ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1878/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3658 din 29 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta SC A.C.F. SA București și a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC N.G.I. SRL București, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română și SC A.C.F. SA București, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei SC A.C.F. SA București privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat faptul că deține un contract de închiriere valabil pentru spațiul pentru care i s-a eliberat licența pentru activități conexe transportului rutier - activități desfășurate de autogară, care era în vigoare la momentul formulării acțiunii, deoarece nu a fost notificată în legătură cu denunțarea acestui contract în conformitate cu art. 3 alin. (2) din contract.

S-a reținut de către instanță că reclamanta a mai invocat faptul că în contract este prevăzută o adresă a spațiului închiriat, iar în licența eliberată pârâtei la 13 august 2010 este menționată o altă adresă, precum și faptul că niciuna dintre situațiile mai sus invocate de reclamantă nu pot fi reținute ca îndeplinind condiția existenței cazului bine justificat în cauză, pentru a se putea dispune suspendarea măsurii retragerii licenței reclamantei, luată prin adresa contestată. Fără a antama fondul pricinii, instanța a apreciat că nu se poate reține existența unei îndoieli puternice cu privire la legalitatea acestei măsuri de retragere a licenței, a cărei suspendare se solicită prin acțiunea reclamantei.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate, faptul că atâta timp cât este incertă situația contractului din 15 iunie 2005 încheiat cu pârâta SC A.C.F. SA, fapt reliefat și de litigiile existente cu privire la acest contract, mai exact cu privire la data la care a încetat sau va înceta contractul, o astfel de situație nu poate crea o îndoială serioasă a legalității actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Astfel, s-a reținut că există îndoială cu privire la dreptul reclamantei asupra spațiului și nu asupra legalității adresei și a măsurii dispuse de Autoritatea Rutieră Română prin adresa din 13 august 2010. De asemenea, s-a apreciat de către instanță că nici inadvertențele referitoare la adresa la care ar fi situat spațiul închiriat nu poate fi reținută ca un caz bine justificat, deoarece chiar reclamanta a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pentru care a fost încheiat contractul din 2005 și s-a observat că din 1996 și până la data formulării acțiunii imobilul teren a avut mai multe adrese poștale, ca urmare cel mai probabil a unor renumerotări și redenumiri administrative.

Prin urmare, instanța a constatat că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat și, nefiind îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 14 Legea nr. 554/2004 privind suspendarea actului administrativ, nu are relevanță dacă cealaltă condiție este îndeplinită. Totuși, instanța a apreciat că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită în cauză, deoarece atitudinea reclamantei dovedește mai degrabă o culpă a acesteia în eventualele prejudicii ce le-ar putea suferi. S-a mai reținut de către instanța de fond faptul că, dacă s-ar dispune suspendarea măsurii retragerii licenței reclamantei, s-ar crea o perturbare gravă în serviciul public de transport, deoarece nici o societate nu ar mai putea ști cu cine să încheie contracte în situația în care ar exista două licențe pentru activități conexe transporturilor rutiere, activități de autogară, pentru două societăți distincte, în același spațiu.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC N.G.I. SRL, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, instanța de fond apreciind în mod greșit că în cauză nu este întrunită condiția cazului bine-justificat în sensul art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004. Recurenta argumentează că a învederat instanței de fond existența unui litigiu privind valabilitatea contractului de închiriere din 2005 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, precum și existența unor adrese contradictorii emanând de la Autoritatea Rutieră Română privind diferendul dintre SC N.G.I. SRL și SC A.C.F.

SA La termenul din 30 martie 2011 Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția de ordine publică a necompetenței materiale a instanței de fond, în raport de emitentul actului atacat și care face obiectul cererii de suspendare . Reținând acest motiv de recurs invocat din oficiu și având în vedere că, în speță obiectul cererii reclamantei în fața instanței de fond l-a constituit un act emis de o autoritatea la nivelul municipiului București, respectiv Autoritatea Rutieră Română - Agenția București, Înalta Curte constată că în mod greșit Curtea de Apel București, secția contencios administrativ s-a considerat competentă să soluționeze cauza, în loc de a declina competența în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ.

Pentru considerentele menționate, în baza art. 312 alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 art. 3 C. proc. pen. și art. 10 Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, casând sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC N.G.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 3658 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimitea cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.