ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5220/2019

Ședința publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila și Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/04.08.2015, în ceea ce privește suma de 5.514.261 RON, reprezentând redevență arendă, suma de 54.570 RON, reprezentând dobânzi/majorări de întârziere și suma de 73.005 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Totodată, a solicitat anularea Deciziei nr. 528/29.12.2015 privind soluționarea contestației depuse de societatea reclamantă - în faliment, înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. A SLP 2076/28.09.2015.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3929 din 7 decembrie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia de impunere nr. x/04.08.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila, și Decizia de soluționare contestație nr. 528/29.12.2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila și Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,

3.1. În motivarea căii de atac, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila a reluat situația de fapt, susținând, în esență, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale O.U.G. nr. 64/2012.

Contrar celor reținute de prima instanță, recurenta a arătat că redevența suplimentară în sumă de 5.514.261 RON a fost calculată de organele fiscale ca urmare a nerespectării obligațiilor prevăzute de lege referitoare la declararea redevențelor rezultate din contracte de concesiune de către societatea intimată.

Astfel, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, respectiv 15 noiembrie 2012, Agenției Naționale de Administrare Fiscală i-a fost stabilită competența de administrare a redevențelor rezultate din contractele de concesiune încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

În acest sens, în calitate de beneficiar al Contractului de concesiune nr. x/12.04.2011, societatea intimată avea obligația de a depune la organul fiscal competent Declarația nr. 172 privind redevențele restante și neachitate rezultate din contract, conform art. IV alin.,(1) din Ordonanță, iar, trimestrial, Declarația 100, și să declare obligația fiscală reprezentând redevență, neexistând astfel titlu de creanță.

Așadar, titlul de creanță reprezentat de Decizia de impunere a fost emis pentru neindividualizarea obligației fiscale reprezentând redevența, prin cele două declarații.

Prin urmare, a apreciat că nu se poate susține că organul fiscal a emis încă un titlu de creanță pentru aceeași sumă și că se datorează o redevență dublă în baza aceluiași contract, respectiv către Agenția Domeniilor Statului și către organul fiscal, întrucât pentru redevențele datorate Agenției, aferente perioadei ulterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, societatea avea obligația să depună declarația trimestrială 100, care constituie titlul de creanță conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, iar în lipsa acesteia s-a emis titlul de creanță reprezentat de Decizia de impunere, în baza O.U.G. nr. 64/2012, societatea nefăcând dovada existenței unui alt titlu de creanță.

Or, procedura insolvenței este o procedură distinctă, prevăzută de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, societatea nefăcând dovada existenței altor titluri de creanță în afara celor emise de organele fiscale competente, pentru redevența cuvenită statului ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012 privind modificarea unor acte normative și pentru reglementarea unor măsuri tranzitorii în domeniul executării unor creanțe datorate statului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, întrucât s-a reținut în mod legal debitul în sarcina societății intimate, inclusiv a accesoriilor aferente.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a susținut că hotărârea atacată este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta a arătat că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, respectiv 15 noiembrie 2012, Agenției Naționale de Administrare Fiscală i-a fost stabilită competența de administrare a redevențelor rezultate din contractele de concesiune încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

Totodată, a susținut că beneficiarii contractelor de concesiune încheiate cu Agenția Domeniilor Statului au obligația de a declara și plăti trimestrial redevențele aferente contractelor de concesiune și de a depune la organele fiscale declarația inventar pentru redevențele restante și neachitate la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, declarație care constituie titlu de creanță, iar, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, intimata avea obligația de a declara, prin Declarația 100, și de a achita redevențele rezultate din contractele de concesiune datorate începând cu trimestrul IV 2012.

În cauză, intimata nu și-a individualizat obligația fiscală reprezentând redevență prin Declarația inventar 172 și Declarația 100, așa încât în mod legal organele de inspecție fiscală au emis titlul de creanță reprezentat de Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite.

Prin urmare, afirmațiile intimate-pârâte, însușite de prima instantă, în sensul că organul fiscal a emis încă un titlu de creanță pentru aceeași sumă, respectiv că pentru aceeași perioadă datorează o redevență dublă în baza aceluiași contract de concesiune, nu pot fi primite, iar respectivul contract a fost denunțat de Agenție la data de 05.01.2014.

