ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 636/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016 din 29.12.2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, în contradictoriu cu pârâții A. mit beschrankter Haftung și B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtelor la plata integrală și imediată a creanței certe, lichide și exigibile în cuantum total de 1.030.379,50 RON debit chirie, la care se adaugă penalități, conform pct. 6.5 din contract; rezilierea contractului de locațiune nr. x/14.10.2011, în temeiul pct. 10, autentificat în data de 13.10.2011 la sediul Biroului Notarial "C." din Ploiești, str. x jud. Prahova, sub nr. x/13.10.2011; obligarea la plata taxelor și impozitelor locale pentru terenul închiriat - impozit teren intravilan persoană juridică, în sumă de 243.685 RON, în temeiul art. 256 alin. (3) din Codul fiscal, Legea nr. 571/2003, art. 463 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, privind noul Codul fiscal.

Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A., având în vedere că deși, inițial, reclamanta a încheiat Contractul de locațiune autentificat sub nr. x/13.10.2011 de notar public D. din Ploiești, în calitate de locator, cu A., în calitate de locator, ulterior, Contractul de locațiune mai sus menționat a fost cesionat prin Contractul de cesiune autentificat sub nr. x/04.04.2013 de notar public D., în baza acestuia ESGO dobândind calitatea de locatar.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 din data de 02.03.2017, reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună adaptarea contractului de locațiune dintre părți, în conformitate cu prevederile art. 1271, alin. (2), lit. a) din C. civ., pentru a distribui în mod echitabil pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor intervenite ulterior încheierii contractului de locațiune încheiat de părți; cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.04.2018 pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției conexării, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamanta B..

Prin încheierea de ședință din 06.06.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A. mit beschrankter Haftung.

Prin încheierea de ședință din 20.06.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția conexității și s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2016.

Prin sentința nr. 1133 din data de 18 octombrie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, în contradictoriu cu pârâta B. și a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 878.013,02 RON reprezentând contravaloare chirie și penalități de întârziere în cuantum de 10.751,39 RON, în baza contractului de locațiune nr. 6465/14 10.2011 precum și a actului adițional, a dispus rezilierea contractului de locațiune nr. x/14.10.2011 și a actului adițional, a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata impozitului pe teren, în sumă de 243.685 RON, a respins cererea privind adaptarea contractului de locațiune, în conformitate cu prevederile disp. art. 1271 alin. (2) lit. a) din C. civ., a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 500 de RON, în sarcina reclamantei și a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată (onorariu expert contabil).

Împotriva sentinței nr. 1133 din data de 18 octombrie 2018 a Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat apel atât reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, cât și pârâta B. S.R.L., aceasta din urmă formulând apel și împotriva încheierii de ședință din data de 24 aprilie 2018.

Prin decizia nr. 149 din 27 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ GURA OCNIȚEI, împotriva sentinței nr. 1133 din data de 18 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și de pârâta B. S.R.L., împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2018 și a sentinței nr. 1133 din data de 18 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la apelul formulat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniței, s-a reținut că instanța de fond a interpretat în mod just și legal cauza dedusă judecății, arătând că pentru materia impozitelor pe teren există un regim juridic special prevăzut de Codul de procedură fiscală. Astfel, stabilirea creanțelor fiscale de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale se face conform art. 93 alin. (1) raportat la art. 152 alin. (2) C. proc. civ., iar în baza art. 220 alin. (1) din același cod, stingerea creanțelor fiscale, ca în cazul de față cu privire la impozitul pe teren are loc conform Codului de procedură fiscală și nu este o creanță rezultată din contractul încheiat între părți, care are natură profesională.

Referitor la apelul formulat de către pârâta B., instanța a reținut că în cauză s-a dovedit faptul că pârâta nu a achitat chiria începând cu luna aprilie 2013 după cesionarea contractului de la celălalt locator, ca atare s-a dispus corect rezilierea acestui contract, respectiv a contractului de locațiune nr. 6465 din 14.10.2011 și a actului adițional.

