ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2604/2022

Cererea de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea acestuia la plata drepturilor salariale aferente perioadei suspendării provizorii din funcția de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz - măsură dispusă prin încheierea nr. 3/P/014 din 22 aprilie 2014 a C.S.M., secția pentru procurori, de la data suspendării și până la soluționarea definitivă dispusă asupra măsurii prin decizia civilă nr. 37 din 27 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, sume pe care le solicită actualizate cu indicele de inflație de la data datorării la data executării efective. De asemenea, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtului la recunoașterea perioadei sus-menționate ca vechime în magistratură, precum și la efectuarea mențiunilor privind această vechime în evidențele de muncă ale reclamanților, în condițiile legii. Printr-un al treilea capăt de cerere reclamanții au cerut obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 RON pentru fiecare reclamant, pentru prejudiciul nepatrimonial produs prin neplata drepturilor salariale, sume actualizate la data executării efective. 1.

La data de 6 martie 2018, reclamanții au precizat că obiectul cauzei nu îl constituie contestarea încheierii nr. 3/P/2014, intrată în puterea lucrului judecat, dar care nu cuprinde nicio dispoziție privind sistarea drepturilor salariale și a vechimii în magistratură. Au mai arătat reclamanții că această sistare nu este prevăzută nici de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind CSM (temeiul de drept al suspendării provizorii din funcție), dar nici de dispozițiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 (temeiul de drept în baza căruia le au fost sistate drepturile, cu referire la art. 62 alin. (1) din aceeași lege), precum și de nicio altă normă în materie. Totodată, reclamanții au învederat că obiectul acțiunii nu îl constituie nici contestarea legalității și temeiniciei măsurii suspendării provizorii din funcție și nici a hotărârii judecătorești pe fondul suspendării ori pe fondul abaterilor disciplinare, cererea vizând sistarea drepturilor salariale și a vechimii în profesie, ca drepturi decurgând din cadrul raportului juridic de muncă, dispusă și realizată de către C.S.M., nu ca instanță de disciplină, ci ca singur organ cu atribuții conferite de lege în "desfășurarea carierei profesionale a judecătorilor și procurorilor". De asemenea, în subsidiarul excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, reclamanții au menționat, raportat la art. 275 din Codul muncii, că lasă la aprecierea instanței oportunitatea introducerii forțate în cauză, din oficiu și a altor persoane, inclusiv a ordonatorilor de credit, în condițiile art. 22 alin. (3) și art. 78 alin. (2) și următoarele din C. proc. civ., dacă raportul dedus judecății o impune sau necesitatea introducerii în cauză a acestora rezultă din administrarea de probe. 1.

Prin sentința civilă nr. 5139 din data de 5 iulie 2017, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, declinând soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, ca instanță de la domiciliului reclamanților. 1.

Tribunalul Neamț a constatat, prin încheierea de ședință din data de 15 martie 2018, că petitul acțiunii cuprinde trei capete de cerere având ca obiect:1.obligarea C.S.M. la plata drepturilor pe perioada suspendării provizorii, în raport cu care C.S.M. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive; 2.obligarea la recunoașterea perioadei de suspendare ca fiind vechime în magistratură; 3. acordarea de daune morale în raport cu modalitatea de interpretare și aplicare de către CSM a prevederilor în legătură cu suspendarea reclamanților. Totodată, față de precizările depuse la dosar, instanța a pus în discuție, din oficiu, excepția de necompetență materială a tribunalului ca instanță de dreptul muncii pentru capetele 2 și 3 de cerere. 1.

Pentru termenul din 17 mai 2018, reclamanții au depus precizări, prin intermediul cărora au subliniat că, din modul de formulare a obiectului acțiunii și a motivelor de fapt și de drept, au învestit o instanță care judecă litigii de muncă reclamând că sistarea nelegală a unor drepturi vizând salariul și vechimea în muncă, decurg din raporturile de serviciu, precum și discriminarea în raport cu unii angajați aflați în raporturi de serviciu similare cărora le sunt sistate aceste drepturi doar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare disciplinară, cauza de față constituind, astfel, un litigiu de muncă. 1.

Prin cererea depusă la Tribunalul Neamț – secția I civilă, pentru termenul din 14 iunie 2018, reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 cu referire la art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Prin aceeași cerere au solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate. 1.

Prin sentința civilă nr. 887 din 28 iunie 2018, Tribunalul Neamț a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu, declinându-și competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. 1.

