ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3673/2019

Ședința publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, suspendarea executării Procesului-verbal nr. x/21.11.2018 de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență privind proiectul "Extinderea și modernizarea activității la S.C. A. S.R.L. pentru creșterea competitivității economice".

Prin sentința civilă nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de suspendare a procesului-verbal nr. x din 21.11.2018 formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene, și s-a dispus restituirea cauțiunii consemnate prin recipisa x depusă la B. pentru suma de 36.721,42 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În motivarea recursului critică faptul că prima instanță a reținut că nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă.

Referitor la cazul bine justificat, arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 1634, respectiv art. 1532 din C. civ. și a art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Consideră că, analizând această condiție, instanța a tranșat aspecte care țin de fondul acțiunii în anulare.

Astfel, în ceea ce privește exonerarea de răspundere ca urmare a unui caz de forță majoră, în mod greșit instanța a apreciat că, deși incendiul întrunește condițiile unui caz de forță majoră, acesta nu ar conduce la exonerarea recurentei de răspundere, invocând limitarea efectelor cauzei de forță majoră, ca urmare a lipsei notificării evenimentului în termen de 15 zile. Consideră că o astfel de analiză nu putea fi făcută în cadrul unui cereri de suspendare a executării și că instanța nu s-a mărginit la a analiza doar împrejurările care ar crea o îndoială serioasă în privința legalității actului.

Pe de altă parte, susține că notificarea evenimentului de forță majoră în termen de 15 zile de la momentul producerii acestuia, la care se face referire în cuprinsul contractului, are natura notificării reglementate de art. 1634 alin. (5) din C. civ., potrivit căruia:

"Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin aceasta, creditorului".

Astfel, susține că notificarea nu înlătură efectele incidenței forței majore și nici nu le limitează, însă, dacă lipsa notificării a produs creditorului un prejudiciu, acesta trebuie suportat de către debitorul care nu a procedat la notificarea imposibilității de executare, astfel că textul clauzei din contract a fost preluat parțial din art. 1634 alin. (5) din C. civ., cu deosebirea că s-a reglementat expres termenul de notificare de 15 zile de la incidența cazului de forță majoră.

Consideră că judecătorul care soluționează cererea de suspendare nu poate să determine dacă și în ce constă prejudiciul produs de lipsa notificării evenimentului de forță majoră, aceste chestiuni urmând a face obiectul acțiunii în anulare.

Mai arată că, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparație, trebuie întrunite condițiile art. 1532 C. civ., iar prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim, aspecte pe care instanța nu le-a analizat, ci s-a limitat să indice că paguba ar consta într-o eventuală imposibilitate de continuare a contractului, deși prejudiciul nu era cert, iar incidența cazului de forță majoră ar fi condus la exonerarea sa de răspundere.

Recurenta-reclamantă arată că instanța nu a analizat motivul neînlocuirii utilajului distrus, indicând doar că acest aspect atrage răspunderea sa contractuală, suma constând în contravaloarea reciclatorului devenind neeligibilă, deși neînlocuirea reciclatorului nu poate conduce la atragerea răspunderii contractuale, câtă vreme utilajul a fost distrus ca urmare a forței majore, iar pe de altă parte, din suma acordată cu titlu de despăgubiri, în cuantum de 1.059.960,50 RON, s-a rambursat anticipat suma de 543.986,72 RON din creditul de investiții acordat în baza contractului de credit nr. x/10/05.2012, diferența de 515.973,78 RON rămânând la dispoziția societății. Arată că această sumă nu a fost suficientă pentru înlocuirea utilajului distrus și nici activele societății nu au permis o astfel de investiție, motiv pentru care a păstrat utilajul incendiat, urmând a fi înlocuit ulterior.

De asemenea, consideră că instanța în mod greșit a apreciat că pârâtul ar fi respectat principiul proporționalității la momentul stabilirii creanței bugetare, întrucât a solicitat doar contravaloarea utilajului distrus în incendiu, deoarece, în contextul în care bunul a pierit în mod fortuit, nu se poate solicita contravaloarea acestuia. Astfel, pentru a se respecta acest principiu, era necesar să i se impute doar eventualul prejudiciu suferit de pârât ca urmare a lipsei notificării, prejudiciu care trebuie dovedit.

În ceea ce privește paguba iminentă, arată, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța s-a mărginit să indice că această condiție nu ar fi întrunită, fără a o motiva în concret, reținând doar că reclamanta nu ar fi făcut dovada imposibilității obiective de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Consideră că o astfel de interpretare nu poate fi primită, în condițiile în care a arătat în concret motivele pentru care nu poate achita biletele la ordin scadente și nu-și poate executa celelalte obligații contractuale, motivul fiind lipsa încasării creanțelor scadente, în contextul neadoptării bugetelor locale. Cum obiectul principal de activitate al societății îl constituie construcțiile în domeniul infrastructurii, cocontractanții săi sunt autorități publice, iar lipsa adoptării bugetelor locale pentru anul 2019 a generat imposibilitatea obiectivă a achitării oricăror obligații.