Or, pentru redevențele datorate Agenției, aferente perioadei ulterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, societatea avea obligația să depună declarația trimestrială 100, care constituie titlul de creanță conform prevederilor O.G. nr. 92/2003, iar în lipsa acesteia s-a emis titlul de creanță reprezentat de Decizia de impunere, în baza O.U.G. nr. 64/2012, societatea nefăcând dovada existenței unui alt titlu de creanță.

Decizia de impunere contestată are ca obiect debite cu titlu de redevență datorate începând cu 01.12.2012, privind perioada ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012.

În continuare, recurenta a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că redevența aferentă contractului de concesiune a fost deja valorificată prin demersurile întreprinse de Agenția Domeniilor Statului privind înscrierea acestora la masa credală, întrucât procedura insolventei este o procedură distinctă, prevăzută de Legea nr. 85/2006, iar intimata nu a făcut dovada existenței altor titluri de creanță în afara celor emise de organele fiscale competente, pentru redevența cuvenită statului ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut și nelegalitatea stabilirii accesoriilor în sumă totală de 127.575 RON, calculate de organele de inspecție fiscală până la data intrării în insolvență a societății, prin titlul de creanță fiscală contestat, întrucât acestea au fost calculate în mod legal conform prevederilor Codul de procedură fiscală, din ziua următoare scadenței obligațiilor fiscale principale și până la data de 11.11.2013, data deschiderii procedurii de insolvență.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., a solicitat respingerea recursurilor și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică, răspunzând criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate de intimati și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea criticilor formulate, acestea vor fi analizate grupat și vor primi răspuns prin argumente comune.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/04.08.2015, în ceea ce privește suma de 5.514.261 RON, reprezentând redevență arendă, suma de 54.570 RON, reprezentând dobânzi/majorări de întârziere și suma de 73.005 RON, reprezentând penalități de întârziere, și anularea Deciziei nr. 528/29.12.2015 de soluționare a contestației administrative.

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat actele administrative atacate, reținând că sunt nelegale.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Decizia de impunere nr. x/04.08.2015, contestată, autoritatea pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila a stabilit în sarcina societății reclamante obligații suplimentare de plată, astfel; suma de 5.514.261 RON, reprezentând redevențe arendă, suma de 54.570 RON, reprezentând dobânzi/majorări de întârziere calculate pentru perioada 26.04.2013 - 11.11.2013, și suma de 73.005 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru aceeași perioadă

Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin Decizia nr. 528/29.12.2015, a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere sus-menționate.

Prin actele administrative contestate în cauză, organele fiscale au reținut că intimata-reclamantă datorează redevențe în baza unui contract de concesiune încheiat cu Agenția Domeniului Statului, pentru care nu a depus Declarația inventar 172 și Declarația 100, apreciind astfel incidența prevederilor O.U.G. nr. 64/2012.

Prima instanță a reținut că, deși organele fiscale erau competente să emită decizia de impunere pentru suma în litigiu, conform art. IV din O.U.G. nr. 64/2012, totuși nu mai justificau un interes în emiterea unui nou titlu de creanță, aceeași sumă neputând fi executată de două ori sau prin două proceduri distincte de executare, ci doar prin procedura insolvenței.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentelor care, în esență, sunt centrate pe faptul că, în opinia acestora, prima instanță a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 64/2012 privind modificarea unor acte normative și pentru reglementarea unor măsuri tranzitorii în domeniul executării unor creanțe datorate statului.

Se reține că O.U.G. nr. 64/2012 reglementează modalitatea de recuperare a creanțelor fiscale de la beneficiarii contractelor de concesiune, arendă și a altor contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă,

În cauză, redevența suplimentară în cuantum de 5.514.261 RON, compusă din redevența în sumă de 2.879.524 RON și redevența în sumă de 2.634.736,47 RON, constituie debitul principal și este datorată de intimata-reclamantă pentru perioada 01.12.2012 - 31.12.2014, în temeiul Contractului de arendă nr. x/12.04.2011.