Prin sentința civilă nr. 9 din 20 februarie 2020, Curtea de Apel Bacău a admis excepția necompetenței sale materiale, declinând competența în favoarea Tribunalului Neamț, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului. 1.

Prin decizia nr. 1838 din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, în principal, reținând că, din verificarea cererii de chemare în judecată și a precizărilor nu rezultă un veritabil litigiu de muncă reglementat de art. 266 din Codul muncii, fiind evident că C.S.M. nu are calitatea de angajator. A mai reținut instanța învestită cu regulatorul de competență că reclamanții nu au solicitat repunerea în situația anterioară în contradictoriu cu angajatorul, ci au criticat modalitatea de punere în executare a măsurii, prin care pârâtul a sistat drepturile salariale și vechimea în carieră – aferente suspendării provizorii din funcție. De asemenea, s-a statuat că izvorul acțiunii este reprezentat de o procedură disciplinară reglementată de dispozițiile Legilor nr. 317/2004 și nr. 303/2004, iar cauza raportului juridic sau al obligației puse în discuție constă în modalitatea în care C.S.M. și-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere, repunerea în situația anterioară prin plata drepturilor salariale și recunoașterea vechimii în magistratură având un caracter subsecvent. Înalta Curte a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel Bacău, justificat și de necesitatea unei juste și complete dezlegări a raportului litigios, prin luarea în considerare a competențelor prevăzute de lege și a tuturor aspectelor invocate, inclusiv incidența deciziei nr. 2317/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu prin abordarea lor trunchiată, care nu este în măsură să asigure un act de justiție eficient și să preîntâmpine alte litigii viitoare. În ceea ce privește petitul 3 al acțiunii având ca obiect despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului rezultat din crearea unei situații discriminatorii pentru reclamanți, Înalta Curte a reținut că are un caracter accesoriu. 1.10 Prin cererea depusă pentru termenul din 8 octombrie 2020, reclamanții au făcut precizări cu privire la obiectul acțiunii lor, solicitând instanței, în finalul cererii, să ia act de manifestarea lor explicită de voință și să constate că nu poate fi înfrânt principiul disponibilității și nici schimbată cauza acțiunii, iar, pe cale de consecință, să aplice art. 62 alin. (1) și (3) cu referire la art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în vigoare la data faptelor, texte care nu reglementează sistarea drepturilor salariale și a vechime în carieră în situația suspendării provizorii din funcție. 1.

Prin încheierea din 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț. 1.

