ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1886/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1886/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 2857/1/2010

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta SC G.G. SRL București

a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010,

contestație întemeiată pe dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ..

În motivarea contestației

recurenta susține că judecata recursului s-a făcut în lipsa sa, fără a i se da posibilitatea

de a fi ascultată, chiar dacă s-a prezentat în instanță după închiderea dezbaterilor

în ședința din 15 ianuarie 2010, în condițiile în care urma să invoce și o excepție

de neconstituționalitate.

Astfel, susține contestatoarea,

i s-a încălcat dreptul de a fi ascultată și de a-și susține motivele de recurs,

drept prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

fiind încălcat astfel textul art. 317 pct. 1 C. proc. civ..

Sub un al doilea aspect,

precizează contestatoarea, instanța de recurs a omis să cerceteze primul motiv de

recurs invocat de recurenta-reclamantă, susținând numai aspectele de prudențialitate

bancară invocate de pârâta Banca Națională a României.

Instanța de recurs nu

a analizat argumentele invocate de recurentă în ceea ce privește nelegalitatea Normei

Băncii Naționale a României atacate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, caracterul

secundar al Normelor Băncii Naționale a României privind sistemele de plată naționale,

Legea cambiei nr. 58/1934 și biletele la ordin cu scadență fixă.

Contestatoarea critică

decizia instanței de recurs și sub aspectul modului în care au fost analizate anumite

critici formulate, susținând că acestea sunt erori materiale, precum și faptul că

instanța a omis să cerceteze argumentele privind directivele europene în corelație

cu Legea nr. 24/2000, precum și unele aspecte privind „riscul de conformitate în

conexiune cu legea spălării banilor”.

Intimata Banca

Națională a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației

în anulare ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată.

La data de 13

octombrie 2010, contestatoarea și-a modificat temeiul juridic al contestației, de

fapt cererea sa fiind o precizare, în sensul că își întemeiază contestația în anulare

pe art. 13 și art. 6.1. al Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborate cu

art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 C. proc. civ., completând cererea inițială

și cu anumite precizări asupra situației de fapt, urmând a se constata de către

instanță că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - art. 6.1. din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dreptul de acces în mod echitabil la o instanță

de control judiciar, reparația echitabilă ce s-ar putea face constând în anularea

hotărârii instanței de recurs - Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010.

În precizările formulate

privind situația de fapt de la momentul soluționării recursului prin decizia contestată,

contestatoarea face referire la faptul că în mod justificat, determinat de starea

de boală a mamei sale, nu s-a putut prezenta la recurs decât cu întârziere, după

strigarea cauzei, situație în care președintele completului de judecată trebuia

să lase cauza la a doua strigare.

Prin soluționarea cauzei,

în prezența numai a intimatei-pârâte, fără a se lăsa cauza la a doua strigare, i

s-a încălcat recurentei, în speță, contestatoare, dreptul la un proces echitabil

consfințit de art. 6.1. al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la

un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție, în condițiile în care singura

cale de atac era recursul, fiind încălcate și dispozițiile art. 20 alin. (2) din

Constituția României conform căruia în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Contestatoarea face referire

și la prevederile art. 322 pct. 9, caz de revizuire la care va apela în situația

în care decizia ce se va pronunța în cadrul contestației în anulare de către Înalta

Curte de Casație și Justiție nu le va fi favorabilă.

La termenul din 19

ianuarie 2001, contestatoarea a formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în raport

de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 129 din Constituție

și art. 6.1., art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. II

pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010, art. 322 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 494 alin. (2) din noul C. proc. civ., art. 1 alin. (5) și

art. 142 alin. (1) din Constituția României.

