ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1838/2020

Ședința publică din data de 12 mai 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2017 la data de 13.04.2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente perioadei suspendării provizorii din funcția de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz - măsură dispusă prin încheierea nr. 3/P/014 din 22.04.2014 a CSM, secția pentru procurori, de la data suspendării și până la soluționarea definitivă dispusă asupra măsurii prin decizia civilă nr. 37/27.03.2015 a ÎCCJ - Completul de 5 judecători, sume pe care le solicită actualizate cu indicele de inflație de la data datorării la data executării efective; obligarea pârâtului la recunoașterea perioadei sus-menționate ca vechime în magistratură, precum și la efectuarea mențiunilor privind această vechime în evidențele de muncă ale reclamanților, în condițiile legii; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 RON pentru fiecare reclamant, pentru prejudiciul nepatrimonial produs prin neplata drepturilor salariale, sume actualizate la data executării efective; obligarea pârâtului la plata eventualelor cheltuieli de judecată ocazionate de acest proces.

2.1. Prin sentința civilă nr. 5139/05.07.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul București, secția a VIII a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus declinarea cauzei către Tribunalul Neamț, spre competentă soluționare.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii stabilesc competența în favoarea instanței de la domiciliul reclamanților.

2.2. Prin sentința civilă nr. 887/28.06.2018, Tribunalul Neamț a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut trimitere la prevederile art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, coroborate cu cele ale art. 62 alin. (1) și (3) din aceeași lege și la cele ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, referitoare la suspendarea provizorie din funcție pe durata cercetării disciplinare.

În raport de aceste dispoziții, tribunalul a constatat că acțiunea nu se înscrie în categoria litigiilor de dreptul muncii deoarece derivă dintr-o procedură specială disciplinară în cadrul căreia reclamanții au fost suspendați din funcția de procuror pe toată durata cercetării disciplinare.

2.3. Prin sentința civilă nr. 9 din data de 20 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competentă. S-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a pronunța această soluție curtea de apel a reținut că un act emis de o instanță de judecată, în speță Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă un act administrativ, iar eventualele prejudicii produse prin emiterea acelui act (deci printr-o eroare judiciară, înțeleasă în sens larg) pot fi reparate pe cale civilă, pe calea dreptului comun și nu pe calea reglementată de art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

A fost invocată decizia nr. 2317/20.06.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 (ce a privit aceleași părți) al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin care s-a reținut că nu există un act administrativ vătămător,

S-a mai reținut că, faptul că prejudiciul pretins de reclamanți provine dintr-o procedură specială disciplinară face ca natura litigiului să nu aibă legătură cu contenciosul administrativ, cu dreptul public, contrar celor susținute de pârât prin notele scrise, ci să se circumscrie dreptului privat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Reclamanții au învestit instanța de litigiu de muncă cu o acțiune privind obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la plată drepturi pe perioada suspendării provizorii; obligarea la recunoașterea perioadei de suspendare ca fiind vechime în magistratură; acordarea de daune morale în raport cu modalitatea de interpretare și aplicare de către Consiliul Superior al Magistraturii a prevederilor în legătură cu suspendarea reclamanților.

Au arătat reclamanții că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, pronunțând Incheierea nr. 3/P/22.04.2014 a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, sistând în mod nelegal drepturile salariale și cele vizând vechimea în magistratură, aferente perioadei suspendării provizorii din funcție, adăugând la lege, în condițiile în care sistarea drepturilor salariale și a vechimii în muncă se realizează doar după rămânerea definitivă a hotărârii de sancționare disciplinară.

Au precizat reclamanții că angajatorul a acționat cu exces de putere al angajatorului prin aplicarea și interpretarea prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 într-o manieră contrară Constituției și Convenției, așa cum a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 774/2015.

Totodată, reclamanții au considerat măsura discriminatorie, încălcând principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, precum și art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ce garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii în fața oricărei discriminări și art. 23 privind remunerația echitabilă și satisfăcătoare.

Reține Inalta Curte că, în mare parte, confuziile privind obiectul acțiunii și părțile raportului de drept litigios provin din modul în care reclamanții și-au conceput demersurile în justiție, întemeindu-și acțiunea pe dreptul muncii deși raportul juridic izvorăște dintr-o procedură disciplinară guvernată de dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Verificând cererea de chemare în judecată și precizările formulate, constată instanța că în cauză nu ne aflăm într-un veritabil litigiu de muncă, reglementat de dispozițiile 266 din Codul muncii, care definesc jurisdicția muncii ca fiind activitatea de soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale, ivit intre angajat și angajator, fiind evident că CSM nu are această calitate.

Din modul în care reclamanții și-au motivat cererea de chemare în judecată, se observă că aceștia nu solicită repunerea în situația anterioară în contradictoriu cu angajatorul, ci critică modalitatea de punere in executare a măsurii, prin care pârâtul a sistat nelegal drepturile salariale și vechimea în carieră - aferente suspendării provizorii din funcție, atât timp cât prin încheierea nr. 3/P/2014 "instanța de disciplină" nu a dispus această măsură și nici legiuitorul nu o prevedea și nu o impunea în situația reglementată de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 .

Reține instanța învestită cu soluționarea regulatorului de competență, că izvorul prezentei acțiuni îl reprezintă o procedură disciplinară reglementată de dispozițiile Legii nr. 317/2004 și 303/2004, iar cauza raportului juridic sau al obligației puse în discuție, o reprezintă modalitatea în care CSM și-a exercitat dreptul de apreciere ca expresie a excesului de putere, repunerea în situația anterioară prin plata drepturilor salariale și recunoașterea vechimii în magistratură, având un caracter subsecvent.

Or, prevederile Legii nr. 317/2004 instituie o competență derogatorie în raport cu cele ale Codului muncii, conferind competență specială instanței de contencios administrativ, în raport cu obiectul și calitatea părților, neaflându-ne în ipoteza unui litigiu de muncă de drept privat.

Inalta Curte va trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Bacău, justificat și de necesitatea unei juste și complete dezlegări a raportului litigios, prin luarea în considerare a competențelor prevăzute de lege și a tuturor aspectelor invocate, inclusiv incidența deciziei nr. 2317/20.06.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar nu prin abordarea lor trunchiată, care nu este în măsură să asigure un act de justiție eficient și să preîntâmpine alte litigii viitoare.

În ceea ce privește petitul 3 al acțiunii având ca obiect despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului rezultat din crearea unei situații discriminatorii pentru reclamanți, Inalta Curte reține în raport de considerentele deciziei pronunțate în Recursul în interesul legii nr. 10/2016, că aceasta nu poate juca vreun rol în determinarea instanței competente, având un caracter accesoriu.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2020.