Susține că este îndeplinită condiția pagubei iminente, având în vedere că, pentru desfășurarea activității curente, societatea a emis bilete la ordin, fără a avea posibilitatea de a le achita, aspect la care se adaugă și linia de credit deschisă, precum și necesitatea achitării periodice și cu prioritate a obligațiilor fiscale. Astfel, arată că ținând cont de situația critică în care se află, începerea executării silite pentru suma de 1.244.047 RON ar conduce la perturbarea gravă a activității și chiar la intrarea în insolvență, respectiv dizolvarea societății.

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, apreciind că prima instanță a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a opera suspendarea executării actului administrativ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, suspendarea executării Procesului-verbal nr. x/21.11.2018 de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență privind proiectul "Extinderea și modernizarea activității la S.C. A. S.R.L. pentru creșterea competitivității economice".

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă l-a invocat în ceea ce privește condiția pagubei iminente, apreciind că aceasta nu a fost motivată într-un mod suficient de către prima instanță.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, instanța a reținut, referitor la condiția pagubei iminente, că suma menționată în titlul de creanță nu poate constitui prin ea însăși o pagubă iminentă, chiar dacă titlul executor devine scadent după 30 de zile de la data comunicării, și că reclamanta nu a făcut dovada imposibilității onorării obligațiilor contractuale, cu atât mai mult cu cât aceasta a prezentat doar o parte din situația financiară a societății.

Înalta Curte constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Cu toate acestea, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta vizează motivarea primei instanțe în privința condiției cazului bine justificat și că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că în speță, având în vedere circumstanțele de fapt ale cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile mai sus arătate.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiții trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității actului administrativ, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speță, se constată că, în argumentarea neîndeplinirii condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut, printre altele, și imposibilitatea luării în considerare a intervenirii unui caz de forță majoră, în condițiile în care acest eveniment nu a fost notificat cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (3) din Contractul de finanțare nr. x/20.12.2010 cod SMIS 17021.

Or, Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenta-reclamantă, că acest aspect se circumscrie cerinței de verificare doar la nivel aparent a legalității actului administrativ atacat, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina recurentei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actului administrativ.

Înalta Curte nu poate reține susținerile recurentei-reclamante, susțineri care sunt centrate, în justificarea nerespectării obligațiilor contractuale, prin invocarea distrugerii la data de 14.10.2014, în urma unui incendiu, a reciclatorului C., din cauze neimputabile societății.

După cum întemeiat a constatat și instanța de fond, prin contractul de finanțare, la art. 16 alin. (3) din contract părțile au prevăzut incidența și modalitatea de invocare a forței majore.

Astfel, partea contractantă care invocă forța majoră avea obligația de a notifica cealaltă parte în termen de 5 zile calendaristice de la data apariției cazului și să transmită acte doveditoare în termen de cel mult 15 zile de la data producerii acesteia. De asemenea, avea obligația de a comunica data încetării cazului de forță majoră în termen de 5 zile și de a lua orice măsuri în vederea limitării consecințelor.

În același articol s-a prevăzut, explicit, faptul că dacă părțile nu procedează la anunțare, în condițiile și termenele prevăzute, a începerii și încetării cazului de forță majoră, partea care o invocă va suporta toate daunele provocate celeilalte părți din lipsa de notificare.

În cauză, societatea recurentă nu a respectat prevederile acestui articol, deși a invocat incendiul din data de 14.10.2014 drept caz de forță majoră.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că reclamanta nu se poate prevala de acest caz de exonerare, câtă vreme, la o analiză ce poate fi făcută la nivel aparent, se constată că prin contract părțile au înțeles să limiteze efectele forței majore prin clauza de la art. 16 alin. (3), iar reclamanta nu a respectat această prevedere contractuală.

De asemenea, inserarea în contract a unei clauze limitative în privința efectelor forței majore, pe care recurenta-reclamantă și-a asumat-o prin semnarea contractului, face ca aceasta să nu se mai poată prevala de prevederile 1634 alin. (5) din C. civ., care nu instituie un termen de notificare și de dovedire a cazului de forță majoră invocat.

O altă critică formulată de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs vizează faptul că prejudiciul stabilit în sarcina sa nu este cert.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că această critică a fost invocată direct în recurs, astfel că nu se poate pronunța asupra acesteia, în raport cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reținute, se constată că prima instanță a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente, cerute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiții pentru suspendarea executării actului administrativ, Înalta Curtea apreciind că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2019.