ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1886/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2857/1/2010 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta SC G.G. SRL București a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.. În motivarea contestației recurenta susține că judecata recursului s-a făcut în lipsa sa, fără a i se da posibilitatea de a fi ascultată, chiar dacă s-a prezentat în instanță după închiderea dezbaterilor în ședința din 15 ianuarie 2010, în condițiile în care urma să invoce și o excepție de neconstituționalitate. Astfel, susține contestatoarea, i s-a încălcat dreptul de a fi ascultată și de a-și susține motivele de recurs, drept prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcat astfel textul art. 317 pct. 1 C. proc.

civ.. Sub un al doilea aspect, precizează contestatoarea, instanța de recurs a omis să cerceteze primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, susținând numai aspectele de prudențialitate bancară invocate de pârâta Banca Națională a României. Instanța de recurs nu a analizat argumentele invocate de recurentă în ceea ce privește nelegalitatea Normei Băncii Naționale a României atacate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, caracterul secundar al Normelor Băncii Naționale a României privind sistemele de plată naționale, Legea cambiei nr. 58/1934 și biletele la ordin cu scadență fixă.

Contestatoarea critică decizia instanței de recurs și sub aspectul modului în care au fost analizate anumite critici formulate, susținând că acestea sunt erori materiale, precum și faptul că instanța a omis să cerceteze argumentele privind directivele europene în corelație cu Legea nr. 24/2000, precum și unele aspecte privind „riscul de conformitate în conexiune cu legea spălării banilor”. Intimata Banca Națională a României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată. La data de 13 octombrie 2010, contestatoarea și-a modificat temeiul juridic al contestației, de fapt cererea sa fiind o precizare, în sensul că își întemeiază contestația în anulare pe art. 13 și art. 6.1.

al Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborate cu art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 C. proc. civ., completând cererea inițială și cu anumite precizări asupra situației de fapt, urmând a se constata de către instanță că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - art. 6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul de acces în mod echitabil la o instanță de control judiciar, reparația echitabilă ce s-ar putea face constând în anularea hotărârii instanței de recurs - Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010. În precizările formulate privind situația de fapt de la momentul soluționării recursului prin decizia contestată, contestatoarea face referire la faptul că în mod justificat, determinat de starea de boală a mamei sale, nu s-a putut prezenta la recurs decât cu întârziere, după strigarea cauzei, situație în care președintele completului de judecată trebuia să lase cauza la a doua strigare.

Prin soluționarea cauzei, în prezența numai a intimatei-pârâte, fără a se lăsa cauza la a doua strigare, i s-a încălcat recurentei, în speță, contestatoare, dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6.1. al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție, în condițiile în care singura cale de atac era recursul, fiind încălcate și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României conform căruia în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Contestatoarea face referire și la prevederile art. 322 pct. 9, caz de revizuire la care va apela în situația în care decizia ce se va pronunța în cadrul contestației în anulare de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu le va fi favorabilă. La termenul din 19 ianuarie 2001, contestatoarea a formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1), art. 129 din Constituție și art. 6.1., art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. II pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010, art. 322 alin. (1) C. proc. civ. și art. 494 alin. (2) din noul C. proc.

civ., art. 1 alin. (5) și art. 142 alin. (1) din Constituția României. Intimata Banca Națională a României a depus la dosar punctul de vedere al Băncii Naționale a României prin care a solicitat în principal respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată. Contestatoarea SC G.G. SRL a depus la dosar note scrise solicitând pe fondul contestației admiterea acesteia și desființarea Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, iar ca o consecință, rejudecarea recursului. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4760/2/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins ca nefondat recursul declarat de SC G.G.

SRL București împotriva sentinței civile nr. 2839 din 01 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 2839 din 1 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea reclamantei SC G.G.

SRL București ca neîntemeiată, din considerentele sentinței rezultând că art. 45 alin. (1) Norma nr. 3/2002 emisă de Banca Națională a României nu încalcă dispozițiile Legii nr. 656/2002, pentru că nici nu era în vigoare la data când a fost emisă norma, nu s-au încălcat nici prevederile art. 41 Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se adresează unui posesor de cambie sau bilet la ordin și impun o obligație în sarcina acesteia și nici Legea nr. 24/2000 nu a fost încălcată pentru că nici un act normativ cu putere superioară nu conține reglementări privind standardele de cunoaștere a clientelei. S-a arătat de către instanța de fond că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene nr. 2005/60/CE, directiva fiind ulterioară normei iar în anul 2005 România nu era membră a U.E.

