ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2020

HOTĂRÂRE

15.05.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 15 mai 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Suceava, înregistrată sub număr de dosar x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Fălticeni, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 891 RON și 402 euro reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în calitate de angajat conducător auto - 832201 conform Clasificării Ocupațiilor din România, în perioada 12.08.2018 - 03.09.2018, cu contract individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. x/11.08.2018 în registrul general de evidență a salariaților; obligarea pârâtei să-i comunice fișa cu calculul detaliat al salariului și al reținerilor pentru impozit și asigurări.

La termenul din 7 octombrie 2019, Tribunalul Suceava a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale.

Prin sentința nr. 890 din 7 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă a fost admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamant în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Suceava a reținut, în esență, că, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, este vorba de o competență teritorială alternativă, fie cea de la locul unde are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Întrucât raporturile de muncă au încetat la 03.09.2018, s-a apreciat că devine incident criteriul domiciliului reclamantului în stabilirea competenței teritoriale.

Cum domiciliul reclamantului este în mun. Constanța, jud. Constanța, s-a reținut că Tribunalului Constanța îi revine competența în soluționarea cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalului Constanța a reținut că acțiunea promovată face parte din categoria conflictelor de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar art. 216 dispune că "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ..".

Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Suceava, s-a apreciat că reclamantul a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, neputându-se ulterior pune în discuție, din oficiu, o altă competență teritorială, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenței, care nu este de ordine publică.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 263 din 11 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Suceava competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că, prin acțiunea promovată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Fălticeni, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 891 RON și 402 euro reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în calitate de angajat conducător auto - 832201 conform Clasificării Ocupațiilor din România, în perioada 12.08.2018 - 03.09.2018, cu contract individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. x/11.08.2018 în registrul general de evidență a salariaților; obligarea pârâtei să-i comunice fișa cu calculul detaliat al salariului și al reținerilor pentru impozit și asigurări.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, dispoziții din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competența teritorială pentru soluționarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Conform art. 116 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin urmare, în speță suntem în prezența unei competențe teritoriale alternative, reclamantul fiind acela care are dreptul de a opta între instanțele deopotrivă competente teritorial.

Ulterior însă exercitării dreptului de opțiune, competența rămâne stabilită în favoarea instanțe deopotrivă competentă, aleasă de către partea reclamantă, aspectul legalei învestiri a instanței nu mai poate fi pus în discuție, iar partea nu mai poate reveni asupra opțiunii alese.

În cauza de față, domiciliul reclamantului se află în mun. Constanța, iar locul de derulare a raporturilor de muncă s-a aflat în loc. Fălticeni, jud. Suceava, astfel cum este menționat la lit. D) din contractul individual de muncă, reclamantul având alegerea între Tribunalul Constanța și Tribunalul Suceava.

Or, reclamantul prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Suceava a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia.

Așa fiind, Tribunalul Suceava nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței, declarându-se necompetent, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică,

Prin urmare, Tribunalul Suceava nu era îndreptățit să-și decline din oficiu competența, excepția de necompetență teritorială fiind invocată de această instanță cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum deja s-a arătat, opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial indicate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 poate fi exercitată la momentul sesizării instanței de judecată, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat.

Este de reținut că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura competența teritorială alternativă, întrucât, potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 sunt considerate conflicte de muncă și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Suceava.