ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4068/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta "A." S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația pentru Contribuabili Mici și Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, restituirea cauțiunii în cuantum de 25.376 de RON, consemnată la dispoziția instanței în dosarul nr. x/2016. În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că cererea pentru care a fost depusă cauțiunea a fost respinsă definitiv, fără ca organele fiscale să solicite plata despăgubirilor cuvenite în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 125 din data de 20.05.2019 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de restituire a cauțiunii formulată de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația pentru Contribuabili Mici și Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Cluj, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 125 din data de 20.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta "A." S.R.L. În dezvoltarea motivelor de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. ca urmare a faptului că hotărârea atacată face o aplicare greșită a normelor procedurale, dar încalcă și aspecte ce țin de interpretarea dreptului material. Atunci când instanța de fond verifică aspectele ce țin de îndeplinirea condițiilor C. proc. civ., se va face o analiză a normelor procedurale. În schimb, atunci când instanța analizează noțiunile ce țin de existența unui prejudiciu, se discută despre interpretarea normelor de drept material. Așadar, pe de o parte, se arătă că hotărârea este nelegală, întrucât prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Pe de altă parte, învederează instanței de recurs că hotărârea Curții de Apel Cluj a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru o mai bună înțelegere a argumentelor arată faptul că, scopul consemnării unei cauțiuni, din perspectiva C. proc. civ., este unul preponderent reparator. Astfel, în măsura în care partea adversă ar suferi un prejudiciu, acesta va fi reparat prin acordarea sumei consemnate cu titlul de cauțiune. Atunci când se discută despre marea parte a ipotezelor în care se consemnează cauțiuni, acestea au legătură cu etapa de executare silită, partea finală în general a unui proces civil propriu-zis. în antiteză se află procesul fiscal, unde actul administrativ-fiscal poate fi pus în executare anterior momentului în care o instanță se pronunță asupra legalității sale. Posibilitatea suspendării actelor administrativ-fiscale vine corelată cu obligația debitorului de a consemna o cauțiune, pentru ipoteza în care organele fiscale nu ar mai putea recupera prejudiciul cauzat. Dacă în procesul civil aflat în fază de executare silită (la care se adaugă o cerere de suspendare și o cauțiune) se discută de o creanță aflată în principiu la final de drum juridic, existențial, nu același lucru se poate spune și despre creanța fiscală suspendată. Aceasta va mai trece de regulă prin etapa verificării pe fond de către instanța de judecată, etapele existenței creanței fiind în mod clar modificate față de o creanță civilă obișnuită. Acesta este și motivul pentru care analiza unei potențiale cereri de restituire a cauțiunii trebuie tratată diferit în procesul civil față de cel fiscal. Este vorba despre o inadmisibilitate vădită a cererii de valorificare a cauțiunii (dosar nr. x/2019) determinată de construcția normelor aparținând Codului de procedură fiscală, în măsura în care fiscul apreciază că societatea recurentă datorează obligații fiscale accesorii pentru suma de 1.277.924 RON, ar fi trebuit să valorifice dispozițiile referitoare la punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de decizia de calcul accesorii în momentul în care efectele suspendării deciziei de impunere încetau. Astfel, titlul de creanță ar fi trebuit mai apoi să treacă prin etapele care presupun exercitarea dreptului de a contesta legalitatea și temeinicia deciziei referitoare la obligațiilor fiscale accesorii, ulterior fiind emis și titlul executoriu în baza căruia se va începe executarea silită în cazul neconformării debitorului, potrivit art. 220 și următoarele Codul de procedură fiscală. Organele fiscale nu puteau ignora această succesiune de etape în stabilirea și executarea creanțelor fiscale, chiar și accesorii. În speță, fiscul încearcă să se îndestuleze din cauțiunea consemnată la dispoziția instanței, deși, în mod clar, aceasta este consemnată cu un alt scop. Astfel, prejudiciile pe care cauțiunea ar trebui să le acopere nu sunt reprezentate de debitul principal și cel accesoriu, pentru