Instanța de control judiciar, analizând recursul formulat de reclamantă, a constatat că într-adevăr art. 45 alin. (1) Norma nr. 3/2002 nu încalcă prevederile art. 3 și 4 Legea nr. 656/2002 privind prevenirea spălării banilor, chiar recurenta recunoscând că această normă ar încălca numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din lege, Norma respectivă fiind emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 și deci, nu putea să aibă în vedere o dispoziție care a intrat în vigoare în decembrie 2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 ianuarie 2002. Cât privește nerespectarea Legii nr. 24/2000, a Statutului Banca Națională a României., a Legii nr. 58/1934 și a altor reglementări ale Băncii Naționale a României, instanța de control le-a respins cu motivarea că Norma nr. 3/2002 a fost emisă tocmai având la bază Statutul Banca Națională a României și a avut ca scop protejarea siguranței și stabilității băncilor și deci a integrității sistemului bancar, nefiind încălcate nici dispozițiile Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin.

Au fost respinse și criticile ce vizau respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor interese, mai întâi pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat și apoi pentru că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu plângerea penală și plângerea împotriva rezoluției D.N.A, acestea având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de către angajați ai unei bănci comerciale și nu ai Băncii Naționale a României. A mai constatat instanța de recurs și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru suspendarea judecății, pentru că nu s-a făcut dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altui Dosar nr. 23092/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Cererea formulată de recurentă, în baza art. 28 1 C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 cu consemnările din caietul grefierului, respectiv a faptului că după încheierea dezbaterilor recurenta s-a prezentat la instanță solicitând primirea unei cereri prin care invocă o excepție de neconstituționalitate, a fost respinsă de instanța de recurs prin încheierea din 18 iunie 2010 pronunțată în ședință publică, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a formulat contestație recurenta, întemeiată, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar, pe dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 teza a II-a C. proc. civ., coroborate în opinia contestatoarei, și cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înainte de a se analiza pe fond contestația în anulare cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum au fost precizate mai sus, Înalta Curte, potrivit art. 137 C. proc. civ. are a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor inadmisibilității celor două cereri invocate de intimata-pârâtă Banca Națională a României prin întâmpinarea formulată. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317 pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1), art. 129 Constituție, precum și la dispozițiile art. 6.1. și art. 3 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocând totodată neconstituționalitatea și a dispozițiilor art. II pct. 1 coroborat cu art. I pct. 2 Legea nr. 117/2010, art. 322 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 494 alin. (2) din noul C. proc. civ. raportate la art. 1 alin. (5) și art. 142 alin. (1) din Constituție, Înalta Curte constată că este inadmisibilă, astfel cum se va arăta în continuare. Susține contestatoarea că textele de lege sus menționate, pentru care solicită sesizarea Curții Constituționale pentru a le declara neconstituționale, contravin prevederilor din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție (art. 21), garantarea dreptului la apărare (art. 24), dreptul de a folosi căile de atac (art. 129), atribuțiilor Curții Constituționale (art. 146 lit. d)), precum și prevederilor art. 6 din Convenție referitoare la un proces echitabil.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”. Se observă, din conținutul textului de lege, că excepția de neconstituționalitate invocată trebuie în mod obligatoriu să aibă legătură cu cauza. Or, din motivarea contestației în anulare formulată, rezultă că contestatoarea nu invocă faptul că procedura de chemare în judecată a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, fapt reglementat de art. 317 pct. 1 C. proc.

civ., ci precizează expres că avea cunoștință despre termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2010, dar a ajuns în fața instanței după încheierea dezbaterilor, într-o cerere ulterioară depusă la instanța de recurs în dosarul privind contestația în anulare arătând că întârzierea a fost datorată unor motive de boală a mamei sale. Contestatoarea arată că în această situație instanța de recurs era datoare să lase cauza la a doua strigare sau să reia judecata în momentul în care a intrat în sală după încheierea dezbaterilor. Toate aceste susțineri ale contestatoarei, în cadrul motivelor contestației în anulare, exced textului de lege care, astfel cum a fost enunțat mai sus, vorbește în mod expres despre „neîndeplinirea procedurii de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina”.

Cât privește art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. invocat ca temei al contestației în anulare, se observă că la final, contestatoarea nu arată în mod concret care sunt motivele de recurs asupra cărora instanța a omis să se pronunțe, astfel cum prevăd dispozițiile acestui text de lege, ci critică aspecte legate de modul de motivare al hotărârii care în opinia sa s-ar fi făcut cu neanalizarea și neobservarea argumentelor sale în sprijinul cererii de admitere a recursului. De fapt, contestatoarea, în repetate rânduri a invocat încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din CEDO referitoare la un proces echitabil. Așa fiind, pentru considerentele expuse, excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate de contestatoare este întemeiată și ea urmează a fi admisă și ca o consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă.

