ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 100/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond.

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC G.G. SRL a

chemat în judecată B.N.R. pentru:

- constatarea

nelegalității art. 34 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 emisă de B.N.R. la 26

februarie 2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei;

- obligarea B.N.R. la

modificarea art. 45 alin. (1) al Normei nr. 3/2002;

- daune interese în

valoare de 2.280 lei.

Cererea reclamantei a

fost precizată/ completată la 5 noiembrie 2008.

Pârâta B.N.R. a

formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar

capătul de cerere privind modificarea art. 45 din Norma nr. 3/2002 ca rămas

fără obiect ca urmare a abrogării normei prin art. 29 din Regulamentul B.N.R. nr.

9/2008.

de fond.

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

2839 din 1 iulie 2009, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, instanța de fond a arătat că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002

emisă de B.N.R. nu încalcă dispozițiile Legii nr. 656/2002 pentru că nici nu

era în vigoare la data când a fost emisă norma.

Nu a fost reținută

nici încălcarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se

adresează unui posesor de cambie sau bilet la ordin și nu impune o obligație în

sarcina acesteia și nici a Legii nr. 24/2000 pentru că nici un act normativ de

putere superioară nu conține reglementări privind standardele de cunoaștere a

clientelei.

S-a considerat că art.

45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva

Parlamentului European și a Consiliului U.E. nr. 2005/60/CE, iar aceasta nu conține

norme de imediată aplicare sau care să aibă efect direct, iar această directivă

este oricum ulterioară normei și în anul 2005 România nu era membră a U.E.

Instanța de fond a

arătat că reclamanta face o interpretare greșită a directivelor invocate și,

mai ales, nefiind regulamente, ele nu au caracterul unor norme obligatorii și

s-a constatat că dispozițiile contestate sunt legale și temeinice, iar primul

capăt de cerere a fost respins.

Cu privire la

obligarea la emiterea unui act normativ care să oblige băncile să modifice

propriile proceduri de cunoaștere a clientelei, solicitarea a fost respinsă ca

neîntemeiată pentru că nu s-a constatat nelegalitatea textului Normei nr. 3/2002,

iar pe de altă parte, reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pentru

apărarea unui interes general și nici nu se poate vorbi de justificarea unui

interes propriu al reclamantei.

Capătul de cerere

privind acordarea daunelor a fost respins pentru că nu a fost reținută o culpă

a pârâtei și pentru că nu există o legătură de cauzalitate între daunele

solicitate și fapta pârâtei.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs SC G.G. SRL București și după o prezentare amplă a

situației de fapt, a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. pentru că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a

legii.

În motivele de recurs

se critică soluția instanței de fond referitoare la respingerea capătului de

cerere privind nelegalitatea art. 45 alin. (1) și se arată că nu se susține că

acest text ar încălca art. 3 și 4 din legea spălării banilor ci că se încalcă

principiul instituit prin derogarea de raportare prevăzută la art. 4 al legii

spălării banilor, în cazul operațiunilor ce nu pot fi refuzate, în particular

în cazul biletelor la ordin cu scadență fixă.

Referitor la

susținerile instanței de fond legate de directivele europene, recurenta arată că

a făcut trimitere la toate versiunile Directivelor U.E. în materie care au

menținut principiul derogării de raportare, care a fost preluat de legea

națională.

Este criticată

soluția instanței de fond și în legătură cu referirile la încălcările Legii nr.

24/2000, cu Statutul B.N.R., a Legii nr. 58/1934 și cu reglementările B.N.R. în

materie de cambii și se invocă faptul că B.N.R. are obligația de a emite

reglementări numai cu respectarea contextului legislativ în vigoare, să impusă

băncilor respectarea cadrului legislativ, chiar și a prevederilor și

principiilor legilor cambiei și biletului la ordin. Or, în speță, art. 45 alin.

(1) din Norma B.N.R. este o afectare a legii cambiei pentru că posesorul

cambiei/ biletului la ordin nu are altă posibilitate de prezentare la plată

decât în circuitul bancar la o bancă unde are deschis cont curent.

Se apreciază ca fiind

nelegală orice dispoziție prin care să li se permită unităților bancare să

refuze discreționar, pe considerentul suspiciunii de spălare de bani, primirea

cambiilor/ biletelor la ordin ale clienților pentru încasare în cont pentru că

nici legislația în materie de spălarea banilor, nici măsurile de

prudențialitate bancară nu justifică o astfel de dispoziție.

Este criticată

soluția instanței de fond și în legătură cu respingerea cererii privind

acordarea daunelor interese pentru că există legătură de cauzalitate între

daunele solicitate și faptele pârâtei pentru că recurenta a făcut eforturi

pentru susținerea dosarului penal ce nu ar fi avut loc dacă B.N.R. nu ar fi

emis Norma cu nerespectarea dispozițiilor legale și care au fost însușite de

instanțele judecătorești.

O ultimă critică se

referă la suspendarea/ disjungerea capătului de cerere privind suma de 400.000 dolari

SUA și se apreciază că această cerere era prematură, dar instanța de fond a

respins cererea de suspendare.