Intimata Banca

Națională a României a depus la dosar punctul de vedere al Băncii Naționale a

României prin care a solicitat în principal respingere ca inadmisibilă a cererii

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, iar în

subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

Contestatoarea SC

G.G. SRL a depus la dosar note scrise solicitând pe fondul contestației admiterea

acesteia și desființarea Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, iar ca o consecință,

rejudecarea recursului.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 100 din

15 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4760/2/2008, Înalta Curte de Casație

și Justiție, a respins ca nefondat recursul declarat de SC G.G. SRL București împotriva

sentinței civile nr. 2839 din 01 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

decizie, Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 2839 din 1 iulie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, s-a respins acțiunea reclamantei SC G.G. SRL București ca neîntemeiată,

din considerentele sentinței rezultând că art. 45 alin. (1) Norma nr. 3/2002 emisă

de Banca Națională a României nu încalcă dispozițiile Legii nr. 656/2002, pentru

că nici nu era în vigoare la data când a fost emisă norma, nu s-au încălcat nici

prevederile art. 41 Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se adresează unui posesor

de cambie sau bilet la ordin și impun o obligație în sarcina acesteia și nici Legea

nr. 24/2000 nu a fost încălcată pentru că nici un act normativ cu putere superioară

nu conține reglementări privind standardele de cunoaștere a clientelei.

S-a arătat de către instanța

de fond că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva

Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene nr. 2005/60/CE, directiva

fiind ulterioară normei iar în anul 2005 România nu era membră a U.E.

Instanța de control judiciar,

analizând recursul formulat de reclamantă, a constatat că într-adevăr art. 45

alin. (1) Norma nr. 3/2002 nu încalcă prevederile art. 3 și 4 Legea nr. 656/2002

privind prevenirea spălării banilor, chiar recurenta recunoscând că această normă

ar încălca numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din

lege, Norma respectivă fiind emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea și

combaterea spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 și

deci, nu putea să aibă în vedere o dispoziție care a intrat în vigoare în decembrie

2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 ianuarie 2002.

Cât privește nerespectarea

Legii nr. 24/2000, a Statutului Banca Națională a României., a Legii nr. 58/1934

și a altor reglementări ale Băncii Naționale a României, instanța de control le-a

respins cu motivarea că Norma nr. 3/2002 a fost emisă tocmai având la bază Statutul

Banca Națională a României și a avut ca scop protejarea siguranței și stabilității

băncilor și deci a integrității sistemului bancar, nefiind încălcate nici dispozițiile

Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin.

Au fost respinse și criticile

ce vizau respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor interese, mai

întâi pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat și apoi pentru

că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu plângerea

penală și plângerea împotriva rezoluției D.N.A, acestea având ca obiect săvârșirea

unor infracțiuni de către angajați ai unei bănci comerciale și nu ai Băncii Naționale

a României.

A mai constatat instanța

de recurs și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru suspendarea judecății, pentru că nu s-a făcut

dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde de existența sau inexistența unui

drept ce face obiectul altui Dosar nr. 23092/3/2007 al Tribunalului București,

secția a VI-a comercială.

Cererea formulată de recurentă,

în baza art. 28

1

C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 100 din

15 ianuarie 2010 cu consemnările din caietul grefierului, respectiv a faptului că

după încheierea dezbaterilor recurenta s-a prezentat la instanță solicitând primirea

unei cereri prin care invocă o excepție de neconstituționalitate, a fost respinsă

de instanța de recurs prin încheierea din 18 iunie 2010 pronunțată în ședință publică,

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație recurenta, întemeiată, potrivit concluziilor scrise depuse

la dosar, pe dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 teza a II-a

C. proc. civ., coroborate în opinia contestatoarei, și cu dispozițiile art. 6 paragraf

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înainte de a se analiza

pe fond contestația în anulare cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale,

astfel cum au fost precizate mai sus, Înalta Curte, potrivit art. 137 C. proc.

civ. are a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor inadmisibilității celor două

cereri invocate de intimata-pârâtă Banca Națională a României prin întâmpinarea

formulată.

Cu privire la excepția

inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1), art. 129

Constituție, precum și la dispozițiile art. 6.1. și art. 3 Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocând totodată neconstituționalitatea

și a dispozițiilor art. II pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010,

art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și art. 494 alin. (2) din noul C. proc. civ. raportate

la art. 1 alin. (5) și art. 142 alin. (1) din Constituție, Înalta Curte constată

că este inadmisibilă, astfel cum se va arăta în continuare.