Excepția de neconstituționalitate a fost soluționată de Curtea de Apel Bacău prin încheierea separată din data de 3 decembrie 2020. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 91 din 3 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii de introducere în cauză a pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, invocată de acești pârâți, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău invocate de fiecare dintre acești pârâți și a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de toți pârâții. Totodată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată (sub aspectul părților) formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate anterior la punctul I.2, au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Printr-un prim set de argumente, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că decizia atacata este nelegală, fiind dată de instanța de fond cu ignorarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 74 alin. (2) teza I și art. 62 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prin aplicarea unor prevederi normative străine situației de fapt și cu extinderea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii dincolo de ipotezele la care se aplică. În opinia recurenților, deși prima instanță a reținut corect că exercitarea funcției publice de magistrat se realizează în considerarea Legii nr. 303/2004, a Legii nr. 304/2004 și a Legii nr. 317/2004, iar, în privința efectelor suspendării din funcție a magistraților, instanța de fond a arătat că legislația care reglementează exercitarea funcției publice de către judecători/procurori nu prevede sistarea drepturilor salariale și a vechimii în funcție pentru magistrații suspendați provizoriu pe perioada procedurilor disciplinare conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 (spre deosebire de situația magistraților sancționați disciplinar conform art. 62 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004), fără justificare obiectivă și rezonabilă, judecătorul fondului a asimilat suspendarea judecătorilor/procurorilor unei "suspendări a contractului de munca din inițiativa angajatorului", prevăzută de Codul muncii. Au mai arătat recurenții că prevederile art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii reprezintă norme străine cauzei și situației de fapt, reprezentând o eroare de judecată raționamentul conform căruia sistarea drepturilor salariale și a vechimii în muncă pentru magistrații suspendați provizoriu pe perioada procedurilor disciplinare își găsește reglementarea în prevederile unui astfel de cod. Recurenții au mai învederat că prima instanță a extins prevederile art. 49 din Codul muncii dincolo de ipotezele la care acestea se aplica, statuând că, în lipsa unor dispoziții exprese, care să prevadă plata drepturilor salariale pe perioada suspendării provizorii a magistraților, obligația angajatorului de a plăti aceste drepturi nu poate nici ea subzista. Făcând trimitere la prevederile art. 3 alin. (2) și art. 74 alin. (2) teza I din Legea nr. 303/2004 — în vigoare la data faptelor – recurenții au subliniat că aceste dispoziții sunt specifice carierei magistraților, fiind derogatorii de la legislația de drept comun (Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), motiv pentru care nu poate fi reținută aplicarea prevederilor Codului muncii. Recurenții au mai făcut trimitere la Decizia nr. 1838/2020, pronunțată în regulatorul de competență, ce a stabilit explicit că izvorul prezentei acțiuni îl constituie dispozițiile Legii nr. 317/2004 și Legii nr. 303/2004. Printr-un alt set de critici recurenții au evocat prevederile Legii nr. 24/2000, învederând că, din punct de vedere logico-juridic, dacă legiuitorul, în edictarea normelor privind suspendarea provizorie a magistratului pe perioada procedurilor disciplinare - în ceea ce privește efectele acestei suspendări asupra drepturilor salariale și a vechimii in funcție - ar fi înțeles că sunt aplicabile prevederile Codului muncii vizând suspendarea contractului de munca și efectele sale (art. 49 și urm. din Cod), ar fi reglementat o normă de trimitere, stabilind aplicabilitatea textelor din Codul muncii în ceea ce privește sistarea acestor drepturi pe perioada suspendării. Evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții au susținut că judecătorul fondului a soluționat cauza cu exces de putere, stabilind, în afara voinței legiuitorului, că suspendarea provizorie din funcție a magistraților prevăzută de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 este asimilată suspendării contractului individual de munca din inițiativa angajatorului, prevăzută de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Astfel, în opinia recurenților, instanța a adăugat nepermis la lege pentru a-și fundamenta în mod artificial raționamentul logico-juridic eronat, în scopul pronunțării unei soluții de respingere a acțiunii, iar această manieră de judecată echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, având potențialitatea generării unui conflict de natură constituțională, întrucât judecătorii nu pot "crea" legea, substituindu-se în atribuțiile puterii legiuitoare. De asemenea, recurenții au invocat și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 425 alin. (1) lit. c) și b) C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată a fost dată cu omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecații, mai precis, de a cerceta, analiza și pronunța, în mod efectiv, o soluție asupra chestiunii de fond vizând sistarea vechimii în exercitarea funcției ori asupra cererii de obligare a pârâtului la daune morale, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate, apreciind, în esență, că toate criticile aduse de recurenți reprezintă doar o reiterare a apărărilor formulate în fața primei instanțe, fără a fi apte a infirma raționamentul instanței de fond. 4.2. În cauză a formulat întâmpinare și Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând, în esență, că, prin soluția pronunțată, instanța de fond a stabilit corect caracterul principal și accesoriu al diverselor petite ale cererii de chemare în judecată, soluționarea acestora realizându-se în raport de o astfel de natură a cererilor formulate. De asemenea, intimata a arătat că soluția primei instanțe reflectă o corectă evaluare a efectului pozitiv al lucrului judecat, generat în cauza pendinte de decizia nr. 2317/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, fiind corectă și reținerea aplicabilității art. 49 din Codul muncii în ipoteza supusă analizei în cauza pendinte, prin intermediul considerentelor expuse în hotărârea pronunțată fiind respectate atribuțiile ce incumbă instanței de judecată. 