Curtea a reținut că prima instanță în mod just din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale a stabilit că apelanta pârâtă, în calitate de locator, datorează chiria cuvenită chiar dacă nu a reușit să folosească în întregime terenul închiriat, iar o mare parte din chiria datorată a fost achitată de către cesionarul contractului de locațiune, respectiv suma de 75.000 Euro, care a fost confirmată chiar de către pârâtă la prima instanță.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L.

Recurenta susține că au fost încalcate prevederile art. 1271 C. civ. (motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) având în vedere că decizia atacată nu conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de respingere a cererii formulate de recurentă, deși toate condițiile impreviziunii sunt îndeplinite în cauză, instanța raportându-se însă exclusiv la cazul fortuit.

Recurenta arată că obiectul cauzei nu a fost acela dacă recurenta putea să se retragă din contract și nici exonerarea de răspundere juridică, cum greșit a apreciat instanța, ci adaptarea echitabilă și rezonabilă a contractului ca urmare a intervenirii unor împrejurări neașteptate care au determinat schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii acestuia.

În opinia recurentei soluția dispusă asupra clauzelor analizate este consecința greșitei aplicări a normelor de drept material având în vedere că instanțele au procedat la aplicarea implicită a unor dispoziții care nu au legătură cu obiectul și natura cauzei, respectiv prin raportarea exclusivă la incidența cazului fortuit adică prin raportare la un cadru normativ care nu are incidență în cauză, de vreme ce aceasta a fost învestită cu verificarea îndeplinirii condițiilor speciale pentru ca impreviziunea să poată fi reținută.

Decizia atacată nu conține motivarea pentru care au fost înlăturate susținerile recurentei privind intervenirea impreviziunii respectiv privind caracterul vădit al inechității și caracterul excesiv de oneros al obligației recurentei la plata unei chirii de 60.000 Euro/an pentru un teren ce nu a fost și nu a putut fi folosit în scopul proiectului ce a fost avut în vedere la momentul încheierii contractului de locațiune, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a indicat legislația considerată incidentă și nici nu a analizat clauzele contractuale.

Recurenta susține că decizia cuprinde și motive străine de natura pricinii cum ar fi împrejurarea că o mare parte din chiria datorată a fost achitată de către cesionarul contractului de locațiune deși, în realitate, aceste plăți reprezintă plăți nedatorate.

Interpretarea contractului trebuia făcută conform sensului particular al clauzelor de stabilire a prețului raportat la suprafața de spațiu închiriat și la uzanța firească de a plăti numai pentru ceva ce se folosește.

Recurenta critică faptul că instanța nu a valorificat nici soluțiile subsidiare propuse de aceasta în sensul adaptării contractului, decizia nefiind motivată nici sub acest aspect.

Printr-o altă critică se arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deoarece instanța nu a motivat critica prin care s-a invocat faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a solicitat sub aspectul penalităților care au fost acordate peste data prevăzută în acțiune.

Recurenta arată că instanța a încălcat principiul contradictorialității întrucât nu a comunicat actele emise de expert și nu a pus în discuție cererea expertului de majorare a onorariului.

Este criticată și respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize contabile și evaluare, deși acestea erau utile cauzei în opinia recurentei.

Întrucât nu s-a dat eficiență tuturor prevederilor contractuale privind chiria, modul de calcul și de facturare, prin decizia atacată s-a eliminat orice posibilitate de salvgardare a contractului, motiv pentru care este nelegală menținerea soluției de reziliere și obligarea recurentei la plata sumelor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. iar prin încheierea din 23 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul și stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 12 martie, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material respectiv art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ.

