ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5524/2019

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Vâlcea, a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației împotriva deciziei Baroului Vâlcea prin care i-a fost respinsă cererea de transfer de la Baroul Olt la Baroul Vâlcea, obligarea celui de-al doilea pârât să-i comunice decizia de respingere a cererii de transfer, sub sancțiunea aplicării unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere și a plății de daune materiale și morale, anularea respectivei decizii și obligarea pârâtului Baroul Vâlcea să-i soluționeze favorabil cererea de transfer.

Prin sentința civilă nr. 298 din 3 februarie 2017, Curtea de Apel București a respins atât excepțiile necompetenței materiale, lipsei calității procesuale pasive și prematurității, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Vâlcea, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate, trimiterea cauzei instanței de fond pentru a dispune suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a acțiunii din dosarul nr. x/2016 și, după soluționarea acesteia, soluționarea în fond a cauzei.

În motivarea recursului s-a argumentat, în esență, că sentința recurată nu cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se sprijină, obligatorii conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

De asemenea, soluționarea acțiunii din prezenta cauză depindea de soluționarea dosarului nr. x/2016, astfel că se impunea suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., însă instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestei cereri, pe care reclamantul arată că a formulat-o la termenul din 27.01.2017.

În opinia recurentului, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, astfel încât, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

4.1. Intimatul-pârât Baroul Vâlcea a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, sub aspectul indicării greșite în cuprinsul cererii de recurs a numărului și datei pronunțării sentinței atacate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.

4.2. Legal citată, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția din 30 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 13 noiembrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

Excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Baroul Vâlcea, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, pentru nedepunerea în original a cererii de recurs, invocată din oficiu, în temeiul art. 248 alin. (1), aplicabil în virturtea normei de trimitere de la art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:…semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic."

Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că:

"Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă…, precum și semnătura."

Potrivit art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii.(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie scrisă de mâna acesteia, neputând să fie dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a depus cererea de recurs prin e-mail, la data de 11.03.2017, fiind înregistrată la instanța de fond la data de 13.03.2017, recursul purtând semnătura recurentului-reclamant, semnătură care, datorită modalității de depunere, se regăsește în forma imprimată.

Înalta Curte reține că la dosarul cauzei nu se află un exemplar original al recursului care să cuprindă semnătura olografă a recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant A. nu a comunicat instanței un exemplar original al recursului, deși a fost citată cu mențiune în acest sens și nici nu a procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei.

În aceste condiții Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile de formă ale recursului prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părții, care trebuie aplicată în original pe actele procesuale depuse la instanțele de judecată, nefiind suficientă o copie imprimată a acesteia.

În acest sens este și soluția de principiu adoptată în ședința din 29 ianuarie 2018 a judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "în ipoteza în care o parte litigantă înaintează cererea de recurs exclusiv prin fax sau e-mail și instanța face demersuri pentru a obține exemplarul purtând semnătura olografă, iar partea nu se conformează, sancțiunea aplicabilă este cea a anulării cererii de recurs."

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 298 din 3 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.