care legea prevede o modalitate specifică de recuperare. Doar în situația în care aceste sume nu ar putea fi recuperate prin modalitatea generală impusă de lege, s-ar putea uza de o cerere de plată a despăgubirilor din cauțiune. Cu toate acestea, în situația dedusă judecății, creditorul fiscal nu a făcut dovada ca această creanță nu ar putea fi recuperată în baza normelor generale ce reglementează materia executării silite fiscale. Prin urmare, la acest moment, organelor fiscale le este deschisă calea punerii în executare a actului administrativ fiscal potrivit prevederilor Capitolului VIII din Titlul VII. Este greșit punctul de vedere al instanței de fond din prezentul dosar, care apreciază că, dacă s-ar accepta opinia susținută de recurenta-reclamantă, ar rezulta automat că sumele consemnate cu titlu de cauțiune nu ar putea fi niciodată valorificate, lipsind de finalitate achitarea cauțiunii. Ceea ce omite instanța din acest raționament este că instituirea regulilor privind cauțiunea nu vin să ofere creditorului încă o opțiune de executare, cauțiunea nefiind o formă de executare. Dispozițiile privitoare la cauțiune sunt edictate doar să-l protejeze pe creditor atunci când nu mai are nicio altă variantă legală de recuperare a creanței, de pildă pe calea comună în materie de executare silită - civilă sau fiscală. Or, dacă debitorul poate fi executat silit, iar creditorul beneficiază inclusiv de garanții, cum anume s-ar putea aprecia că i s-a produs acestuia un prejudiciu, iar cererea de acordare a despăgubirilor, chiar formulată în termenul legal, va reprezenta o cerere întemeiată. Ceea ce mai trebuie observat este că formularea cererii de acordare a despăgubirilor din cauțiune, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, apare ca o exercitare abuzivă a unui drept. Organele fiscale, deși beneficiază de garanții și cunosc faptul ca accesoriile nu pot fi considerate un prejudiciu, formulează cererea în despăgubiri cu rea-credință. Acest abuz de drept nu a fost deloc analizat de către Curte în sentința atacată. De asemenea, temeiul răspunderii delictuale invocate de către fisc în dosarul nr. x/2019 nu este fondat. La o simplă analiză se poate observa că motivul de drept este profund eronat. Mai precis, D.G.F.R.P. Cluj-Napoca încearcă să sugereze că fapta ilicită pentru care se poate acorda fiscului cauțiunea ar consta în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale. În susținerea acestei chestiuni, reclamanta din dosarul nr. x/2019 arată că a fost urmărită cu rea-credință stoparea executării silite de către societatea reclamantă, sens în care au fost invocate apărări procedurale și de fond cu rea-credință. În opinia organelor fiscale, acest aspect rezultă din faptul că argumentele aduse de societate au fost invalidate de instanța de recurs, în dosarul nr. x/2016 privind suspendarea deciziei de impunere. Consideră că un asemenea raționament nu poate fi primit. Invocarea de către recurenta-reclamantă în dosarul nr. x/2016 a argumentelor de procedură și de fond nu s-a făcut cu rea-credință, ci a avut la bază serioase dubii cu privire la legalitatea și temeinicia actului contestat. Soluțiile diferite ale instanțelor cu privire la cererea de suspendare a deciziei de impunere nu pot conduce nicidecum la ideea că cererea de suspendare a fost formulată cu rea-credință. Prin urmare, nu se poate discuta de o faptă ilicită, în sensul legii civile.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 iunie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 18 septembrie 2019.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat restituirea cauțiunii în cuantum de 25.376 de RON, consemnată la dispoziția instanței în dosarul nr. x/2016. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că în conformitate cu art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Având în vedere că pârâta a formulat o cerere pentru plata despăgubirii cuvenite în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 4426/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a marcat momentul încetării măsurii suspendării deciziei de impunere în vederea căreia a fost achitată cauțiunea a cărei restituire se solicită în prezentul dosar, cererea de restituire a cauțiunii a fost respinsă. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că temeiul răspunderii delictuale invocate de către fisc în dosarul nr. x/2019 nu este fondat deoarece, D.G.F.R.P. Cluj-Napoca încearcă să sugereze că fapta ilicită pentru care se poate acorda fiscului cauțiunea ar consta în exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către recurenta-reclamantă. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că pentru restituirea cauțiunii instanța trebuie să dea eficiență dispozițiilor art. 1064 C. proc. civ. și să verifice îndeplinirea celor două condiții impuse de acest text de lege: soluționarea definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea și atitudinea celui îndreptățit de a nu formula cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Or, în speța de față, condițiile restituirii cauțiunii nu sunt îndeplinite Înalta Curte, așa cum în mod corect a constatat prima instanță. Într-adevăr, în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Cluj, recurenta-reclamantă "A." S.R.L. a consemnat prin recipisa nr. x o cauțiune în cuantum de 25.367,457 de RON, aferentă cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 91 din 07.07.2016, emisă de intimata-pârâtă Administrația pentru Contribuabili Mici și Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj. Prin sentința civilă nr. 228/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 91 din 07.07.2016, emisă de pârâta Administrația pentru Contribuabili Mici și Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, iar prin Decizia nr. 4426/11.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul formulat de pârâtă împotriva acestei sentințe, care a fost casată și, în rejudecare, cererea de suspendare a fost respinsă ca nefondată. De la această dată (11.12.2018) începe să curgă termenul de 30 de zile pentru formularea cererii de despăgubiri, iar faptul că la data de 10 ianuarie 2019 Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, pentru Administrația pentru Contribuabili Mici și Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, a înregistrat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2019, o cerere de plată a despăgubirilor din cauțiune, în contradictoriu cu "A." S.R.L., atestă respectarea termenului impus de lege. Cu privire la cea de-a doua condiție, Înalta Curte constată că în motivarea acestei cereri (nr. 360/211/2019 înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca) se arată că, prin deciziile nr. 185 și 1851 din data de 07.01.2019 s-au calculat dobânzi aferente obligațiilor fiscale principale pentru perioada cât decizia de impunere nr. x/08.07.2016 a fost suspendată, accesorii ce se ridică la suma de 1.277.924 RON. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cele două condiții impuse de dispozițiile art. 1064 C. proc. civ.. Pe de o parte, în raport de data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2016 (11.12.2018) intimata-pârâtă a respectat termenul de 30 de zile (acțiunea fiind înregistrată la data de 10.01.2019, iar pe de altă parte, cererea pentru plata despăgubirilor se întemeiază pe aspecte legate de măsura suspendării executării Deciziei de impunere nr. x/08.07.2016 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 Relevant este faptul că, în materia suspendării executării silite, cauțiunea are rolul de garanție pentru prejudiciile pe care creditorul le suportă ca urmare a întârzierii executării silite, iar fapta ilicită a debitorului constă în solicitarea, în mod nejustificat, a suspendării executării efectelor unui titlu executoriu valabil. Prin urmare, obligația consemnării unei cauțiuni este de natură a responsabiliza debitorul, care este ținut a suporta riscul acoperirii prejudiciilor produse creditorului prin întârzierea executării silite a unui act administrativ legal și temeinic, iar prin întârzierea executării, creditorul a fost lipsit de folosința sumei cuprinse în titlul executoriu. De asemenea, se reține că pentru soluționarea cererii de restituire a cauțiunii instanța nu este abilitată să verifice dacă sumele solicitate de către intimata-pârâtă cu titlul de despăgubiri ar putea fi recuperate prin altă modalitate prevăzută de lege și nici dacă cererea în despăgubiri ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 a fost formulată cu rea-credință, ci este învestită să verifice îndeplinirea condițiilor impuse de textul de lege incident cauzei (art. 1064 C. proc. civ.). În concluzie, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond a dat o interpretare corectă normelor de drept incidente în cauza de față, reținând în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 1064 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru restituirea cauțiunii, având în vedere că partea interesată a făcut dovada formulării unei cereri pentru plata de despăgubiri, în termenul legal de 30 de zile, din suma achitată cu titlu de cauțiune. 6. Soluția instanței de recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.