ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1983/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Administrația Națională „Apele Române" în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea în parte a comunicării din 19 decembrie 2008 emisă de aceasta din urmă, în ceea ce privește măsura nr. 1, respectiv recuperarea sumei de 262.028,67 RON și stabilirea persoanelor răspunzătoare de nerecuperarea debitului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta, prin Raportul de control interimar din 16 iulie 2009, a stabilit existența în evidențele sale a unui debit în cuantum de 262.028 RON, aferent Contractului abonament din 27 ianuarie 2000, privind livrarea de apă brută pentru producerea de energie electrică încheiat de reclamantă în calitate de furnizor și SC H. SA, în calitate de beneficiar. Reclamanta a susținut că prin adresa din 09 decembrie 2008 a transmis pârâtei copia notei contabile din 30 decembrie 2008 prin care a fost stornată înregistrarea contabilă eronată. Pârâta, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă sau inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1836 pronunțată în data de 21 aprilie 2010, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate. Totodată,a respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Națională „Apele Române”, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel,prima instanță, a reținut în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că reclamanta a introdus prezenta acțiune în justiție la data de 03 iulie 2009, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, instanța de fond a constatat că excepția este neîntemeiată, întrucât prin actul contestat, din 19 decembrie 2008, pârâta a dispus măsuri administrative concrete, cu termene de realizare, care-i conferă acestuia natura juridică a unui act administrativ producător de efecte juridice, ce poate fi atacat conform Legii nr. 554/2004, dacă prin lege nu s-a stabilit o altă procedură de contestare. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că reclamanta nu a respectat prevederile art. 6 și 7 ale contractului încheiat cu SC H. SA, care stipulează că "plata apei livrate se face lunar de către beneficiar, cu instrumente uzuale de plată, în baza facturii emise de furnizor" și faptul că plata trebuie să se facă în termen de maxim 15 zile calendaristice, de la primirea facturii.

De asemenea, au fost eludate și prevederile art. 7 din contract, conform cărora "Neachitarea facturii în termenul prevăzut în art. 7, atrage după sine aplicarea de penalități de întârziere în decontare de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere". Cu referire la operațiunea de stornare efectuată de reclamantă și care a fost menționată în acțiunea introductivă, prima instanță a constatat că aceasta a fost realizată fără a exista documente justificative care să susțină operațiunea, cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 82/1991 a contabilității și a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în M. Of.

nr. 1080/30.11.2005* ___________ *Actul a fost abrogat de Ordinul nr. 3055/2009, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2010. În plus, prima instanță a constatat că operațiunea de "stornare" efectuată de reclamantă este doar o operațiune fictivă, prin care aceasta și-a diminuat cuantumul debitelor neîncasate, și a fost făcută fără respectarea legislației ce guvernează operațiunile de stornare. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Administrația Națională „Apele Române". Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu greșita aplicare a legii și este lipsită de temei legal, în condițiile în care, ulterior încheierii raportului s-a constatat că SC H. SA nu înregistra debite față de societatea recurentă, sumele facturate nefiind confirmate de beneficiar prin acordarea „bun de plată”.

Așa fiind, debitul pretins nu este real ci numai rezultatul unei facturări eronate a cantității de apă prevăzută în contractul-abonament, iar nu a celei în mod real livrate. S-a mai susținut că instanța de fond și-a fundamentat hotărârea pe un text de lege abrogat, respectiv pe dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 ce a fost înlocuit însă la data de 29 octombrie 2009 de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055 din aceeași dată, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010. Recurenta a arătat că aprecierea judecătorului fondului în sensul că stornarea în contabilitate ar fi fost posibilă numai în măsura în care cumpărătorul restituia în totalitate marfa, nu are suport legal, mai cu seamă că în cauză marfa respectivă nu a fost livrată.

Concluzionând în sensul că operațiunea de stornare a fost efectuată în conformitate cu prevederile pct. 63 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055 din 29 octombrie 2009, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii de chemare în judecată, astfel cum s-a solicitat. 3. Apărările intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare față de motivele de recurs ale recurentei, solicitând în esență, respingerea recursului declarat ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță, ale cărei argumente sunt legale și pertinente. 4. Considerentele și soluția instanței de fond Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale incidente și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ. reține că nu subzistă în cauză motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greșita aplicare a legii, în considerarea celor înfățișate în cele ce urmează.

