ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 872/2020

Ședința publică din data de 13 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 12.05.2014, sub nr. x/014 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției:

- anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 1025/C din 12.03.2014 privind calcularea drepturilor salariale ale reclamantului,

- stabilirea, în mod corect, în favoarea sa a unei indemnizații de încadrare brută lunară de 6073 RON, spor condiții de muncă grele 911 de RON, spor risc și suprasolicitare 1040 RON, începând cu data de 01.03.2014,

- plata diferenței dintre aceste sume și cele încasate începând cu data de 3 1.01.2014 și dobânda legală până la momentul acordării efective a drepturilor salariale în integralitatea lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 3004/07.11.2014 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată, reținând că reclamantul nu a înțeles să conteste modul tehnic de stabilire a drepturilor sale salariale prin prisma calculului cuantumului acestora, sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din legea nr. 285/2010, ci exclusiv prin raportare la o situație de pretinsă discriminare față de alte persoane având aceeași vechime în funcție și în muncă.

Prin decizia nr. 3314/23.11.2016 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că motivarea hotărârii nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-a formulat prin cererea dedusă judecății au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei și determină imposibilitatea instanței de recurs de a exercita controlul judiciar, atrăgând casarea sentinței atacate.

Rejudecând cauza, prin sentința nr. 2015 din 30 mai 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că se impune anularea hotărârii pentru neconcordanța referitoare la data pentru care a fost amânată pronunțarea, întrucât în partea introductivă a sentinței se menționează faptul că pronunțarea a fost amânată pentru data de 30 iunie 2017, iar instanța s-a pronunțat la data de 30 mai 2017.

Hotărârea recurată este și nemotivată, judecătorul reținând că s-a negat încadrarea menționată în ordinul contestat, fără însă a explica motivul pentru care indemnizația reclamantului este mai mică decât cea care ar rezulta din calculul matematic realizat pe baza prevederilor legale.

A mai apreciat recurentul că soluția pronunțată este rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept material, modul de stabilire a indemnizațiilor de încadrare fiind profund discriminatoriu, câtă vreme judecătorii cu același grad profesional și cu aceeași vechime în funcție ar trebui să aibă același salariu.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."

Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că:

"Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă…, precum și semnătura."

În același sens, dispozițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condițiile de formă aplicabile acțiunilor introductive, incidente în privința oricăror cereri adresate instanțelor, arată că:

"Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă."

Potrivit art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată, chiar și în ipoteza depunerii cererilor prin mijloace de comunicare la distanță, potrivit art. 148 alin. (2) și art. 149 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, semnătura părții trebuie să fie olografă, neputând fi dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs prin fax, la data de 9.08.2017, fiind înregistrată la instanța de fond la data de 10.08.2017, recursul poartă semnătura recurentului A., însă, datorită modalității de depunere, aceasta se regăsește în forma imprimată.

Întrucât la dosarul cauzei nu se regăsea un exemplar original al recursului care să cuprindă semnătura olografă a recurentului-reclamant, față de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 196 și art. 148 C. proc. civ. anterior citate, prin citația emisă la data de 21.01.2020 acestuia i-a fost comunicată obligația de a depune un astfel de exemplar al cererii de recurs.

Citația purtând această mențiune a fost comunicată recurentului atât prin poștă cât și prin fax, la datele de 29.01.2020, respectiv 21.01.2020, însă până la termenul din data de 13.02.2020 recurentul-reclamant nu a înaintat un exemplar original al cererii de recurs purtând semnătura olografă.

În aceste condiții, Înalta Curte constată ca nu sunt întrunite condițiile de formă ale recursului prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părții, care trebuie aplicată în original pe actele procesuale depuse la instanțele de judecată, nefiind suficientă o copie imprimată a acesteia.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul promovat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2015 din 30 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2020.