speciale.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Astfel cum corect a statuat și instanța de apel, aceste prevederi constituționale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârșirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce privește însă cazurile și condițiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituționale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii.

Este, așadar, necesar a distinge între, pe de o parte, enunțarea la nivel general a principiului constituțional privitor la angajarea răspunderii Statului pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil săvârșite în contra persoanelor fizice sau juridice și, pe de altă parte, maniera de concretizare prin acte normative speciale a principiului în discuție, astfel încât, în considerarea caracterului excepțional și a elementelor de particularitate ale acestui tip de răspundere, să fie stabilit regimul ei juridic atât în privința subiecților, cât și a cazurilor și condițiilor în care răspunderea juridică a Statului poate fi angajată.

Rezultă, totodată, că răspunderea Statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condițiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), ci numai în limitele și cu observarea riguroasă a dispozițiilor legale speciale în materie.

A considera altfel, îngăduind ca, pornind de la evocarea principiului constituțional al responsabilității juridice a statului ori, după caz, (și) a unor dispoziții, de asemenea cu valoare principială, cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (C.E.D.O.), să se pretindă obligarea Statului la repararea prejudiciului cauzat printr-o afirmată eroare judiciară uzând de dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, fără a se avea în vedere, ca obligatoriu fundament al cererii în justiție, regimul juridic al acțiunii stabilit prin prevederile legilor speciale în materie, adoptate în scopul punerii în operă a principiului enunțat de art. 52 alin. (3) din Constituție, înseamnă a permite reclamantului să nesocotească tocmai dispozițiile legale special edictate, sub temei constituțional, pentru acest tip particular de situație juridică.

Dintr-o asemenea perspectivă și în considerarea unor asemenea argumente, devine îndeajuns de limpede că atunci când, într-un proces determinat, reclamantul cheamă în judecată Statul pentru a pretinde să-i fie reparat un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, determinarea în concret a măsurii în care sunt întrunite condițiile legale pentru cercetarea și admiterea pe fondul ei a acțiunii trebuie să se facă prin raportare la condițiile stabilite în acest scop prin legea sau legile speciale în materie, iar nu cu ignorarea acestora, recurgându-se exclusiv la dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, adică, așa cum s-a arătat mai sus, la cele ale art. 1349 și urm. C. civ..

Când reclamantul, invocând fundamentalul principiu al disponibilității, alege să solicite cercetarea pe fond a acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și urm. C. civ., iar nu la acelea impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lasă fără efect tocmai dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acțiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă și respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condițiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziție procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înțeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voință a titularului acțiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situațiile de concurs între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

În prezentul proces, reclamanții au arătat cu claritate că au vizat antrenarea răspunderii Statului Român pentru erori judiciare săvârșite de serviciul public al justiției într-un proces al lor, întemeindu-și în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale - art. 1349 și urm. C. civ., art. 1384 C. civ., invocând ca temei de drept și prevederile art. 6 și art. 13 din C.E.D.O., precum și pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Reclamanții au precizat inclusiv prin prezenta cerere de recurs că acțiunea lor în justiție nu a fost întemeiată în drept nici pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nici pe prevederile art. 538-539 C. proc. pen.

Or, așa cum bine a statuat instanța de apel, confirmând raționamentul primei instanțe, tocmai aceste dispoziții legale cu privire la care reclamanții au precizat că nu constituie temei al acțiunii lor erau cele care, în concretizarea principiului responsabilității Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare instituit de art. 52 alin. (3) din Constituție, veneau să ofere "condițiile legii" la care textul constituțional se referă.

Cum prevederile art. 538-539 C. proc. pen. vizează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară,respectiv în cazul privării nelegale de libertate, în procesele penale, rămâne că în cazul erorilor judiciare săvârșite în procesele non penale, atunci când aceste erori au fost săvârșite de magistrați, devin incidente prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, evocate atât de prima instanță, cât și de cea de apel.

Aceste din urmă dispoziții legale, în forma lor în vigoare la data săvârșirii faptelor pe care reclamanții le impută instanțelor, erau, așadar, incidente în prezentul proces, nefiind permis ca reclamanții să le înlăture de la aplicare, solicitând antrenarea răspunderii Statului cu nesocotirea lor, întemeindu-se pe cele care, sub aspectul condițiilor concrete de angajare a răspunderii, sunt stabilite de art. 1349 și urm. C. civ., inclusiv de art. 1384 C. civ., ca norme de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.

Observă Înalta Curte că, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma care interesează în prezentul proces:

- alin. (1):

"Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".

- alin. (2) "Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

- alin. (3) - "Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen..".

- alin. (4) - "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară".

- alin. (5) - "Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror".

- alin. (8) - "Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an".

Rezultă din aceste dispoziții că legiuitorul a înțeles să instituie în cazul reparării prejudiciilor consacrate prin erori judiciare un regim juridic de antrenare a răspunderii distinct de cel comun, caracterul lui special fiind evident.