B.N.R. a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

de recurs.

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Prezentul litigiu a

fost generat de refuzul unei bănci comerciale, refuz întemeiat pe dispozițiile art.

45 din Norma nr. 3/2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei, de a

introduce un bilet la ordin în valoare de 400.000 dolari SUA în circuitul de

compensare.

Și plângerea penală

adresată Parchetului și, ulterior, plângerile adresate instanței de judecată

pentru nelegalitatea rezoluției D.N.A., au fost respinse tot în baza aceluiași

text.

Instanța de fond a

respins cererea reclamantei în care se solicita constatarea nelegalității art. 45

alin. (1) din Norma nr. 3/2002, iar în motivele de recurs se critică această

soluție.

Chiar recurenta

recunoaște că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 nu ar încălca art. 3 și 4

din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, ci

numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din lege.

Art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 656/2002 prevede că Persoanele prevăzute la art. 8 din Lege (între

care și instituțiile de credit) care au cunoștință că o operațiune ce urmează a

fi efectuată are ca scop spălarea banilor, pot să efectueze operațiuni fără

informarea prealabilă a oficiului, dacă tranzacția se impune a fi efectuată

imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a

beneficiarilor tranzacției.

Deci, pentru a se

aplica aceste dispoziții privind efectuarea operațiunilor fără informarea

prealabilă a Oficiului de Spălare a Banilor, trebuie ca tranzacția să se impună

a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de

urmărire a beneficiarilor tranzacției suspecte.

Însă, în art. 45 alin.

(1) din Norma nr. 3/2002 nu au fost preluate asemenea dispoziții pentru că

aceasta a fost emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea și combaterea

spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 și, deci,

nu putea să aibă în vedere o dispoziție care a intrat în vigoare în decembrie

2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 februarie 2002, astfel că această

critică va fi respinsă.

Referitor la

invocarea directivelor europene, chiar recurenta afirmă în motivele de recurs

că acestea au fost preluate de legea națională.

Oricum, fiind vorba

de directiva comunitară, aceasta nu are aplicabilitate directă în dreptul

național și nu se poate invoca neconcordanța dintre o normă a B.N.R. emisă în

2002 cu o directivă adoptată în 2005.

Eventuala

nelegalitate a unui act se poate invoca în raport de actul normativ care

transpune în legislația națională directiva comunitară, dar chiar recurenta recunoaște

că directiva a fost preluată în legea națională, iar după transpunerea acesteia

în 2008, Norma nr. 3/2002 a și fost abrogată.

În ceea ce privește

nerespectarea Legii nr. 24/2000, a Statutului B.N.R., a Legii nr. 58/1934 și a

altor reglementări ale B.N.R., aceste susțineri vor fi respinse.

Norma nr. 3/2002 a

fost emisă tocmai în baza Statutului B.N.R. și a avut ca scop protejarea

siguranței și stabilității băncilor și, deci, a integrității sistemului bancar,

nu au fost încălcate nici dispozițiile Legii nr. 58/1934 privind cambia și

biletul la ordin pentru că drepturile posesorilor de asemenea instrumente financiare

pot fi restrânse doar în măsura și numai dacă operațiunea respectivă se

încadrează în ipoteza aliniatului respectiv și nici cele ale Legii nr. 24/2000.

Art. 45 alin. (1) din

Norma nr. 3/2002 a B.N.R. prevede că „instituția de credit va putea refuza

efectuarea operațiunilor considerate suspecte și nu va efectua operațiunile

care sunt contrare legii și care nu pot fi justificate corespunzător”.

Dar, în ipoteza în

care banca ar refuza, în mod discreționar, efectuarea unor operațiuni pe motiv

de suspiciune, cel care a fost refuzat va putea să prezinte documente în

sprijinul solicitării sale sau orice alte probe care să justifice operațiunea

solicitată dar se poate adresa chiar altei instituții de credit.

Vor fi respinse și

criticile ce vizează respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor

interese pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat, dar și

pentru că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu

plângere penală și plângere împotriva rezoluției D.N.A., acestea având ca

obiect săvârșirea unor infracțiuni de către angajați ai unei bănci comerciale

și nu ai B.N.R.

Referitor la ultimul

motiv invocat și acesta va fi respins.

Într-adevăr, la 10

iunie 2009, reclamanta a solicitat suspendarea acțiunii până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 23902/3/2007 aflat pe rolul Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, unde B.N.R. are calitatea de chemat în

garanție, cerere care a fost respinsă pentru că nu s-a făcut dovada existenței

altei cauze și pentru că soluția nu este determinată de existența unui drept ce

face obiectul altei judecăți.

Chiar dacă la dosar

nu există dovezi exacte, nici intimata-pârâtă nu a contestat existența Dosarului

nr. 23092/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, dosar ce

are ca obiect pretenții.

Dar, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

pentru că nu s-a făcut dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde, total

sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul acelui

dosar.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC G.G. SRL București împotriva sentinței civile nr. 2839 din 1

iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2010.