5. Răspunsurile la întâmpinări Prin răspunsurile la întâmpinări depuse în dosarul cauzei, recurenții - reclamanți A. și B. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimați, apreciind susținerile acestora ca neîntemeiate. 6. Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 mai 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente: Observând limitele învestirii instanței de control judiciar, trasate prin memoriul de recurs (prin care recurenții - reclamanți nu au formulat critici care să vizeze maniera de soluționare a excepțiilor sau considerentele reținute de instanța de fond în justificarea soluțiilor ce vizau astfel de excepții și nici critici îndreptate împotriva reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat, generat de decizia civilă nr. 2317/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014 ori împotriva manierei de dezlegare a chestiunii inexistenței unei discriminări) Înalta Curte consideră drept nefondate criticile formulate de recurenți prin calea de atac formulată. În ceea ce privește criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuție se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative (privite lato sensu), așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. În speță, nu poate fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune a instanței de fond în atribuțiile puterii legiuitoare, câtă vreme maniera de coroborare a diverselor prevederi normative (ce, în cauza pendinte, s-a concretizat în aplicarea mecanismului aferent raportului normă specială – normă generală) reprezintă demers de determinare a legii aplicabile litigiului. Or, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ. incumbă judecătorului identificarea corectă a normei aplicabile situației de fapt fundamentate juridic, în aplicarea principiilor de drept care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora (iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius). Modul în care o astfel de evaluare a normei incidente este sau nu corectă, reprezintă o chestiune ce poate fi analizată în planul verificării ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că misiunea constituțională a judecătorului este aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală- adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind și considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 818 - 821 din 03.07.2008). În raport de astfel de aspecte, nu se poate reține depășirea, de către prima instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nefiind realizat, de către aceasta, niciun demers ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, motiv pentru care sunt nefondate criticile formulate de recurenți, subsumate de aceștia unui astfel de caz de casare. De asemenea, sunt nefondate și criticile prin care recurenții invocă incidența cazului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte reține că, prin considerentele sentinței recurate expuse în filele x, făcând trimitere la aspectele statuate în decizia nr. 1838/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a tranșat chestiunea cererii ce are natura unui capăt principal, precum și pe cea a petitelor ce au caracterul de petite accesorii și a căror soluționare depinde de soluția dată capătului de cerere principal (în sensul art. 30 din C. proc. civ.). În acest sens, Curtea de Apel Bacău a arătat că petitele privind plata drepturilor salariale și recunoașterea vechimii în magistratură au un caracter subsecvent celui prin care s-a solicitat constatarea modalității abuzive în care C.S.M. și-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere. Totodată, în decizia nr. 1838/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în ceea ce privește petitul 3 al acțiunii, având ca obiect despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului rezultat din crearea unei situații discriminatorii pentru reclamanți, în raport de considerentele Deciziei nr. 10/2016 pronunțate în recursul în interesul legii, aceasta are un caracter accesoriu. Or, prin sentința recurată, capătul principal de cerere (privind constatarea modalității abuzive în care C.S.M. și-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere) a fost respins ca nefondat. Soarta unui astfel de petit a fost împărtășită și de petitele accesorii constând în plata drepturilor salariale, recunoașterea vechimii în magistratură și solicitarea de acordare a despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului, motiv pentru care nu se poate reține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor deduse judecații, soluția dată capătului principal de cerere generând o lipsă de necesitate a realizării unei cercetări ori analize distincte a unor petite ce, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ., se aflau într-o relație de dependență față de soluția dată capătului de cerere principal. Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că instanța de fond a realizat o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că, în privința raportului dintre prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2014 și cele ale art. 63 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prima instanță a reținut incidența efectului pozitiv al lucrului judecat atașat considerentelor deciziei nr. 2317/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat că: recurenții apreciază în mod nelegal că ei aveau dreptul, în perioada suspendării provizorii dispusă în baza art. 52 (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2014, la plata drepturilor bănești și de vechimea în magistratură aferentă perioadei de suspendare, considerând greșit că aceste drepturi pot fi îngrădite numai ca o consecință a aplicării unei sancțiuni disciplinare definitive prin care s-a aplicat definitiv sancțiunea disciplinară a suspendării din magistratură prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004. În mod corect prima instanță a apreciat în sens contrar, Curtea apreciind ca fiind legal acest raționament. Aceasta deoarece indiferent de temeiul suspendării provizorii în cazul recurenților, până la data soluționării acțiunii disciplinare – 27.03.2015 sau definitiv în cazul recurentei A. –față de care s-a dispus definitiv sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, în cauză operează ca efect al suspendării sistarea plății drepturilor bănești aferente și suspendarea cursului perioadei de vechime în magistratură. Aceste efecte legale derivă din faptul că raportul de funcție al judecătorului sau procurorului este suspendat pe toată durata cercetării disciplinare, magistratul suspendat provizoriu sau definitiv neputând beneficia legal de aceste drepturi, în cauză operând în ambele situații dispozițiile art. 62 alin. 3 din Legea nr. 303/2004. Or, soluția primei instanțe, de a reține că efectele prezumției lucrului judecat, atașate unor astfel de considerent operează pe deplin în cauza pendinte (neputând fi contrazise, întrucât identitatea de chestiuni implică identitatea de soluție), în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost recurată de reclamanți. În acest context, față de limitele învestirii trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că nu poate da eficiență acelor argumente prin care recurenții repun în discuție aspectul dacă, în condițiile în care cele două tipuri de suspendare (cea prevăzută de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, pe de o parte și cea prevăzută de art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pe de altă parte) sunt figuri juridice diferite, este permisă aplicarea prin analogie, în cazul suspendării dispuse în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2014, a dispozițiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. De asemenea, în ceea ce privește chestiunea dacă, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 303/2004 ori în Legea nr. 317/2004, pot sau nu să fie aplicate dispozițiile Codului Muncii, Înalta Curte observă că, în realitate, criticile formulate de recurenți vizează maniera în care prima instanță a aplicat mecanismele de identificare a normei incidente cauzei. Contrar celor afirmate de recurenți, Înalta Curte reține că, din perspectiva incidenței, în cauză, a prevederilor Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, prima instanță nu a aplicat mecanismul analogiei, ci pe cel al raportului normă specială – normă generală, apreciind, în esență, că acolo unde norma specială tace, se aplică cea generală. Potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare: (1) O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. Chestiunea în discuție este, în esență, cea a caracterului derogatoriu al prevederilor cuprinse, în materia suspendării, în Legea nr. 317/2004, coroborată cu Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 304/2004 (în forma în vigoare la data relevantă cauzei - denumite în cele ce urmează, în mod cumulativ "legile privind cariera magistraților"), dar în special cea a limitelor în care astfel de acte normative derogă de la normele generale, în materia relevantă litigiului pendinte. Din analiza prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultă că, în identificarea caracterului derogatoriu, trebuie verificat dacă există suprapunere de soluții legislative, astfel încât cea cuprinsă în norma specială să deroge de la cea cuprinsă în legea generală. În condițiile în care norma specială nu conține soluții legislative proprii, care să vizeze situații anume determinate, înseamnă că prin intermediul ei nu au fost reglementate elemente derogatorii de la soluțiile propuse de norma generală, acesta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu. Din perspectiva unei astfel de identificări a situațiilor anume determinate reglementate prin soluțiile legislative, Înalta Curte apreciază că trebuie realizată o distincție între cazurile de suspendare și procedura de suspendare, pentru care prevederile legilor privind cariera magistraților (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) cuprind soluții legislative proprii, pe de o parte și efectele pe care măsura suspendării dispuse în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce, pe de altă parte, în planul drepturilor salariale și a vechimii în exercitarea funcției. După cum chiar recurenții afirmă, chestiunea unor astfel de efecte nu este expres reglementată în cuprinsul legilor privind cariera magistraților (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), motiv pentru care este evident că, în situația anume determinată a unor astfel de efecte, legile privind cariera magistraților (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprind soluții legislative proprii. Lipsa de reglementare nu poate fi interpretată în sensul evocat de recurenți, câtă vreme teza finală a alin. (3) al art. 15 din Legea nr. 24/2000 reglementează expres că o atare lipsă generează, pentru toate celelalte cazuri, incidența reglementării-cadru în materie. O astfel de regulă nu poate fi înlăturată de lipsa, în cuprinsul legilor privind cariera magistraților (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), a unei mențiuni de trimitere la alte acte normative, în sensul art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000, câtă vreme cele din urmă menționate prevederi ale Legii nr. 24/2000 vizează structura actului normativ, mai exact părțile constitutive ale actului normativ (în acest sens fiind denumirea capitolului V, secțiunea nr. 1 din Legea nr. 24/2000 din care fac parte), iar nu sistematizarea și unificarea legislației, reglementată de capitolul II al Legii nr. 24/2000 (din care fac parte prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000). În cauza pendinte, este indubitabil faptul că, după cum s-a reținut și în Decizia Curții Constituționale nr. 45/2018, Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii, reprezintă, conform art. 1 alin. (2) din aceasta, norma generală, aplicabilă și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, teza finală a unui astfel de articol ("numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii") neputând fi interpretată decât în lumina prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. În acest sens sunt și aspectele statuate prin punctele 74-81 din Decizia nr. 3/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 347 din 08 aprilie 2022, prin care s-a reținut astfel: 74. Că dreptul comun în materia oricăror raporturi de muncă este reprezentat de Codul muncii reiese din prevederile art. 1 alin. (2), precum și din cele de la art. 278 alin. (2) din acest act normativ. 