Prin urmare, acțiunea în răspunderea civilă contra Statului trebuia exercitată în termenele și condițiile stabilite de aceste dispoziții legale, inclusiv de cele ale art. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, sus-evocate, dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. putând, cel mult, să întregească dispozițiile legale speciale în materie cu privire la aspectele pe care acestea nu le mai reglementează.

Preferând să nu își întemeieze pretențiile, în planul condițiilor de exercitare a acțiunii și, în genere, al regimului juridic aplicabil, pe aceste prevederi legale speciale, reclamanții s-au abătut de la ceea ce legea impunea, astfel că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii lor apare ca legală.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii ori străine de natura cauzei, considerentele deciziei din apel prezentând în mod clar și coerent logic și juridic raționamentul care susține soluția de respingere a apelului reclamanților. Instanța de apel a demonstrat într-o manieră adecvată de ce reglementările speciale în materie apăreau ca prevalente, oferind o analiză în raport de care se poate înțelege de ce soluția primei a fost confirmată.

Argumentația conținută în decizia instanței de apel se circumscrie judicios situației juridice deduse judecății, accentuând ceea ce era cu adevărat esențial în cauză, anume că antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului putea fi dispusă în condițiile legii speciale în materie, iar nu a dispozițiilor de drept comun cuprinse în art. 1349 și urm. C. civ. Faptul că reclamanții, prin cererea de apel, au încercat să deplaseze raționamentul judiciar către necesitatea verificării altor chestiuni decât cele care, în concret, justificau soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii nu înseamnă că instanța de apel a greșit atunci când și-a concentrat analiza pe aspectele relevante în raport cu soluția ce trebuia dată acțiunii. Nu s-ar putea, deci, considera că instanța de apel și-a sprijinit soluția pe considerente străine de limitele judecății ori că ar conține motive contradictorii.

Fără temei afirmă recurenții și că abordarea conținută în considerentele deciziei nu ar fi fost pusă în discuția contradictorie a părților, câtă vreme raționamentul instanței de apel nu face decât să îl confirme, în toate ideile sale esențiale, pe acela al primei instanțe, raportându-se la aceleași dispoziții legale. Nu a fost, deci, vorba despre relevarea unor dispoziții legale sau teze juridice noi, ci doar despre reafirmarea sau, după caz, explicitarea consolidată a acelora pe care prima instanță, expres sau implicit, le avusese în vedere în hotărârea sa.

Nu poate fi considerată întemeiată nici susținerea recurenților potrivit căreia prima instanță ar fi respins ca inadmisibilă acțiunea întrucât aceasta ar fi fost întemeiată doar pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), căci examinarea în ansamblul lor a considerentelor sentinței Tribunalului relevă cu claritate că au fost evocate toate dispozițiile legale indicate de reclamanți ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, instanța făcând în mod expres precizarea că "Excepția inadmisibilității va fi analizată din perspectiva temeiului de drept pe care este fundamentată cererea de chemare în judecată, anume prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României cu raportare la principiile răspunderii civile delictuale - art. 1349 și urm. C. civ., art. 1384 C. civ. art. 6 paragraful 1 din Convenția C.E.D.O.; art. 21 alin. (3) din Constituția Românie; art. 13 din Convenția C.E.D.O." (pag. 12 paragraf 9 din sentință).

În aceste circumstanțe, referirea conținută în pag. 12, paragraf 12 (continuată la pag. 13) din sentință, potrivit căreia fundamentul acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. trebuie înțeleasă ca privind condițiile concrete de angajare a răspunderii civile a Statului, urmare a încălcării dispozițiilor art. 52 alin. (3) și 21 alin. (3) din Constituția României, precum și ale art. 6 paragraf 1 și art. 13 din C.E.D.O. Doar în acest fel primesc justificare și referirile la prevalența dispozițiilor legale speciale privitoare la condițiile angajării răspunderii Statului în caz de erori judiciare, pe care prima instanță le-a prezentat la pag. 13 a sentinței.

În fine, observă Înalta Curte că, așa cum a relevat și instanța de apel, reclamanții aveau la dispoziție pentru a se plânge de durata nejustificată a judecății și în scopul de a obține adoptarea de către instanțe a măsurilor corective necesare, exercitarea contestației împotriva tergiversării procesului, în condițiile art. 522 - 525 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 522 alin. (1) C. proc. civ. "Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată".

Aceste dispoziții legale le recunoșteau reclamanților dreptul de a obține reducerea duratei judecății, oferindu-le calea procedurală de urmat pentru a corecta eventualele erori săvârșite de instanțe. Cu toate acestea, reclamanții nu au uzat de aceste prevederi legale, deși ele le puneau la dispoziție un remediu concret și efectiv înaintea unei instanțe naționale, pentru a obține, în sensul prevederilor art. 13 din C.E.D.O. și ale art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. și al art. 21 alin. (3) din Constituția României, judecarea cererilor lor în justiție într-un termen rezonabil (optim și previzibil).

Față de toate cele preced, conchide Înalta Curte că recursul este neîntemeiat și trebuie respins, neputându-se reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici a aceluia prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel hotărând cu respectarea dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A., împotriva deciziei nr. 15/A din 04 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2020.