Susține contestatoarea

că textele de lege sus menționate, pentru care solicită sesizarea Curții Constituționale

pentru a le declara neconstituționale, contravin prevederilor din Constituția României

referitoare la accesul liber la justiție (art. 21), garantarea dreptului la apărare

(art. 24), dreptul de a folosi căile de atac (art. 129), atribuțiilor Curții Constituționale

(art. 146 lit. d)), precum și prevederilor art. 6 din Convenție referitoare la un

proces echitabil.

Potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

„Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură

cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

Se observă, din conținutul

textului de lege, că excepția de neconstituționalitate invocată trebuie în mod obligatoriu

să aibă legătură cu cauza.

Or, din motivarea contestației

în anulare formulată, rezultă că contestatoarea nu invocă faptul că procedura de

chemare în judecată a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii, fapt reglementat de art. 317 pct. 1 C. proc. civ.,

ci precizează expres că avea cunoștință despre termenul de judecată din data de

15 ianuarie 2010, dar a ajuns în fața instanței după încheierea dezbaterilor, într-o

cerere ulterioară depusă la instanța de recurs în dosarul privind contestația în

anulare arătând că întârzierea a fost datorată unor motive de boală a mamei sale.

Contestatoarea arată că

în această situație instanța de recurs era datoare să lase cauza la a doua strigare

sau să reia judecata în momentul în care a intrat în sală după încheierea dezbaterilor.

Toate aceste susțineri

ale contestatoarei, în cadrul motivelor contestației în anulare, exced textului

de lege care, astfel cum a fost enunțat mai sus, vorbește în mod expres despre „neîndeplinirea

procedurii de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina”.

Cât privește art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. invocat ca temei al contestației în anulare,

se observă că la final, contestatoarea nu arată în mod concret care sunt motivele

de recurs asupra cărora instanța a omis să se pronunțe, astfel cum prevăd dispozițiile

acestui text de lege, ci critică aspecte legate de modul de motivare al hotărârii

care în opinia sa s-ar fi făcut cu neanalizarea și neobservarea argumentelor sale

în sprijinul cererii de admitere a recursului.

De fapt, contestatoarea,

în repetate rânduri a invocat încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din CEDO referitoare

la un proces echitabil.

Așa fiind, pentru considerentele

expuse, excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate de contestatoare

este întemeiată și ea urmează a fi admisă și ca o consecință, cererea de sesizare

a Curții Constituționale va fi respinsă.

Cu referire la excepția

de inadmisibilitate a contestației în anulare formulată de recurentă, excepție invocată

prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea atacată în calea

extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr. 100 din

15 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci o hotărâre pronunțată

în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum cere textul de lege

- art. 318 alin. (1) C. proc. civ..

Faptul că motivele invocate

în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de textele

de lege - art. 317 și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de

contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației

în anulare.

Instanța ce are de soluționat

contestația, trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc

în textele de lege și acest lucru nu se poate face decât analizând pe fond contestația

formulată.

Acestea fiind argumentele

în sprijinul respingerii excepției de inadmisibilitate a contestației în anulare,

Înalta Curte va trece la analizarea pe fond a acesteia.

Într-adevăr, textele de

lege care reglementează această cale de atac extraordinară au un câmp limitat de

aplicație, astfel încât ele trebuie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv,

pentru a nu se deschide părții, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs

la recurs.

Art. 317 C. proc.

civ. precizează că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare

„când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii”.

Or, contestarea nu invocă

faptul că pentru ziua când s-a judecat pricina nu a cunoscut despre proces, fiind

lipsă de procedură, ci arată numai că a întârziat la proces, intrând în sală după

închiderea dezbaterilor și că nelăsând cauza, la a doua strigare, instanța de recurs

i-a încălcat dreptul la un recurs efectiv, la apărare și la un proces echitabil

în spiritul prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Astfel cum s-a precizat

mai sus, aspectele semnalate de contestatoare în cadrul acestui prim motiv, exced

textului de lege enunțat care face referire exclusiv la lipsa de procedură cu partea

respectivă pentru termenul când s-a judecat în fond cauza.

