ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 779/2020

Ședința publică din data de 29 aprilie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 19 noiembrie 2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - membră a Grupului National Bank of Greece, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, (i) să constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar ipotecar nr. x din 9 mai 2008, în ceea ce privește existența următoarelor clauze contractuale abuzive: comisionul de administrare a creditului, comisionul de rambursare în avans, comisionul de neutilizare, comisionul de notificare, toate percepute în perioada 9 mai 2008 - 17 septembrie 2010, până la data semnării actului adițional la contractul de credit bancar nr. x din 9 mai 2008; (ii) să constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr. x din 19 aprilie 2012 de refinanțare a contractul de credit bancar nr. x din 9 mai 2008, în ceea ce privește existența următoarelor clauze contractuale abuzive: art. 10 pct. 7; (iii) să constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr. x din 19 aprilie 2012 de refinantare a contractului de credit bancar nr. x din 3 iunie 2008, în ceea ce privește existența următoarelor clauze contractuale abuzive: art. 10 pct. 7; (iv) să desființeze clauzele contractuale abuzive, precum și scadențarele intitulate grafic de rambursare credit, în ceea ce privește clauzele abuzive și refacerea prin eliminarea acestora; (v) să oblige pârâta să restituie sumele încasate în mod abuziv cu titlu de comision de administrare/monitorizare credit, de rambursare în avans și de notificare aferente contractului de credit bancar ipotecar nr. x din 9 mai 2008, percepute în perioada 9 mai 2008 - 17 septembrie 2010, până la data semnării actului adițional la contractul de credit bancar nr. x din 9 mai 2008; (vi) să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării fiecărui contract în parte; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste contraprestațiile calculate prin aplicarea nivelului valutar al monedei CHF existent la data contractării creditelor și până la restituirea efectivă; obligarea pârâtei ca, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să le pună la dispoziție contractele de credit bancar modificate conform hotărârii pronunțate și noi grafice de rambursare a creditului; (vii) cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6193 din 9 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei B., a inadmisibilității și a prescripției dreptului material la acțiune în sens material privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare a creditului, invocate de pârâtă prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. și A., a constatat caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de neutilizare și de notificare (art. 5 punctul 1 lit. c) și d) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 9 mai 2008) și a dispus eliminarea acestora din contract, a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractele de credit bancar nr. x din 19 aprilie 2012 și nr. x din 19 aprilie 2012 la art. 10 pct. 7, clauza referitoare la majorarea sumelor în cazul producerii riscului valutar, prin devalorizarea monedei în care se obține venitul, față de moneda în care este acordat creditul, pentru creditele în valută și a respins, în rest, cererea. A obligat pârâta să ramburseze reclamanților suma de 30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând parte din onorariul de avocat, proporțional cu partea din acțiune care a fost admisă. A respins în rest, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 4385/2016 din 14 decembrie 2016, pronunțată Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.505 RON cheltuieli de judecată. A fost menținut restul dispozițiilor. A fost obligată intimata la plata către apelanți a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, judecata recursului fiind suspendată la termenul de la 27 aprilie 2018 în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ.. La 5 iulie 2018, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere pe rol și de renunțare la judecata recursului formulat, având în vedere concluziile Deciziei nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin decizia civilă nr. 267 din 28 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea la calea de atac formulată de recurenții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 4385/2016 din 14 decembrie 2016.

Împotriva deciziei civile nr. 267 din 28 septembrie 2018 au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea acestuia, casare hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Se arată în memoriul de recurs că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material deoarece renunțarea la calea de atac promovată în cauză s-a făcut în condițiile în care, conform Deciziei nr. 52/2018, această cale de atac ar fi fost inadmisibilă. Dar decizia atacată a fost pronunțată la 28 septembrie 2018, iar la 1 octombrie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia Curții Constituționale nr. 454 din 4 iulie 2018 care, în opinia recurenților-reclamanți, a invalidat cele reținute prin Decizia nr. 52/2018. Astfel, instanța ar fi trebuit să mențină măsura suspendării până la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 454 din 4 iulie 2018. Aceste critici sunt subsumate de recurenții-reclamanți cazului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la procedura aplicată de instanță în cazul renunțării la judecată, recurenții-reclamanți arată că nu au fost respectate prevederile art. 406 C. proc. civ. întrucât renunțarea nu a fost comunicată pârâtei pentru ca aceasta să își poată exprima poziția, având în vedere că părțile nu au fost prezente la termenul respectiv. Se apreciază că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 463 alin. (2) C. proc. civ. din materia achiesării deoarece, în cazul în care achiesarea este condiționată, nu produce efecte decât dacă este expres acceptată de partea adversă.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că renunțarea nu ar fi valabilă pentru că nu a fost susținută în mod expres în fața instanței de judecată și nici nu a fost făcută prin act autentic.

Recurenții-reclamanți au indicat temeiurile de drept prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul declarat în prezenta cauză este inadmisibil.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Examinând cu prioritate admisibilitatea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul recurenților-reclamanți vizează decizia nr. 267 din 28 septembrie 2018 prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea la calea de atac a recursului formulată de către recurenții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 4385/2016 din 14 decembrie 2016.

Voința recurenților-reclamanți de a renunța la calea de atac formulată împotriva deciziei civile nr. 4385/2016 din 14 decembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, și de a achiesa la această decizie rezultă din cererea pe care aceștia au formulat-o în scris la 5 iulie 2018, cerere pe care au semnat-o personal.

Nu pot fi reținute susținerile recurenților-reclamanți exprimate prin cererea de recurs, potrivit cărora intenția lor ar fi fost să renunțe la judecată, și nu la calea de atac a recursului, și nici nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 406 C. proc. civ., deoarece din cuprinsul cererii formulate de recurenții-reclamanți nu se poate deduce că au avut în vedere și anularea, în tot sau în parte, a hotărârilor pronunțate în cauză, anulare care reprezintă un efect obligatoriu al renunțării la judecată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 406 alin. (5) C. proc. civ.. De asemenea, se observă că instanța nu a considerat necesară acordarea unui termen în vederea exprimării de către intimata-pârâtă a poziției sale față de această solicitare întrucât, în mod corect, a apreciat că în cauză este vorba de o achiesare la hotărâre, situație în care art. 463 din același cod nu prevede necesitatea consultării părții adverse.

Înalta Curte mai reține că nu se poate interpreta din cererea recurenților-reclamanți că ar fi vorba de o achiesare condiționată, în sensul dispozițiilor art. 406 alin. (2) C. proc. civ., referirea la concluziile Deciziei nr. 52/2018 reprezentând o motivare în fapt a cererii de renunțare la calea de atac.

Având în vedere cele de mai sus și văzând prevederile art. 463 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, spre deosebire de alte situații în care partea, în temeiul dreptului de dispoziție, poate renunța la judecată (art. 406) sau la dreptul pretins (art. 410) și în care legiuitorul a reglementat expres calea de atac a recursului, hotărârea prin care instanța ia act de achiesarea la hotărâre nu este supusă acestei căi de atac.

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ., regulă ce are și valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata inadmisibilitatea recursului declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 267 din 28 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată astăzi, 29 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.