ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 397/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 18 decembrie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata integrală a facturii nr. x din 04 iulie 2013, respectiv a diferenței de 336.237,45 RON, reprezentând chirie pentru perioada 19 iulie- septembrie 2013, la plata de daune interese în cuantum de 6.836.428,8 RON pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, la plata de daune interese în cuantum de 42.590,7 euro reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spațiului închiriat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1402 din 15 iunie 2015, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. și a obligat-o pe pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 336.237,45 RON, reprezentând daune interese, calculate conform art. 4.4.1 din contract; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor - interese constând în beneficiul nerealizat și costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spațiului închiriat și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 6967 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 195 din 22 martie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței de fond și a admis apelul pârâtei B. S.A. declarat împotriva aceleiași sentințe; în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 336.237,45 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 3.484 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și, în consecință, admiterea acțiunii și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului, recurenta consideră că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitor la capătul de cerere vizând acordarea diferenței de 336.237,45 RON, facturați cu titlu de chirie pentru perioada 19 iulie - septembrie 2013, contractual datorată anticipat, ce se retine de către locator cu titlu de daune-interese conform art. 4 - Plăți și condiții de plată, pct. 4.4.1 din Contractul de închiriere nr. x/18.09.2002 modificat și completat prin acte adiționale ulterioare, întrucât aspectele reținute în considerente de instanța de apel nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei, în speță factura nr. x din 04.07.2013 în cuantum de 416.357,25 RON, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei iulie - septembrie 2013, chirie datorată de către locatarul B. S.A. anticipat.

A mai susținut și că soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu greșita interpretare a prevederilor contractuale stabilite de părți.

Cea de-a doua critică a recurentei vizează capătul de cerere referitor la obligarea B. S.A. la plata daunelor-interese în cuantum de 6.836.428,8 RON, pentru prejudiciul cauzat S.C. A. S.A. prin neexecutarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul de închiriere nr. x/18.09.2002, modificat și completat prin acte adiționale ulterioare, respectiv beneficiul nerealizat de către recurentă și constând în contravaloarea chiriei datorate de către locatar până la finalizarea contractului de închiriere.

În acest context, recurenta susține că aprecierile instanței de apel nu sunt conforme interpretării dispozițiilor contractuale și cu atât mai puțin conduitei S.C. A. S.A., întrucât aceasta din urmă a acceptat transformarea și adaptarea spațiului închiriat pentru desfășurarea de activități cu specific bancar, exclusiv în condițiile agreate contractual, cu garantarea investițiilor aferente împotriva evicțiunii totale sau parțiale, respectiv în raport de prelungirea anticipată a contractului de închiriere până la 30 septembrie 2017.

A arătat că prin Actul Adițional nr. 6 din 21 iunie 2011 la Contractul de închiriere nr. 719 din 18 septembrie 2002, părțile contractante au convenit prelungirea anticipată a duratei locațiunii cu trei ani si 16 zile, respectiv de la 15 septembrie 2014 până la 30 septembrie 2017, statuând și cu privire la cuantumul chiriei lunare în cadrul perioadei de referință. Prin actul adițional menționat, părțile au declarat și garantat, totodată, cu privire la împrejurarea că nu există niciun impediment de natură juridică sau de orice fel pentru încheierea și executarea contractului de locațiune astfel cum fusese modificat, așadar cele reținute de instanța de apel sunt în contradicție cu prevederile contractuale, astfel cum acestea au fost modificate prin actul adițional referit.

În opinia recurentei, a include, printr-un raționament atipic și adăugând la voința exprimată în mod oficial de B., în cadrul limitării și identificării noțiunii de "politica B.", imposibilitatea de a realiza lucrările ce impun obținerea autorizației de construire în aprecierea lipsei acordului în vederea obținerii autorizațiilor de la autorităților competente reprezintă o greșită interpretare a dispozițiilor contractuale, dar și a voinței clar exprimate și expuse de B. pe tot parcursul derulării relațiilor de locațiune.

În aceeași ordine de idei, recurenta arată că părțile au convenit în mod expres că nerespectarea de către locatar a reglementarilor legale în vigoare provenită exclusiv din acțiunea sau inacțiunea locatorului se supune prevederilor legale, nefiind considerată o cauză de reziliere a contractului de închiriere.

În acest context, recurenta apreciază că S.C. A. S.A. și-a respectat obligațiile asumate contractual din perspectiva realizării de către locatarul B. S.A. a lucrărilor de amenajare a spațiului închiriat, împrejurare confirmată chiar de către pârâtă prin răspunsul la interogatoriul formulat în cauză.

Referitor la considerentele instanței de apel prin care se reține că S.C. A. S.A. nu a pus la dispoziția chiriașului său declarația notarială prevăzută de art. 7 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, ceea ce justifică denunțarea unilaterală a convenției de închiriere, recurenta apreciază că acestea sunt eronate și contrare dispozițiilor contractuale asumate de ambele părți, întrucât, conform dispozițiilor tezei finale a art. 2.3 din Actul Adițional nr. 5 din 13.01.2011 la contractul de locațiune, se reține că "Părțile convin în mod expres că nerespectarea de către Locatar a reglementarilor legale în vigoare provenită exclusiv din acțiunea sau inacțiunea Locatorului se supune prevederilor legale, nefiind considerată o clauză de reziliere a contractului de închiriere".