Cu referire la excepția de inadmisibilitate a contestației în anulare formulată de recurentă, excepție invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Hotărârea atacată în calea extraordinară de atac a contestației în anulare o reprezintă Decizia nr. 100 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci o hotărâre pronunțată în calea de atac a recursului, hotărâre irevocabilă, astfel cum cere textul de lege - art. 318 alin. (1) C. proc. civ.. Faptul că motivele invocate în această cale de atac nu se înscriu printre cele prevăzute în mod expres de textele de lege - art. 317 și art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., invocate de contestatoare, nu conduce de plano la soluția de respingere ca inadmisibilă a contestației în anulare. Instanța ce are de soluționat contestația, trebuie să analizeze dacă motivele invocate de contestatoare se regăsesc în textele de lege și acest lucru nu se poate face decât analizând pe fond contestația formulată. Acestea fiind argumentele în sprijinul respingerii excepției de inadmisibilitate a contestației în anulare, Înalta Curte va trece la analizarea pe fond a acesteia. Într-adevăr, textele de lege care reglementează această cale de atac extraordinară au un câmp limitat de aplicație, astfel încât ele trebuie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu se deschide părții, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

Art. 317 C. proc. civ. precizează că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”. Or, contestarea nu invocă faptul că pentru ziua când s-a judecat pricina nu a cunoscut despre proces, fiind lipsă de procedură, ci arată numai că a întârziat la proces, intrând în sală după închiderea dezbaterilor și că nelăsând cauza, la a doua strigare, instanța de recurs i-a încălcat dreptul la un recurs efectiv, la apărare și la un proces echitabil în spiritul prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel cum s-a precizat mai sus, aspectele semnalate de contestatoare în cadrul acestui prim motiv, exced textului de lege enunțat care face referire exclusiv la lipsa de procedură cu partea respectivă pentru termenul când s-a judecat în fond cauza.

De altfel, toate încercările recurentei-reclamante de reluare a dezbaterilor au eșuat, instanța de recurs respingându-i această cerere după cum i-a fost respinsă și cererea de îndreptare a erorii materiale a deciziei, cerere formulată în sensul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. și care viza de fapt completarea deciziei cu consemnările din caietul grefierului, respectiv a faptului că după încheierea dezbaterilor s-a prezentat recurenta solicitând primirea unei cereri prin care invoca o excepție de neconstituționalitate. Instanța de recurs a indicat contestatoarei să depună concluzii scrise, însă aceasta nu a depus concluzii până la închiderea ședinței de judecată. Cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., este de asemenea nefondat și urmează a fi respins. Textul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Inițial, prin contestația în anulare formulată, contestatoarea a arătat că „instanța a omis cu desăvârșire să cerceteze primul motiv de recurs sub aspectele invocate de recurenta-reclamantă, ci a reținut numai aspectele de prudențialitate bancară invocată de pârâta Banca Națională a României”, pentru ca în final, în concluziile scrise, contestatoarea să arate că instanța de recurs a motivat hotărârea „cercetând și reținând numai argumentele intimatei-pârâte Banca Națională a României și ale instanței de fond”, fără a analiza și argumentele recurentei, ceea ce constituie o încălcare atât a normelor de procedură interne art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și a art. 6.1. al Convenției.

Practic, contestatoarea, motivând așa-zisa omisiune, susține că instanța de recurs nu ar fi cercetat argumentele invocate sub aspectul încălcării Legii nr. 24/2000, afirmație ce nu corespunde realității. Din considerentele Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010, astfel cum au fost relatate mai sus, rezultă în mod clar faptul că instanța de recurs a analizat în mod detaliat toate motivele de recurs invocate, făcând referire și la argumentele recurentei-reclamante privind pretinsa nelegalitate a art. 45 alin. (1) din Norma Băncii Naționale a României nr. 3/2002 raportat la dispozițiile Legii nr. 656/2002 privind combaterea spălării banilor, la Directivele Europene, la prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, ale Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României cât și ale Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin.

În întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Banca Națională a României a procedat la reiterarea argumentelor invocate în apărare, prin care a analizat sistematic legalitatea normelor atacate de contestatoarea recurentă, în raport de fiecare act normativ în parte, fapt ce nu ar fi fost necesar decât în situația admiterii contestației cu consecința rejudecării recursului. Semnificativ în soluționarea contestației în anulare, teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., este de a se analiza dacă instanța de fond, practic a răspuns tuturor motivelor de recurs formulate de recurent, ceea ce în speță s-a făcut, instanța de recurs analizând în detaliu fiecare act normativ în raport de care recurenta pretindea că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 ar fi nelegal.

Pe de altă parte, cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu și argumentele de fapt și de drept invocate de parte, acestea fiind subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute. Or, instanța de recurs a analizat motivele de recurs invocate, inclusiv cel despre care contestatoarea pretinde că nu a fost analizat, deci și-a îndeplinit obligația prevăzută de textul de lege - art. 318 teza a II-a C. proc. civ.. Pentru toate acestei considerente, Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată de recurenta-reclamantă SC G.G. SRL București, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ., ca inadmisibilă. Respinge excepția de inadmisibilitate a contestației în anulare. Respinge contestația în anulare formulată de SC G.G. SRL București împotriva Deciziei nr. 100 din 15 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.