ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1878/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3658 din 29 septembrie

2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta SC A.C.F. SA București

și a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL București,

în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română și SC A.C.F. SA București,

ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei SC A.C.F. SA București privind plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată reclamanta a invocat faptul că deține un contract de închiriere valabil

pentru spațiul pentru care i s-a eliberat licența pentru activități conexe transportului

rutier - activități desfășurate de autogară, care era în vigoare la momentul formulării

acțiunii, deoarece nu a fost notificată în legătură cu denunțarea acestui contract

în conformitate cu art. 3 alin. (2) din contract.

S-a reținut de către instanță

că reclamanta a mai invocat faptul că în contract este prevăzută o adresă a spațiului

închiriat, iar în licența eliberată pârâtei la 13 august 2010 este menționată o

altă adresă, precum și faptul că niciuna dintre situațiile mai sus invocate de reclamantă

nu pot fi reținute ca îndeplinind condiția existenței cazului bine justificat în

cauză, pentru a se putea dispune suspendarea măsurii retragerii licenței reclamantei,

luată prin adresa contestată.

Fără a antama fondul pricinii,

instanța a apreciat că nu se poate reține existența unei îndoieli puternice cu privire

la legalitatea acestei măsuri de retragere a licenței, a cărei suspendare se solicită

prin acțiunea reclamantei.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate, faptul că atâta timp cât este incertă situația contractului din

15 iunie 2005 încheiat cu pârâta SC A.C.F. SA, fapt reliefat și de litigiile existente

cu privire la acest contract, mai exact cu privire la data la care a încetat sau

va înceta contractul, o astfel de situație nu poate crea o îndoială serioasă a legalității

actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Astfel, s-a reținut că

există îndoială cu privire la dreptul reclamantei asupra spațiului și nu asupra

legalității adresei și a măsurii dispuse de Autoritatea Rutieră Română prin adresa

din 13 august 2010.

De asemenea, s-a apreciat

de către instanță că nici inadvertențele referitoare la adresa la care ar fi situat

spațiul închiriat nu poate fi reținută ca un caz bine justificat, deoarece chiar

reclamanta a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului

pentru care a fost încheiat contractul din 2005 și s-a observat că din 1996 și până

la data formulării acțiunii imobilul teren a avut mai multe adrese poștale, ca urmare

cel mai probabil a unor renumerotări și redenumiri administrative.

Prin urmare, instanța

a constatat că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat

și, nefiind îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 14 Legea nr. 554/2004

privind suspendarea actului administrativ, nu are relevanță dacă cealaltă condiție

este îndeplinită.

Totuși, instanța a apreciat

că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită în cauză, deoarece atitudinea

reclamantei dovedește mai degrabă o culpă a acesteia în eventualele prejudicii ce

le-ar putea suferi.

S-a mai reținut de către

instanța de fond faptul că, dacă s-ar dispune suspendarea măsurii retragerii licenței

reclamantei, s-ar crea o perturbare gravă în serviciul public de transport, deoarece

nici o societate nu ar mai putea ști cu cine să încheie contracte în situația în

care ar exista două licențe pentru activități conexe transporturilor rutiere, activități

de autogară, pentru două societăți distincte, în același spațiu.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta SC N.G.I. SRL, susținând că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică, instanța de fond apreciind în mod greșit că în cauză nu

este întrunită condiția cazului bine-justificat în sensul art. 2 lit. t) Legea

nr. 554/2004. Recurenta argumentează că a învederat instanței de fond existența

unui litigiu privind valabilitatea contractului de închiriere din 2005 pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2, precum și existența unor adrese contradictorii emanând

de la Autoritatea Rutieră Română privind diferendul dintre SC N.G.I. SRL și SC

A.C.F. SA

La termenul din 30 martie

2011 Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția de ordine publică a necompetenței

materiale a instanței de fond, în raport de emitentul actului atacat și care face

obiectul cererii de suspendare .

Reținând acest motiv de

recurs invocat din oficiu și având în vedere că, în speță obiectul cererii reclamantei

în fața instanței de fond l-a constituit un act emis de o autoritatea la nivelul

municipiului București, respectiv Autoritatea Rutieră Română - Agenția București,

Înalta Curte constată că în mod greșit Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ s-a considerat competentă să soluționeze cauza, în loc de a declina

competența în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ.

Pentru considerentele

menționate, în baza art. 312 alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 art. 3 C.

proc. pen. și art. 10 Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, casând

sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC N.G.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3658 din 29 septembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimitea cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.