Mai susține recurenta, sub aspectul cenzurării criticilor S.C. A. S.A. vizând termenul de preaviz de 45 de zile, apreciat de instanța de apel ca fiind rezonabil și legal acordat, cu respectarea dispozițiilor art. 1436 si 1443 din C. civ. sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de locațiune, că soluția pronunțată este dată cu greșita apreciere a dispozițiilor legale și contractuale, întrucât recurenta a făcut dovada acordării, conform obiceiului locului, a unor termene de preaviz net superioare celui reținut de B. S.A. Contrar celor relevate din înscrisurile depuse în susținerea motivelor de apel, instanța a apreciat că acele contracte de închiriere denotă obiceiul locatorului și nu al locului, cenzurând într-un mod nepermis de lege contractele de închiriere depuse în probațiune și însușindu-și întrutotul apărările B. S.A.

O a treia critică se referă la capătul trei de cerere, ce vizează solicitarea de obligare a intimatei la plata daunelor-interese în cuantum de 52.198,21 Euro reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spațiului închiriat de către locatar.

Astfel, referitor la amenajările realizate de către locatar în spațiul închiriat afectate desfășurării activității cu specific bancar, recurenta susține că trebuie observat faptul că prin Actul Adițional nr. 4 din 15 septembrie 2009 locatorul S.C. A. S.A. și-a asumat obligația de a asigura libera exercitare a dreptului de locațiune asupra spațiului închiriat până la 14 septembrie 2014, sub sancțiunea plății de daune-interese reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de locatarul B. S.A. pe toată perioada începând de la 15 septembrie 2009, limita maximă a despăgubirilor fiind de 250.000 Euro.

În acest context, se arată că, în condițiile denunțării unilaterale intempestive a contractului de închiriere de către locatarul B. S.A., recurenta a încercat un prejudiciu și din această perspectivă, fiind imperativă, pentru încheierea unor locațiuni viitoare, desființarea amenajărilor și transformărilor aferente desfășurării de activități cu specific bancar.

În acest sens, recurenta susține că, într-o interpretare corectă a prevederilor art. 3.1.12. din contract, lucrările de amenajare, îmbunătățirile sau transformările efectuate de locatar au fost câștigate spațiului închiriat exclusiv pentru situația menținerii în vigoare a contractului de închiriere.

Din această perspectivă, recurenta apreciază ca fiind corectă interpretarea în sensul că părțile contractante au avut în vedere menținerea contractului de închiriere prin acceptarea prelungirii anticipate a duratei contractuale, respectiv garantarea drepturilor prevăzute în contract sub sancțiunea plății contravalorii costurilor aferente lucrărilor de amenajare, îmbunătățirilor sau transformărilor efectuate de locatar, destinate în mod exclusiv desfășurării activității bancare.

Astfel, în acord cu prevederile art. 977 din C. civ. de la 1865, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", cu respectarea exigențelor echității și ale bunei-credințe, ale echilibrului între prestațiile părților contractante.

Prin întâmpinarea transmisă prin poștă la 8 august 2016, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepția nulității căii de atac, arătând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 22 noiembrie 2016, s-a înregistrat la dosar punctul de vedere la raport depus de intimata-pârâtă, prin care aceasta a arătat că este de acord cu raportul întocmit în cauză și că nu mai insistă în apărarea formulată la pct. 1 din întâmpinare (referitoare la excepția nulității recursului), solicitând soluționarea recursului fără citarea părților.

Recurenta-reclamantă nu a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Se reține că, deși recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs, aceasta, fără a indica expres normele de drept material greșit aplicate sau încălcate, aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând faptul că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitor la capătul de cerere vizând acordarea diferenței de 336.237,45 RON, întrucât aspectele reținute în considerente de instanța de apel nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei, în speță factura nr. x din 04.07.2013 în cuantum de 416.357,25 RON, reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei iulie - septembrie 2013, chirie datorată de către locatarul B. S.A. anticipat, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de apreciere a probelor.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Nici afirmațiile recurentei în sensul că aprecierile instanței de apel nu sunt conforme interpretării dispozițiilor contractuale și cu atât mai puțin conduitei S.C. A. S.A., întrucât aceasta din urmă a acceptat transformarea și adaptarea spațiului închiriat pentru desfășurarea de activități cu specific bancar, exclusiv în condițiile agreate contractual, cu garantarea investițiilor aferente împotriva evicțiunii totale sau parțiale, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora, vizând astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel.

De asemenea, nici susținerile recurentei în sensul că soluția pronunțată este dată cu greșita apreciere a dispozițiilor legale și contractuale, sub aspectul cenzurării criticilor S.C. A. S.A. vizând termenul de preaviz de 45 de zile, apreciat de instanța de apel ca fiind rezonabil și legal acordat, cu respectarea dispozițiilor art. 1436 si 1443 din C. civ. sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de locațiune, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată în ce a constat în concret încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor legale, ci exprimă doar nemulțumirea părții față de soluția instanței.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, precum și susținerea acesteia în sensul că în mod greșit a fost apreciat termenul de preaviz reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Critica referitoare la capătul trei de cerere, ce vizează solicitarea de obligare a intimatei la plata daunelor-interese în cuantum de 52.198,21 Euro, reprezentând costurile aferente dezafectării modificărilor aduse spațiului închiriat de către locatar, nu se poate constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acesteia recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta întrucât simpla nemulțumire a părții cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii și fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță și legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, recurenta-reclamantă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., drept pentru care susținerile recurentei evidențiate în cererea de recurs nu pot fi reținute de către instanță ca și critici de nelegalitate.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 195 din 22 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 martie 2017.