De altfel, toate încercările

recurentei-reclamante de reluare a dezbaterilor au eșuat, instanța de recurs respingându-i

această cerere după cum i-a fost respinsă și cererea de îndreptare a erorii materiale

a deciziei, cerere formulată în sensul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. și care

viza de fapt completarea deciziei cu consemnările din caietul grefierului, respectiv

a faptului că după încheierea dezbaterilor s-a prezentat recurenta solicitând primirea

unei cereri prin care invoca o excepție de neconstituționalitate. Instanța de recurs

a indicat contestatoarei să depună concluzii scrise, însă aceasta nu a depus concluzii

până la închiderea ședinței de judecată.

Cel de-al doilea motiv

al contestației în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., este de asemenea nefondat și urmează a fi respins.

Textul art. 318 teza a

II-a C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate

cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când

instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală,

să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Inițial, prin contestația

în anulare formulată, contestatoarea a arătat că „instanța a omis cu desăvârșire

să cerceteze primul motiv de recurs sub aspectele invocate de recurenta-reclamantă,

ci a reținut numai aspectele de prudențialitate bancară invocată de pârâta Banca

Națională a României”, pentru ca în final, în concluziile scrise, contestatoarea

să arate că instanța de recurs a motivat hotărârea „cercetând și reținând numai

argumentele intimatei-pârâte Banca Națională a României și ale instanței de fond”,

fără a analiza și argumentele recurentei, ceea ce constituie o încălcare atât a

normelor de procedură interne  art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și a

art. 6.1. al Convenției.

Practic, contestatoarea,

motivând așa-zisa omisiune, susține că instanța de recurs nu ar fi cercetat argumentele

invocate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, afirmație ce nu corespunde realității.

Din considerentele Deciziei

nr. 100 din 15 ianuarie 2010, astfel cum au fost relatate mai sus, rezultă în mod

clar faptul că instanța de recurs a analizat în mod detaliat toate motivele de recurs

invocate, făcând referire și la argumentele recurentei-reclamante privind pretinsa

nelegalitate a art. 45 alin. (1) din Norma Băncii Naționale a României nr. 3/2002

raportat la dispozițiile Legii nr. 656/2002 privind combaterea spălării banilor,

la Directivele Europene, la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă, ale Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a

României cât și ale Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin.

În întâmpinarea depusă,

intimata-pârâtă Banca Națională a României a procedat la reiterarea argumentelor

invocate în apărare, prin care a analizat sistematic legalitatea normelor atacate

de contestatoarea recurentă, în raport de fiecare act normativ în parte, fapt ce

nu ar fi fost necesar decât în situația admiterii contestației cu consecința rejudecării

recursului.

Semnificativ în soluționarea

contestației în anulare, teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., este de a se analiza

dacă instanța de fond, practic a răspuns tuturor motivelor de recurs formulate de

recurent, ceea ce în speță s-a făcut, instanța de recurs analizând în detaliu fiecare

act normativ în raport de care recurenta pretindea că art. 45 alin. (1) din Norma

nr. 3/2002 ar fi nelegal.

Pe de altă parte, cea

de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina

unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu și argumentele

de fapt și de drept invocate de parte, acestea fiind subsumate motivului de casare

pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.

Or, instanța de recurs

a analizat motivele de recurs invocate, inclusiv cel despre care contestatoarea

pretinde că nu a fost analizat, deci și-a îndeplinit obligația prevăzută de textul

de lege - art. 318 teza a II-a C. proc. civ..

Pentru toate acestei considerente,

Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată de recurenta-reclamantă

SC G.G. SRL București, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 317 și art. 318 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Respinge excepția de inadmisibilitate

a contestației în anulare.

Respinge contestația în anulare formulată de SC

G.G. SRL București împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.