Expunerea rezumativă a considerentelor cuprinse în hotărârea primei instanțe, de mai sus, evidențiază împrejurarea că judecătorul fondului a stabilit în mod corect situația de fapt, respectiv că înregistrarea unui sold debitor în evidențele contabile ale societății recurente s-a realizat în temeiul unor raporturi contractuale stabilite cu clientul debitor SC H. SA, cu privire la care, în raportul întocmit de intimata Curtea de Conturi s-a reținut însă că societatea recurentă nu a probat că a întreprins demersuri juridice pentru recuperarea sumei de 262.028,67 RON (debit cu vechime de peste 3 ani) aferentă livrării de apă brută, conform contractului abonament din 27 ianuarie 2000. Problema de drept ce s-a impus a fi soluționată de prima instanță și care formează, de altfel și obiectul recursului de față o reprezintă determinarea caracterului legal sau nelegal al operațiunii de stornare a înregistrării contabile cu privire la această sumă, operațiune desfășurată ulterior încheierii raportului Curții de Conturi, în condițiile în care recurenta-reclamantă a comunicat și acestei autorități intimate că urmare a reconstituirii facturilor emise și a corespondenței purtate cu beneficiarul SC H. SA a rezultat că debitul a cărui existență scriptică a fost constatată de organele de control nu corespunde unor cantități real furnizate.

Înalta Curte, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, apreciază că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare a probelor existente la dosar, cu referire expresă la corespondența dintre părți, pe baza cărora, astfel cum a reținut controlul efectuat de Curtea de Conturi, s-a stabilit că a fost livrată cantitatea de apă prevăzută în contract, folosită la producerea energiei electrice și totodată a interpretat în mod judicios prevederile legale incidente privind operațiunea de stornare.

Argumentele judecătorului fondului, susținute de prevederile Legii nr. 82/1991 și a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2006 sunt judicioase întrucât demonstrează că operațiunea de stornare, pentru a fi reală și legală, nu se poate realiza decât cu respectarea unor formalități expres indicate, cum ar fi restituirea în totalitate a cantității de marfă de către cumpărător, consemnată printr-un proces-verbal semnat de ambele părți, ceea ce evident că în cauză nu s-a putut proba.

Nu este întemeiată critica recurentei vizând aplicarea de către prima instanță a unui act normativ abrogat, câtă vreme, în mod corect, judecătorul fondului s-a raportat, în examinarea legalității operațiunii de stornare, la actul normativ incident, în vigoare la data operațiunii, respectiv 30 noiembrie 2008. Cum Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009 nu era în vigoare la acea dată, susținerile recurentei nu pot fi primite, fiind evident că raportarea judecătorului fondului la prevederile Legii nr. 82/1991, a contabilității și a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, este corectă și conformă principiului de drept tempus regit actum.

În fine, nefondate sunt și toate celelalte critici ale recurentei întrucât caracterul fictiv al operațiunii de stornare, derivând esențial din nerespectarea prevederilor legale incidente este susținut și de argumentele primei instanțe, îmbrățișate și de Înalta Curte în sensul că, în anul 2008, este greu de crezut că ar fi fost posibilă restituirea către reclamantă, de beneficiarul SC H. SA a cantității de apă livrată și folosită în urmă cu opt ani.

Și aceasta în condițiile în care controlul efectuat a evidențiat că entitatea recurentă nu a facturat și nu a încasat de la beneficiarul SC H. SA, contravaloarea apei livrate încă din anul 2000. În fine, Înalta Curte nu poate să nu menționeze, raportat la numeroasele corespondențe purtate între recurentă și beneficiarul SC H. SA în perioada 2006-2008, în sensul solicitării plăților conform facturilor evidențiate ca neachitate, aferente anului 2000, în valoare de 262.028,67 RON, că nu pot fi primite ca fiind credibile susținerile recurentei în sensul că abia în anul 2008, deci după un interval de opt ani și ulterior finalizării controlului Curții de Conturi și stabilirea debitelor identificate, a constatat că, în realitate, livrările de apă în discuție nici nu s-au efectuat la parametrii contractului, fiind vorba de simple erori de înregistrare în contabilitate.

În fond, în această modalitate recurenta își invocă propria culpă, cel puțin în ceea ce privește rigurozitatea și corectitudinea înregistrărilor contabile pe care se impune a le deține. Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Națională Apele Române împotriva sentinței nr. 1836 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.