În ceea ce privește redevența în cuantum de 2,879.524 RON, creditoarea Agenția Domeniilor Statului a formulat cererea nr. x/04.12.2013 de înregistrare în tabelul preliminar a creanței, în care este cuprinsă și suma de 2.879.524 RON, reprezentând redevență datorată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 64/2012, potrivit declarației de creanță.

Aceasta redevență a fost înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 3019/13.02.2014, tabel în care creditoarea Agenția Domeniilor Statului este înscrisă cu întreaga creanță solicitată, în cuantum de 4.791.334,59 RON, (creanța în care este inclusă și redeventa în sumă de 2.879.524 RON potrivit sumelor detaliate în cuprinsul declarației de creanță).

Referitor la redevența în cuantum de 2.634.736,47 RON, creditoarea Agenția Domeniilor Statului a formulat cererea nr. x/18.11.2014 pentru înregistrarea creanței în tabelul suplimentar, cerere în care a fost cuprinsă și suma de 2.634.736,47.

Această redevență formează obiectul înscrierii în Tabelul definitiv consolidat rectificat cuprinzând creanțele împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolventa nr. 1778/27.01.2016, tabelul definitiv consolidat cuprinzând totalitatea creanțelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanțe și cele din tabelul suplimentar necontestate, precum și cele rezultate în urma soluționării contestațiilor la tabelul suplimentar.

În concluzie, se reține că, urmare a deschiderii procedurii de insolvență în privința societății reclamante, creditoarea Agenția Domeniilor Statului, care a încheiat cu reclamanta Contractul de concesiune nr. x/2011, s-a înscris la masa credală cu întreaga redevență în cuantum de 5.514.261 RON.

Ulterior finalizării tuturor etapelor parcurse, cererea Agenției Domeniilor Statului de înscriere la masa credală a fost admisă integral și s-a dispus înscrierea în tabelul definitiv consolidat rectificat al debitoarei S.C. C. S.R.L. a creanței totale de 7.525.442,78 RON, din care face parte și redevența în sumă de 5.514.261 RON, care formează obiectul deciziei de impunere contestate.

Așa fiind, se constată că suma în litigiu, de 5.514.261 RON, formează obiectul procedurii insolvenței, fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor în urma solicitării Agenției Domeniilor Statului.

În aceste condiții, autoritățile recurente nu mai justificau un interes în emiterea unui nou titlu de creanță, aceeași sumă neputând fi executată de două ori sau prin două proceduri distincte de executare, ci doar prin procedura insolvenței, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

Altfel spus, nu se pot emite două titluri de creanță pentru aceeași sumă, respectiv o dată în procedura insolvenței și a doua oară prin emiterea deciziei de impunere.

Prin urmare, criticile recurentelor, în sensul că în mod greșit s-a reținut că redevența aferentă contractului de concesiune a fost deja valorificată prin demersurile întreprinse de Agenția Domeniilor Statului privind înscrierea acestora la masa credală, întrucât procedura insolventei este o procedură distinctă, prevăzută de Legea nr. 85/2006, nu au suport.

În privința susținerii, potrivit căreia intimata nu a făcut dovada existenței altor titluri de creanță în afara celor emise de organele fiscale competente, sunt relevante prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004 privind stimularea privatizării și dezvoltării societăților comerciale din domeniul agriculturii, cu modificările si completările ulterioare, care prevăd: "Contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate cu Agenția Domeniilor Statului, constituie titlu executoriu pentru plata redevenței, la termenele și modalitățile stabilite în contracte".

În considerarea acestor prevederi legale, în cauză titlul executoriu este reprezentat de Contractul de concesiune nr. x/12.04.2011 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și intimata-reclamantă.

În fine, întrucât la momentul înscrierii la masa credală suma solicitată a cuprins inclusiv dobânzi și penalități, potrivit cererilor de înregistrare a creanței, calcularea unor alte accesorii apare, de asemenea, ca nelegală.

În plus, în raport cu soluția data debitului principal, apreciază că în privința accesoriilor stabilite la acest debit se impune aceeași soluție, operând principiul accesorium sequitur principale.

În concluzie, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3929 din 7 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2019.