75. Astfel, art. 1 alin. (2) din Codul muncii prevede: "(2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii." 76. Iar art. 278 alin. (2) stabilește: "(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective." 77. Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanței supreme că magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, și Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009) 78. Pornind de la această dezlegare, reiese că și în privința magistraților, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluții legislative proprii, derogatorii în ceea ce privește raporturile juridice de serviciu ale acestora. 79. Or, Legea nr. 303/2004 nu conține o soluție legislativă diferită cu privire la semnificația în sine a instituțiilor juridice ale delegării ori detașării judecătorilor și procurorilor (respectiv de a constitui modificări temporare ale raporturilor de muncă în legătură, de regulă, cu locul muncii), ci reglementează condițiile în care aceste modificări ale raporturilor juridice de muncă pot opera în privința magistraților (art. 57-59 din lege), aceste condiții fiind unele stricte și riguroase, generate de beneficiul constituțional al inamovibilității (în ceea ce privește statutul judecătorilor) și de cel legal al stabilității (cu referire la statutul procurorilor). 80. O astfel de opțiune legislativă (identitatea semantică a noțiunilor) corespunde unui imperativ de coerență legislativă și este în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora: "(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere." 81. Drept urmare, pentru acele aspecte nereglementate prin dispozițiile Legii nr. 303/2004 sau de cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 ori alte acte normative speciale destinate categoriei profesionale a magistraților, dacă acestea vizează acest segment de raporturi juridice, se aplică în completare nu numai prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 – la care art. 13 alin. (3) trimite (sau, în prezent, ale Hotărârii Guvernului nr. 714/2018), ci și dispozițiile Codului muncii, în temeiul art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Codul muncii. Înalta Curte reține că materia efectelor suspendării raporturilor de muncă este reglementată de prevederile art. 49 din Codul muncii. Alin. (2) al unui astfel de text normativ dispune că suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator, iar alin. (3) al art. 49 reglementează că, pe durata suspendării, pot continua să existe alte drepturi și obligații ale părților decât cele prevăzute la alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne. Această din urmă prevedere normativă (art. 49 alin. (3) Codul muncii) a fost reținută de prima instanță din perspectiva chestiunii vechimii în magistratură, interpretarea dată de judecătorul fondului unor astfel de prevederi fiind una corectă, în sensul că, în lipsa unor prevederi exprese privind subzistența, pe perioada suspendării, a dreptului la vechime, suspendarea raporturilor de muncă produce drept efect și suspendarea dreptului la vechime. Pe cale de consecință, întrucât legile privind cariera magistraților (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprind soluții legislative proprii privind efectele pe care măsura suspendării dispuse în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce în planul drepturilor salariale și a vechimii în magistratură, în mod corect prima instanță a reținut faptul că sunt incidente prevederile art. 49 din Codul muncii, ce au statutul de normă generală, identificând corect sfera de reglementare a unor astfel de prevederi legale și aplicabilitatea lor în cauză. Referirile din cuprinsul art. 49 din Codul muncii la contractul individual de muncă nu pot fi interpretate în sensul dorit de recurenți, neexistând, printr-o astfel de formulare, o particularizare a unui astfel de text normativ într-o manieră care să îl extragă din sfera de reglementare a art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Codul muncii, astfel de prevederi reprezentând norma generală în materia efectelor suspendării raporturilor de muncă (fie ele și unele sui generis). De asemenea, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 74 alin. (2) teza I din același act normativ nu pot conduce la o interpretare diferită a aspectelor evocate mai sus. Totodată, faptul că prin decizia nr. 1838/2020, pronunțată în regulatorul de competență ce a vizat prezenta cauză, s-a statuat că izvorul acțiunii pendinte îl constituie dispozițiile Legii nr. 317/2004 și cele ale Legii nr. 303/2004, nu reprezintă un aspect care să infirme cele expuse în paragrafele anterioare, dat fiind scopul particular al analizei realizate prin respectiva decizie, ce a vizat perspectiva identificării instanței competente. O astfel de hotărâre nu a analizat maniera în care, din perspectiva situației anume determinate a efectelor pe care măsura suspendării dispuse în condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce în planul drepturilor salariale și a vechimii în magistratură, operează mecanismul raportului dintre norma specială și norma generală. Astfel, nu poate fi reținută nici incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5 și 8 C. proc. civ., fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural, fără depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenții- reclamanți A. și B., va respinge recursul formulat de aceștia împotriva sentinței civile nr. 91 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.