Conform acestui text de lege dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Alin. (3) al aceluiași text conține condițiile obligatorii și cumulativ a fi îndeplinite pentru ca instanța să facă aplicarea alin. (2) și anume: dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

Din textele enunțate rezultă că impreviziunea este o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului care lipsește contractul de efectele dorite de părți, fie prin posibilitatea instanței de a adapta contractul pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie de a dispune încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Ea intervine pentru împrejurări ulterioare încheierii contractului, schimbări exterioare, obiective, independente de voința părților.

Așadar, legiuitorul a prevăzut condiții stricte în care instanța poate reține incidența impreviziunii.

Recurenta nu a plătit chiria la care s-a obligat prin contractul de locațiune susținând că nu a folosit tot terenul contractat, motiv pentru care a solicitat concursul instanței de judecată pentru adaptarea contractului invocând impreviziunea reglementată de art. 1271 C. civ.

Acest motiv invocat de recurentă a fost înlăturat de către instanțe care au reținut faptul că potrivit art. 9 din contractul de locațiune locatorul sau succesorul său are dreptul de a se retrage din acest contract dacă prin prisma sa realizarea proiectului tehnic este periclitată sau în imposibilitate de punere în practică.

Or, în condițiile în care recurenta avea posibilitatea să se prevaleze de această dispoziție contractuală stipulată de părți chiar de la încheierea contractului rezultă că acest argument nu se înscrie în condițiile de admisibilitate prevăzute în alin. (3) al art. 1271 C. civ. care impun un caracter imprevizibil împrejurărilor care apar ulterior contractului, astfel că instanțele de fond în mod corect nu l-au reținut în susținerea teoriei impreviziunii invocate de recurentă.

Nu este fondată nici critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Conform art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În motivarea unei hotărâri judecătorești relevantă este consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, motivarea nefiind o chestiune de cantitate, pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat iar nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit.

Contrar susținerilor recurentei, instanța a analizat dispozițiile contractuale și a reținut faptul că în contractul de locațiune există art. 9 unde se specifică că locatorul sau succesorul său are dreptul de a se retrage din acest contract dacă prin prisma sa realizarea proiectului tehnic este periclitată sau în imposibilitate de punere în practică, prin urmare recurenta a avut la dispoziție mijloace juridice să se retragă din contract, lucru de care a aceasta nu a înțeles să uzeze ca atare nu există nicio motivație juridică pentru care să fie exonerată de la plata chiriei astfel cum s-a obligat prin contract.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susține că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât argumentul, reținut de instanță și contestat de recurentă, nu este de natură să influențeze soluția pronunțată pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a fi atrasă casarea hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., teza arătată, este necesar ca decizia să cuprindă numai motive străine de natura pricinii, aspect care nu se regăsește în cauză.

Sunt nefondate și criticile care vizează nemotivarea hotărârii având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a motivat soluția de respingere a apelului reținând faptul că nu sunt întrunite condițiile invocării impreviziunii conform art. 1271 C. civ.

Acordarea penalităților până la o dată ulterioară celei menționate în acțiune se înscrie în dispozițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ. prin urmare nu este fondată susținerea că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.

Recurenta critică faptul că instanța nu a valorificat nici soluțiile subsidiare propuse de aceasta în sensul adaptării contractului.

Nici această critică nu poate fi primită. Atâta timp cât instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile invocării impreviziunii, analiza propunerilor recurentei a rămas fără suport.

Recurenta critică și aspecte care țin de soluția pronunțată de instanța de fond, respectiv că instanța a încălcat principiul contradictorialității întrucât nu a comunicat actele emise de expert și nu a pus în discuție cererea expertului de majorare a onorariului, însă aceste critici excedează atribuțiilor instanței de recurs care analizează doar legalitatea deciziei instanței de apel. Din acest motiv instanța de recurs nu poate analiza nici criticile de netemeinicie a deciziei atacate care vizează respingerea cererii de efectuare a unor noi expertize contabile și evaluare.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149 din 27 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ GURA OCNIȚEI.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 149 din 27 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ GURA OCNIȚEI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi12 martie 2020.